vineri, mai 04, 2012

Nicolae Coande despre volumul Depresie de Vasile Baghiu

Recenzia poetului Nicolae Coande la volumul de poeme "Depresie" a fost publicata in "Luceafarul de dimineata" (nr. 4/ 2012), AICI .

ECUATIA SECRETA
Nicolae Coande

Pentru Vasile Baghiu, călătoria este neîncetat prilej de introspecţie şi edificare interioară, intensă încălcare a limitelor, tocmai pentru a-şi creea acea armătură fină din care sunt ţesute visele şi poemele sale. Nu întâmplător, arhitectul Manifestelor Himerismului refondează constant poezia printr-un act de specularitate, în sensul acelei oglindiri în arhitectura visului care se întrepătrunde cu realul, în formele lor proteic comunicante. Reîntors în ţară de la o bursă literară de şase luni oferită de Fundaţia Sulzberg, unde a fost oaspete al centrului cultural Villa Sträuli din oraşul elveţian Winterthur, Vasile Baghiu ne-a adus şi o carte de poeme (pe lângă romanul pe care l-a scris acolo), în cadrul căreia regăsim temele dintotdeauna ale poeziei sale, solitudinea în mulţime, boala şi moartea, acel „biografism trucat în tradiţie pessoană” despre care au vorbit atâţia dintre comentatorii cărţilor sale. Adică tot ceea ce se opune artificiului, care nu este însă evitat de un poet cu o conştiinţă artistică înaltă, dublată de un talent personal indubitabil forjat în competiţia amicală cu marea poezie a lumii.
Se observă o efasare a profilului său poetic în Depresie, cel mai nou volum apărut la Editura Limes, o subţiere a contururilor unei lumi poetice aflate cândva în ebuliţie şi în căutare de noi frontiere, ca şi un regret după timpurile pline ale tinereţii: „Îmi lipseşte sanatoriul/ şi recunosc – nu cu jumătate de gură – că vina/ este undeva la mijloc, între dorinţa de a fi ceva ce nu/ am mai fost/ şi plăcerea acomodării în spaţiul predestinat/ al morbidităţii târzii” (Vina este undeva la mijloc). Timpul, ca durată ce încercuieşte, este cel care pune stăpânire pe psihicul poetului, cu trimitere la acea clipă proustiană concentrată în nostalgia unor vremuri trecute – nu tocmai lin: „Cu ochii întorşi în cap, plutesc/ la întâmplare pe graficul roşu al foii de temperatură şi sper/ că se va găsi un mal potrivit/ acestor torente-surpriză de căldură,/ consolarea pentru eternul semn de rămas-bun/ şi adio în lume, o primire bună întoarcerii din rătăcirea/ cu lacrimi prin oraşe neştiute dinainte,/ cu turle de sunet de clopot străin şi ceasuri fără cifre,/ un timbru sec pentru copia cerută la ghişeul de acte doveditoare,/ o vizită întârziată în zilele suferinţei în tăcere în anii/ pregătiţi cu grijă în epoca-n care/ nimic nu se-ntrezărea din nici-o bucată de viitor” (Foaie de temperatură).

Constantin Abăluţă opina că „Vasile Baghiu este unul dintre cei mai importanţi poeţi români, pentru că a creat un spaţiu inconfundabil în care realul şi imaginarul capătă omogenitate, unitate şi credibilitate”. În Depresie, poetul se arată parcă mai îngrijorat şi mai sapienţial decât în cărţile anterioare, fără a trăda acel ceva profund personal care constituie fibra sa de scriitor afin al celor mici şi neînsemnate: „propun ca tot ceea ce este umil şi neînsemnat/ să devină demn şi important”, atunci când nu cere de-a dreptul răsturnarea clepsidrei cu cele importante cu adevărat: „Ai văzut cât de uşor/ se pot aduce în faţă lucrurile care stau/ pe rândurile din spate, draga mea?/ Aş zice să procedăm mereu aşa: tot ceea ce este umil şi neînsemnat/ să devină demn şi important, iar ceea ce se insinuează/ în frunte să fie pus pe lista de aşteptare” (Bonus de speranţă).

