Oraşul elveţian Winterthur - în care trăiesc de vreo câteva luni, din iunie, ca "writer-in-residence" al Villei Sträuli - este ca o bijuterie. Cele mai multe străzi sunt doar pentru biciclete. Găseşti la tot pasul câte o fântână publică din care se poate bea apă. De altfel, apa de la chiuvetă se poate bea fără probleme pe tot teritoriul Elveţiei. Muzeele sunt pline de comori ale artei. În parcurile pline de copaci seculari te poţi întinde pe iarbă fără probleme. Oriunde poţi găsi un loc liniştit să stai la o cafea fără să te bruieze muzica dată tare la difuzoare. Curăţenia este de neimaginat. Spitalele sunt nişte oaze de grijă şi atenţie fără limite pentru oameni. Primarul citeşte literatură. Tinerii adolescenţi citesc cărţi. Pe dealurile din împrejurimi, vitele pasc liniştite, nepăzite de nimeni, iar cisterna pentru lapte vine acasă la fermieri ca să preia laptele. Nimeni nu ridică tonul la nimeni, iar funcţionarii îţi zâmbesc şi nu se uită la tine cu aerul că numai tu le mai lipseai în faţa ghişeului. Nu-mi vine să cred. Cum este posibil? De ce noi nu reuşim nimic din toate lucrurile astea simple? Ştiu răspunsul. Îl ştim toţi. Şi nu banii sunt explicaţia. Cu toate acestea, chiar dacă ştim ce ne lipseşte, lucrurile rămân neschimbate...