Departe de faza poemelor himeriste, cu acel Himerus Alter, alter ego livresc al poetului călătorind pe meridianele unei imaginaţii care îmi amintea la debut de călătoriile unui deja important poet-personaj al literaturii mondiale, Vasile Baghiu trăieşte astăzi clipele unei aparente quietudini în care o Ea este protectoarea de sorginte montaliană, o Clizia invocată repetat de poet în mantre încapsulate în discrete apeluri sieşi şoptite: „Îmi vei lua apărarea/ când nimeni nu va mai fi de partea mea în/ dezbaterile toropitoare?/ Tu eşti o protectoare discretă, în viaţă şi în poezie,/ oriunde paşii mă poartă spre incursiune temerară, riscantă...” sau „Vezi tu, draga mea,/ legăturile invizibile în lumea noastră?”. Sau când poetul însuşi este cel ce avertizează şi pune în gardă cu privire la pericolele unui timp viitor „Eşti pregătită pentru/ ce-i mai rău? Ai pus deoparte rezerve de rezistenţă?”. Acestei prezenţe feminine discrete, proteguitoare i se adresează neîncetat poetul în periplul său mundan, căci el are nevoie mereu de un loc (psihic sau nu) de reîntoarcere, ca şi de cineva căruia să i se adreseze din depărtare: „Vei scrie/ pentru mine o scrisoare de mână/ ca şi cum nu ai şti în ce dată suntem?”. Oriunde s-ar afla, „plecat, şi fizic şi mintal”, omul retractil al lui Vasile Baghiu reface acest traiect interior cuplându-l la viitorul acestei clipe, melancolic asemuită unui „copil uitat înadins într-o gară din Româ­nia”. Poetul este între lumi, aşa cum îi stă bine oricărui poet de vocaţie, nefixându-se decât în obsesiile sale care includ cele văzute, dar mai ales cele nevăzute, atent la felul cum toarce motorul-poezie care ţine nevăzut lumea: „Tu nu ştii de câte ori am atins această margine. Era/ felul meu de a vorbi despre imposibilitatea de a fi/ în acelaşi timp poet şi persoană obişnuită într-o lume care/ îşi descoperă rareori motorul-poezie care o face să supravieţuiască şi să înainteze./ Asupra subiectelor delicate prefer să păstrez tăcere,/ prefer să improvizez ceva în maniera de a privi lucrurile/ cu un ochi necorupt. Tu nu ştii cât de dificil a fost să găsesc acea simplitate pe care toată lumea o caută/ în pofida impactului ei dureros” (Motorul-poezie).

În fond, deşi ni se adresează calm susţi­nând că a înţeles „ecuaţia secretă”, poetul ne face părtaşi doar la ceva de el observat, aşa cum, poate, nici măcar poezia nu ne permite să întrezărim acel ceva unic, la capătul unei vieţi în care se întâmplă să nici nu ne pese de ea: „De fapt, am fost avertizaţi că numai pe calea poeziei/ am putea dezlega misterul, dar n-a fost adevărat./ Zi după zi, ne-am acomodat cu acel sentiment anume/ care ar putea fi numit poezie trăită,/ dar n-am făcut nimic special pentru asta. Acum vedem,/ merită să facem tot felul de lucruri, să vorbim, să râdem,/ să trăim, până când va veni ceva ce seamănă cu poezia,/ un surogat, ceva din înlocuitori, sintetic, mai ieftin,/ pentru toată lumea. Şi nici nu mai contează cât/ va mai trebui să stăm în această sală de aşteptare,/ important e că până la urmă am înţeles, ceea ce ar trebui/ să fie suficient. Despre poezie aş zice/ că pot spune câte ceva, mai multe, că nu are nevoie/ să fie apărată, că ar fi o/ chestiune asemănătoare înţelesului/ din întrebarea lui Hamlet despre a fi şi a nu fi,/ că ar fi independentă la fel de mult cât ne dorim/ şi noi să fim, cândva, în viitor” (Până la urmă am înţeles).

Doar că atunci când este scrisă de un poet important, ar trebui să ne pese de poezie. Vasile Baghiu este un asemenea poet.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu