Blogul "himeric" al lui Vasile Baghiu

2012-01-31T09:12:00.000+02:00

Patru poeme în România literară, nr. 3/2012 , incluse și în volumul DEPRESIE, recent apărut la Editura Limes din Cluj-Napoca.

Efect de apropiere

Pentru a pierde cu fruntea sus ar fi necesare
mai multe etape de confruntare cu tine însuţi, în care
orice eşec devine o mică victorie, orice succes
un stânjenitor şi ireparabil dezastru domestic şi orice pas înapoi
un prilej de refacere a traseului, ca pe aparatul gps, care mai rătăceşte
drumul uneori, ca oamenii. Vrei să auzi cum sună vocea
în zone complet necunoscute? Parcă ar fi a altcuiva, ca atunci
când ai emoţii sau treci printr-o perioadă mai dificilă în viaţă,
sau te auzi din întâmplare într-o înregistrare la radio,
sau – copil fiind, ani după poetul florii de tei – îţi probezi glasul
în joacă strigând la ecou într-o fântână părăsită pe un câmp pustiu.
Nu se mai poate găsi nici un drum ştiut. Este ca o intrare
în bucla de spaţiu, dar şi de timp. Iar aici, acolo, nicăieri şi oriunde
încep să se înţeleagă de minune – ca nişte colegi
de grădiniţă – cu acum, atunci, niciodată şi oricând,
şi cu tot ce mişcă în acest teritoriu al fiinţelor slabe,
unde preţul ieşirii pe autobahn – să zicem, dinspre Zürich
spre Freiburg, unde Papa Benedict al XVI-lea
va veni în două zile – este chiar pierderea
lipsei de siguranţă în calea pe care mergi, care te face să simţi
că trăieşti. Crezi tu oare că mai suntem pe calea dreaptă?
Nu aştept răspuns, ci numai să-mi faci semne cu mâna
pe ecranul computerului că totul e bine, cu tine şi cu cei dragi,
cu lumea noastră îndepărtându-se pe măsură ce mă apropii de ea.

Ţara promisiunilor de viitor

Bach poate fi adesea un pretext de conversaţie, ca multe alte
genuri de muzică, însă noi doar ascultăm şi ne gândim
la ce a fost, ce este şi ce va fi. Prins în plasa melancoliei, pot fi învins,
pentru că orice slăbiciune mai poate fi dusă pe picioare, numai
tristeţea provocată de acel dor românesc nu,
numai melancolia neagră şi păstoasă,
venită din locuri necunoscute în care nu am fost niciodată, nu,
numai privirea rătăcită pe străzi din oraşe străine nu.
Pe orice drum ai şansa unei întâlniri, pe orice pod poţi încuia cu un lacăt
iubirea, ca pe Pont des Arts în Paris, dar atât întâlnirile, cât şi iubirea
sunt din timp în timp aduse cu forţa la adevăr. Vezi tu adevărul
vieţii când îţi întorci privirea în mers ca să te asiguri
că sunt cu tine încă? Poţi tu vedea un pic din zilele viitorului?
E un fel de plimbare de plăcere prin timpul nostru, o scriere
electronică transpusă în litere de mână cu stiloul pe hârtie,
un fragment de inscripţie care nu este în stare să spună
nimic despre întreg. Iar aceasta ne priveşte personal, ca o ceartă
între soţi undeva într-unul din sutele de apartamente ale acestor blocuri
rămase din comunism – bune şi ele când nimic nu mai ai.
„Când nu ai nimic poţi avea totul!”, strigă o voce din mine,
însă noi nu trăim în regatul proverbelor de consolare, ci în ţara
promisiunilor de viitor, în care copiii noştri vor trăi mai bine,
iar nepoţii chiar mai bine, şi tot aşa, din generaţie în generaţie.

Partea bună a vieţii

Un copil uitat înadins într-o gară din România este
viitorul acestei clipe. Pe rând, singuratici obezi
trec în revistă vitrine stilate, iar domnişoare studente germane
râzând umblă în grupuri la braţ pe o stradă aglomerată
din München, pe Kaufingerstrasse, în seara fericirii afişate public,
pe străzi unde singurătatea se sperie şi amână asaltul,
pierzându-mă pentru ore întregi din vedere. Când nu-mi aparţine iniţiativa
sunt model de stat deoparte, cuminte,
supus unei ordini subînţelese. Pot să mă prezint chiar mai bine,
dar e ok şi aşa, oricum, numai să scap de loviturile
prin surprindere pe care viaţa le aplică programat.
Larg surâs de copil încrezător în partea bună a vieţii,
nimerit din noroc la pomană,
căpătuit cu fructe, colaci şi colivă, o sacoşă plină. Fericire accesibilă,
alături de rudele mortului aranjând
coroane şi jerbe, între două reprize de plâns. Fericire la liber.
Tristeţe prohibită. Colac de salvare într-un univers
fără limite, ca o mare. Iar mai departe se va vedea încetul cu încetul
şi nici un dubiu nu va mai fi niciodată.

Design elveţian

Din dragoste sau ceva asemănător se poate ajunge
departe, din ură se poate muri mai devreme. Pe arpegii secrete
vântul performează cu te miri ce găseşte
la îndemână: o cutie de tablă pe trotuare, o fereastră
lăsată deschisă undeva. La piscina oraşului se fac ture de bazin
în tot timpul programului, pentru concursul de înot pentru amatori,
şi în general pentru îmbunătăţirea sănătăţii.
Ca să te întorci la lucrurile simple
ai nevoie de un stagiu de practică susţinută
în arta de a-ţi complica viaţa. Învins poţi să te declari,
în speranţa că vei câştiga unul sau doi adepţi în plus,
însă nu-ţi foloseşte, pentru că nimeni
în zilele noastre nu mai vrea să fie învingător. Numai pe încredere
şi tot te alegi cu ceva, tot vei convinge,
tot vei trece de partea rafinată a lumii noastre restrânse,
aceasta care adoră tendinţele simplificatoare ale design-ului
de vitrine. Rugăciunea, împreună cu oameni
din Winterthur, în catedrala oraşului, te face
mai puţin străin şi te ajută să vezi şi partea bună
a faptului de a sta departe de casă, nu prea aproape de tine însuţi,
undeva unde supravieţuirea sufletească devine o artă
la fel de subtilă ca poezia.

2012-01-29T07:43:00.000+02:00

Editura Limes din Cluj-Napoca îmi publică o nouă carte de poezie. Are titlul "Depresie" şi cuprinde poeme scrise în ultimii doi ani, unele deja apărute în reviste, cel mai recent în "România literară" (nr. 3/2012)... Pentru comenzi cu plata ramburs (preţul 11 lei), datele de contact sunt următoarele:
Editura Limes
Cluj-Napoca,
Str. Snagov, 3/19

400420 Cluj-Napoca
Tel/fax: 0264 544 109
Mobil: 0723 194 022
edituralimes@yahoo.com

În seara asta, la Piatra Neamţ...

2012-01-18T19:30:00.001+02:00

...m-am alăturat şi eu unui grup de aproximativ 300 de oameni, care au protestat împotriva actualei Puteri. Am pornit din faţa Teatrului Tineretului, pe Republicii, apoi de la Biblioteca Kirileanu spre Muzeul de Istorie, mai departe pe B-dul Eminescu şi, în final, ne-am oprit din nou la TT, unde am scandat, toţi: "Demisia!", "Anticipate!", "Jos Băsescu!", "Hoţii!" etc. Tot este ceva decât nimic. Cel puţin pentru un oraş mic, de provincie, cum este al nostru. Oamenii sunt foarte nemulţumiţi. Oamenii încep să-şi recapete demnitatea. Ne recăpătăm demnitatea.

Ne revenim sufleteşte...

2012-01-17T14:07:00.000+02:00

Ne revenim sufleteşte - individual şi ca naţie - odată cu protestul acestor oameni care au ieşit în aceste zile în stradă. Nu credeam că se va mai întâmpla asta. Umilinţele la care Băsescu şi ai lui ne supun de câţiva ani sunt de nesuportat. Prima şi cea mai mare umilinţă este că foarte mulţi oameni nu mai au ce mânca, ei şi copiii lor. Apoi toate celelalte umilinţe, atât de multe: alungarea medicilor din ţară, desconsiderarea profesorilor, lipsa locurilor de muncă, sărăcia, mizeria, promovarea non-valorilor în poziţii importante, dispreţul făţiş al pedeleilor faţă de "alegători", bunul-plac al şefilor din instituţii puşi politic în posturi, genocidul la adresa pensionarilor, care mor pentru că nu au cu ce să-şi ia medicamente, dispreţul faţă de intelectuali şi faţă de învăţătură, scălâmbăiala de pe posturile tv, expunerea adolescenţilor la droguri, jaful organizat al resurselor ţării, corupţia fără limite. Dar câte nemulţumiri nu sunt? Suntem ultima ţară din Europa, aici am ajuns. Indiferent de rezultatul acestor mişcări, românii îşi câştigă iar dreptul de a sta cu fruntea sus. Iar intelectualii care susţin, din interes, această putere (Patapievici, Pleşu, Liiceanu, Baconski, Cărtărescu şi alţii) merită tot dispreţul, pentru lipsa lor de sensibilitate la suferinţele propriului popor. Personal, mă simt acum mult mai bine sufleteşte ca trăitor în această ţară, acum când oamenii îndrăznesc să spună ceea ce trebuie spus. Există speranţă! Doamne ajută!

2012-01-13T16:09:00.000+02:00

Iarăşi, două poeme recente, apărute de data aceasta în revista online Omniscop

Livezi sălbăticite

Cât arde un chibrit ştiu să spun cine sunt, cât se roteşte

o dată pământul înţeleg ce se întâmplă în culise

şi port cu mine o aparenţă de normalitate mai convingătoare

decât adevărul. Să fie oare finalul un pas decisiv într-o altă poveste?

Pe drumuri forestiere pierdute în pădurile României se poate

reface logica filozofiei vieţii, pe cărări marginale experienţa retragerii

poate fi încercată pe viu, în scrisul de mână există ceva nedefinit

care te duce cu gândul la ce ar fi fost să fie dacă

lucrurile ar fi evoluat aşa cum am sperat. Din replieri prudente,

din tentative pline de curaj, din jocul periculos al durerii

autogenerate se vede un fir de cunoaştere, ca după învăţarea

abecedarului într-un an de frecventare neîntreruptă a cursurilor

în şcoala de la ţară cu săli încălzite cu lemne în sobe de teracotă.

Crezi în ce vrei şi mergi mai departe fără umbră de teamă,

fără idei preconcepute, fără avantaje la schimb! Vei atinge

maximul de regret în minimul de circumstanţe,

ca o primăvară în faza înfloririi livezilor sălbăticite

în cătune cu tineri, copii şi bătrâni plecaţi în străinătate,

unde nici o urmă umană n-a mai fost semnalată din clipa

în care nimeni nu a mai vorbit nimic despre asta.

Mersul firesc al lucrurilor

Corpusculi fără viaţă în medii lipsite de speranţă, teorii

despre explorarea universului şi şansele de supravieţuire ale

omenirii în viitorii o sută de ani, când noi nu vom mai fi,

cu poezia şi toate artele, cu plimbările prin oraşul vechi

unde poţi căsca gura cât pofteşti la vitrine,

cu multe controverse de seară care nu te lasă

apoi să închizi un ochi toată noaptea, pe planeta Pământ,

unde se aşteaptă o invazie din extraspaţiu sau doar

se vorbeşte despre această cucerire a amerindienilor pământeni la o

scară mai mare, în conferinţele şi articolele lui Hawkins, care

nu-l ia în seamă pe Dumnezeu în timp ce Dumnezeu pare

să-l trateze cu o atenţie specială. Se poate ajunge oare la linia

de trecere înspre ceva ce nu mai este nimic din ceea ce ştim?

Întoarcerea la ceea ce am iubit odată

este mai simplă decât credeam, pentru că

nu trebuie decât să nu te mai împotriveşti

mersului firesc al lucrurilor pe lumea aceasta.

2012-01-06T09:38:00.000+02:00

Alte trei poeme din cele pe care le-am scris recent, în Bucovina literara, nr. 12/ 2011

Metodă verificată

Avantajul unei situaţii de boală este convieţuirea

cu tine însuţi, deşi mai degrabă ai prefera uneori să staţi cât mai

departe unul de altul şi fără posibilitatea

de a vă vedea des. Eşti mulţumită de felul în care au evoluat

lucrurile cu noi în ultimul timp? Este o lume în plină expansiune

şi transformare, o adevărată provocare pentru nişte spirite rafinate,

un imens răspuns întins pe nesfârşite pagini la o întrebare

banală ce nici măcar nu a fost vreodată formulată.

Avansarea în teritoriile părăsite de speranţă ale bolii

se face după o metodă verificată de mai multe generaţii în şir,

plăcerea abandonării de sine fiind inclusă, întocmai

ca micul dejun în unele oferte de cazare, iar finalul dramatic şi poetic

este garantat, deşi toţi se feresc să vorbească despre asta.

Atât de umană este orice durere în stare să te pună pe gânduri

încât şansele unei cunoaşteri reciproce reale cresc

în procent de sută la sută. Noroc de plimbarea cu vaporul

pe Zürichsee, binevenită acum şi la moment,

în special pentru că mi-a distras atenţia şi am reuşit să mă abţin

de la plâns, ceea ce ar fi fost chiar jalnic pentru un bărbat,

sau chiar de la părăsirea acestui câmp de luptă

în care miza finală nu poate fi aflată niciodată,

dar şi pentru că mi s-a părut pentru o clipă că zăresc,

între casele luxoase de pe coastă,

clădirea albă a sanatoriului meu din România.

Vina este undeva la mijloc

Pe mâinile celei mai periculoase întoarceri la tot ce a fost,
în boală se poate trăi ca într-o casă. Şi este doar
un plăcut sejur de acomodare pentru rezidenţa pe termen nelimitat,
care va veni aşa cum ni s-a promis, cu tot confortul.
Contemplarea propriei bunătăţi, alegerea celei mai potrivite
formule de adresare, confidenţele nesolicitate sunt termene
limită pentru aplicaţii laborioase la proiecte ultrasecrete.
Cât din partea care ţi se cuvine pe această lume mă include
şi pe mine? Exasperată de întrebări, sau pur şi simplu
ca metodă de prevenire a unui nou puseu de cădere sufletească, ieşi
la plimbare fără ţintă precisă, însă cu gând de revenire.
Îmi lipseşte sanatoriul şi recunosc – nu cu jumătate de gură – că vina
este undeva la mijloc, între dorinţa de a fi ceva ce nu am mai fost
şi plăcerea acomodării în spaţiul predestinat al morbidităţii târzii.
E încă devreme pentru orice fel de plan, mai puţin poate
pentru retragere. Există astfel de clipe uneori, când ai impresia
că nu mai este posibil nici înainte şi nici înapoi,
când respectarea promisiunilor se recompensează
cu aceeaşi monedă, când alunecarea în maladia familiară şi tandră
este chiar încununarea unei vieţi trăite la tensiunea
unui foarte înalt nivel de aspiraţie.

Depresie

După câte o zi din acelea care îţi oferă noi motive
de a trăi vine depresia. Ca un cort imens ce se lasă
peste lume întunecând-o, ca un întuneric de eclipsă,
ca o viitură de munte peste un iaz făcut de copii în joacă.
Vei merge oare cu mine mereu? Promit spontaneitate, ca să ne fie
trecerea uşoară, excursie de plăcere prin ţările îndepărtate
ale înstrăinării, promenadă de complezenţă pe ţărmuri de mare
cu valuri pline de poezie, refugiu de probă pentru atunci
când totul va fi de-adevăratelea. Din timp în timp, voi
spune ceea ce îţi place ţie să auzi de la mine, iar cuvintele
vor crea o puternică impresie de autenticitate şi dramatism,
potrivită momentului şi înclinaţiilor noastre naturale.
Tristeţea fără limite adusă de forţe necunoscute
şi invizibile se cuibăreşte aici cu aerul că are tot timpul din lume,
iar dacă dai semne de grabă toate ieşirile se închid automat,
iar lifturile se blochează, în aşa fel încât
nicăieri nu se mai poate pleca şi de niciunde nu se mai poate
face cale întoarsă, cum nici rămânerea pe loc nu devine
o opţiune demnă de luat în seamă, ceea ce restrânge alternativele
la una singură, şi aceea pe termen limitat.

2011-12-27T10:09:00.002+02:00

Cinci poeme din cele mai noi, apărute în Actualitatea literară Nr. 15/16, decembrie 2011/ianuarie 2012

Mâna invizibilă

Tristeţe şi singurătate împreună alcătuiesc

un detonator eficient cu implozie lentă în boală, iar partea de

divertisment a vieţii încearcă din greu să se includă în program,

cu multe intervenţii de culise, pe lista deja aranjată. Vei veni

oare când nimic nu va mai fi în favoarea mea? Se vede

că treci nonşalantă peste amănunte şi ştii cum să distingi

partea importantă din tot noianul pe care lucrurile sunt

în stare să îl prezinte. La Monschau, în magazinul elegant

cu sortimente de muştar, mi-am resetat gândurile

şi sentimentele văzând oamenii cum gustă din fiecare şi în final

nu mai ştiu, derutaţi, care este preferatul dintre toate. Eu aleg să am

un simţământ de fraternitate, un fel de a fi împăcat cu lumea,

în diversitatea-i prietenoasă ce îngăduie oricărui impuls

timid de comunicare să se manifeste plenar

în splendoarea-i discretă.

Strat de celule moarte peste strat de celule vii, zile negre

peste zile albe, ani pierduţi peste ani ce abia acum se pregătesc

să vină, iar câştigul nu este nici măcar grupajul de poezii scrise, ci doar

starea trăită fugar atunci când au fost puse în pagină

de mâna invizibilă a unui destin complet diferit de al tău.

Vocea străină

Planuri de viaţă în dezbatere continuă se aduc în faţă,

eliptice paralelisme între stările emoţionale şi evoluţia bolii de cancer,

posibile conexiuni ale fumatului cu unele tendinţe psiho-patologice,

ale scrisului şi cititului cu starea de sănătate, ale speranţei

de viaţă cu realitatea individuală a adevărului. Vei fi atât de drăguţă

să-mi oferi şansa unei reveniri reale la tot ce am iubit odată?

Din limite împinse cât se poate de departe, din

trenuri fără opriri în gările mici, din pulberea fină a polenului

care declanşează atât de uşor astmul,

vine ceva ce seamănă cu altceva, ceva ce aduce a tendinţe noi

în moda de a trăi pe pământ, un fel de răspuns pozitiv

la o cerere de includere pe lista de aşteptare, sau o criză de natură

necunoscută. Iar vocea străină pe care o auzi vorbind cu glasul tău

este dificil de încadrat pentru că seamănă cu vocea ta atât de bine

încât poţi fi păcălit ca un copil, fie şi ascultând cu atenţie încordată

în tăcere de uitare, izolare de pierdere, retragere de-ndepărtare,

renunţare de toate timpurile viitoare.

Urgenţă

Pe drum spre spital, în ambulanţa extraterestră, totul se leagă,

momente de cădere cu izbucniri de victorie locală,

portrete abia creionate cu tuşe groase de culoare,

vinovăţie, regret, tulburare comportamentală, stima de sine

îngrijorător de scăzută, pusee de egoism feroce, sărăcie,

înstrăinare, reveniri repetate la linia de plutire, controverse

pe teme de care nimeni nu mai este acum interesat, personalitate dublă,

scădere în greutate inexplicabilă într-un timp foarte scurt, un asalt

curios al celulelor de apărare asupra celulelor normale şi paşnice,

în sânge şi în corp, în inimă şi în creier, în tot ce ţine de

tot ce este legat cu tot ce are de a face cu nimic din ceea

ce se poate imagina că ar putea fi. Ai tu această putere de a fi

mai străină de mine decât sunt eu acum de tot ce am fost?

Îmi pun speranţe în clipele rare, care vin, aşteptate sau nu,

care nu sunt ale noastre, ci ale unor instanţe mai înalte, libere

precum turiştii în promenadă pe sub Brandemburger Tor

în anii de după schimbare. Sirena răsună parcă mai adânc,

alarmă interioară prevestind pericole din lumea noastră

şi parcă şi ceva ce nu se poate povesti.

Bursa nefericirii

Din cercetările recente rezultă că fiinţa umană

are drept caracteristică specifică dorinţa de a fi altceva,

ceea ce înseamnă că mă încadrez şi eu foarte bine, fapt care

îmi permite să respir uşurat şi să privesc

cu încredere viitorul. Tulburarea mentală ce trimite

la Zelig al lui Woody Allen este chiar suportabilă, ca orice

boală la graniţa dintre normal şi anormal, unde locuim

cu titlu temporar de ceva vreme întreţinându-ne din micul trafic,

iar inconvenientele sunt suportate la fel de bine

ca un tratament probat deja pe eşantioane largi de subiecţi umani,

între care ne îngrămădim şi noi la poza de grup. Vei accepta

să devii ambasadoarea disperărilor mele fără motive aparente?

Fericirea e surprinzătoare ca orice nou Crăciun perfect

asemănător cu toate celelalte dinainte, iar nefericirea

se negociază la bursa nefericirii, unde clipele bune

fac să crească preţul acţiunilor. Un câştigător nu arată ca mine.

Este nevoie de multă pasiune pentru a aduna auto-excludere,

duşmănie de sine, sabotarea oricărui semn de progres personal,

trecerea lejeră la un nou sistem automat de înregistrare

a persoanelor predispuse la stilul de viaţă imaginar.

Machetă pentru orbi

Pe linia care desparte boala de sănătate locuieşte

cineva având toate atuurile să fie unul dintre noi. Poliglot ascuns

şi pasionat al artei de a trăi în anonimat clandestin,

trece nevăzut dintr-o parte în alta inspirând speranţă

şi desnădejde în funcţie de circumstanţe insuficient cercetate. Ai mai fi

interesată de situaţii de graniţă în viaţa comună dacă ai păşi cu mine

în partea maladivă? De pe terasele răvăşite ale suferinţei

din poeziile facile se poate vedea în zilele senine panorama lumii,

care ne cuprinde drăgăstos şi pe noi împreună,

ceea ce nu este cazul cu fericirea – oarbă, împiedicată,

de pe esplanada căreia nu ai vizbilitate şi unde rişti

să depăşeşti limitele doar pentru că ţi se urcă la cap un pic

mai multă euforie testată pe clienţi încă şi mai rezistenţi.

Doar de sus de la Sacré Coeur m-am avântat în explorarea

unui oraş care-a zumzăit mereu în gânduri, sentimente, stări,

idei, fragmente de vers, conversaţii despre cât de mult

contează să ai vise în viaţa de pe pământ, scrisori, şi care

acum este numai un lucru în plus ce poate fi atins,

ca o machetă pentru orbi,

tocită şi şlefuită de mâinile lor căutătoare de înţeles.

Județul disperării

2011-12-21T11:01:00.000+02:00

Un poem din cele mai noi, apărut în România literară, Nr. 49/2011

Județul disperării

Câştig din nimic, pierdere din tot, poveste
respinsă la concursul poveştilor, unde admiterea
se face pe bază de lacrimi. Dacă ai ceva pe suflet,
poţi spune acum! Nu este deloc înţelept
să pozezi în victimă, pentru că nu trăim în ţara milei,
ci într-un judeţ al disperării,
unde cinismul e lider, bătaia de joc secretară
pe probleme de apărare, iar metafora o reprezentantă
vigilentă a publicului. Nu ne alegem nici cu suveniruri
ieftine, turnuri Eiffel de cinci bucăţi la un euro
vândute de copiii Africii pe terasa de la Trocadero.
Însă nici cu lucruri care contează în viaţă nu rămânem.
Şi măcar dacă ar continua să răsară soarele conform aşteptărilor,
dimineaţa, când la cafeaua de rutină un dram de speranţă
se insinuează ca emoţia unei musafire neinvitate
care – nonşalantă – ocupă locurile cele mai bune, din faţă,
unde nu-ţi mai este rău dacă ai rău de serpentine,
unde nu mai plângi dacă ai probleme cu depresia,
unde nici nu mai mori dacă te încearcă moartea.

Mi-ar trebui un şir de ani

2011-12-05T15:59:00.000+02:00

Mi-ar trebui un şir de ani

Mi-ar trebui un şir de ani poate

Ca să disloc magma aceasta de viaţă în care

m-am prins,

Să fiu înafara oricăror bârfe din cartier,

Să ies viu dintr-o luptă care n-a fost niciodată a mea,

Chiar dacă tu erai acolo, protectoare din umbră,

Şi aveai privilegiul de a râde puţin

De înverşunarea mea inutilă, ridicolă oricum.

Mi-ar trebui curajul din primii ani,

Când nu-mi păsa unde adorm

Şi nu înţelegeam obiceiul oamenilor

De a se lega mereu de cîte ceva din trecut,

Când totul în mine se dăruia.

Tu ai fost mereu mai presus de proza

în care mă zbăteam,

Mai presus de plasa în care ne sufocam

de fapt împreună,

Pentru că puteai să fii crudă

Şi să laşi totul într-un loc, într-un oraş

În care să nu mai revii.

Astăzi îmi pasă de câte o mică burniţă

Care se confundă cu ceaţa

Şi am mare grijă să nu uit umbrela,

Îmi pasă de forfota de pe chei,

Neobişnuită pentru o ora atât de matinală,

Zgomote dragi în care îmi beau cafeaua pe terasă,

Privind leşinat,

Exasperat totuşi

De impresia de poezie comună

Pe care o lasă porturile în orice moment.

În volumul Febra (Ed. Panteon, Piatra Neamţ, 1996)

Combinaţia pentru trăire

2011-12-02T00:29:00.001+02:00

Combinaţia pentru trăire

Cu depresii minore te poţi juca la infinit, dar marea

tristeţe este intim legată de lipsa oricărei ieşiri undeva, oriunde,

de prezenţa unei absenţe ce lasă un gol

tot mai adânc. Ăştia prezintă la televizor în fiecare zi

momentele cele mai proaste, iar tot ce e bun

devine egal cu neinteresant, într-o ţară unde ceea ce încă mai

mişcă trece în malaxorul de lucruri exotice

pentru privirile unor străini dintr-o ţară bogată care nu ne cunoaşte.

Este numai amintirea trecerii tale pe aici, ca un parfum

pe o eşarfă? Sau ceva mai mult, dar inaccesibil abilităţilor

mele de observaţie? Plânsul trece în râs şi râsul în plâns,

de mai multe ori, până când se face combinaţia cea mai potrivită

pentru trăire, pe care o acceptă oricine, copil

sau om trecut prin vârstă. Boala urcă treptele stărilor

de bine, temporar – suficient, totuşi, pentru a relansa

ideile nobile despre sensul vieţii omului pe pământ.

De la tine aştept confirmarea că este ok şi atunci, cu frică,

mă voi avânta şi eu vitejeşte în necunoscut.

Winterthur, Elveţia, noiembrie 2011

Gustul înstrăinării

2011-11-24T11:55:00.001+02:00

Gustul înstrăinării

În anul când viaţa mi se scălda în ape incerte

Am hotărât să-mi pictez mutra, şi-am râs.

Pictam râzând în mirosul culorilor care-mi provocau memoria,

Bolnav, ca un permanent client al spitalelor,

În 1939, la Tokyo, printre japonezii

deopotrivă austeri şi amabili.

Însă oricât mă străduiam nu reuşeam s-o scot la capăt,

Şi-atunci mi-am zis: “Baiete, las-o baltă cu artele

şi caută-ţi o slujbă!”.

Adevărul e că-ntrucâtva exageram şi eu cu boema

Şi nu luam în seamă stomacul cu durerile lui.

Aveam o înfăţişare demnă de plâns,

Pictam, scriam, ascultam noaptea ordinele scurte,

mişcările de trupe,

Era crisparea şi simţeam o tensiune ciudată în aer

Din felul răstit în care începuse să mi se răspundă

La întrebări paşnice, chiar dacă timp mai aveam,

Pentru că nu ştiu nici eu de câte ori m-am tot uitat la ceas

Şi-am tot aprins câte-o ţigară,

În zilele acelea în care îmi făceam veacul prin localuri

Unde serveau sukiyaky, pe care-ncercam s-o mănânc

Ajutându-mă de beţigaşe,

Enervându-mă până la urmă şi băgându-mi mâinile în platou.

Le povesteam despre heleşteele din Bengal

Unde cresc zambile sălbatice şi tufe de nalbă.

Era pe-acolo şi americanul ăla al tău, Henry,

Pe care-l tot striga o tipă beată,

În fine, a ieşit totul prost şi am lăsat-o baltă.

Acum ştiu bine gustul înstrăinării, şi al limbii chineze,

De când stăteam în ploaie la Nanjing,

Acoperiţi cu saci de pânză aspră,

Acum ştiu drăgălaşele discursuri de pe la recepţii, la ambasade,

Şi-mi impun să nu spun ceva urât despre om,

Pentru că omul e frumos ca Lev Nicolaevici Mâşkin,

Şi întortocheat şi aiurit ca Leopold Bloom.

Fiecare rememorează propriul trecut,

în îmbulzeala autobuzului,

Sub norii colosali aduşi din filmele lui Kurosawa,

Fiecare uită cum poate, cu percheziţii nocturne

Şi lucrurile adunate grămadă în mijlocul casei,

Cu nebuloase dimineţi departe prin lume,

Cu nişte ape hălăduind pe deasupra cu spume.

Dacă rămâne ceva e semnul înfruntării cu straturile de rocă,

Unde s-au păstrat urmele unor schelete,

Ca al vestitei Archeopterix din calcarele Bavariei.

Mă trezesc cu mâna amorţită şi mi se face teamă,

Tremur ca-ntotdeauna, deschid fereastra,

Acelaşi sentiment greoi din verile toride,

Închis în mine însumi, ursuz, la Cairo,

Printre cămile şi automobile de-a valma.

Trăiam sastisit, îngrămădit de tristeţe, când ploaia venea,

La Sankt Petersburg, prin iulie,

când toţi plecau în Crimea şi pe la ţară.

Astăzi, prin oraşe, te sufocă turma dezlănţuită a maşinilor.

La sanatoriu îmi ţiuiau urechile de linişte,

Sau poate din cauza altitudinii care provoacă

O uşoară creştere a tensiunii arteriale.

Am înţeles resemnat că mediul natural al omului e aglomeraţia,

Trepidaţia ferestrelor la trecerea tramvaiului,

Stresul în care scriu aceste rânduri

din care poezia încearcă să răzbată,

Ca apa din plafonul inundat de aiuritul care locuieşte deasupra.

Am urât aceste cutii suprapuse din care se-aude plâns de copii,

Larmă de oale şi cratiţe şi ţipete familiare.

Ţi-e greu să mergi împotriva acestui şuvoi,

Solidară cu mania mea de a strica totul

Tocmai când lucrurile par să ia o întorsătură fericită,

Înrăit în aceste iluzii, în mijlocul

nebuniei care i-a cuprins pe toţi.

Citind nu ajungi să-nţelegi, şi nici trăind.

Vom pricepe târziu, rătăcitori prin aceste aluviuni,

Că am fost aproape nu de vreun adevăr risipit,

Ci de aristocratica melancolie

a extremismelor noastre livreşti,

Aproape de jenantele amintiri pe care ai vrea să le uiţi.

Nu mi-e rău, convalescent după sanatoriu,

La tangajul acestei succesiuni fără tresăriri.

Îmi place căldura asta nestăvilită

Ce îmi opreşte elanuri şi îmi pleoşteşte gândurile.

Visez la oraşe umbroase cu străzi ca Unten der Linden,

În care trăiesc numai oameni foarte bătrâni,

În care plânsul nici unui copil nu se-aude,

Şi nici vocea poştaşului ţipând pe la porţi,

Şi nici nu se vede vreo mişcare a perdelelor după geamuri,

În care de nici o-nmormântare cimitirele nu-s tulburate,

Unde străzile toate sunt foarte curate.

Am încercat să adorm şi somnul nu m-a luat,

Şi moartea nu m-a luat,

Am ascultat cântecele greierilor prin fâneţe

Şi-am privit îndelung, aşezat pe-un pietroi,

Locul unghiei smulse a degetului mare de la piciorul stâng,

Luptându-mă cu muştele însetate de sânge.

Am încercat să meşteresc obiectele ciudate

Pe care străinii le cumpără ca suveniruri,

Râzând şi fotografiindu-se cu ele în mâini.

Acum îmi trece pe sub nări un suav miros de iarbă cosită,

Sau numai un suav, sau slav, sau bosniac,

Întins în primenitele paturi ale ospiciului,

Şi-s trist că n-am răspuns scrisorilor primite.

Rămân răpus de febră, rămân îndatorat bucuriei

Ce pluteşte în micul nostru cerc de prieteni, oameni risipiţi

De la care-mi parvin ilustrate scrise mărunt,

Să încapă cât mai multe cuvinte, esenţa esenţelor,

Viaţa scufundată în cosmopolitismul hotelurilor

Unde miroase a pânză încinsă,

Unde suni să ţi se aducă mâncarea în cameră

Dacă eşti indispus şi nu vrei să ieşi.

Mă sâcâie puţin un clopot pe care-l aud înfundat,

Venind parcă dintr-un cătun înecat în vegetaţii înfloritoare

În care o văd pe mama ieşindu-mi înainte, zadarnic,

Pierdut cum sunt în hăţişul nefast,

Aud mereu un clopot, aud mereu un clopot

de care nu am scăpare,

Familiar într-un fel şi totuşi străin,

Precum peregrinarea la care m-am înhămat,

Cu paşaportul plin de ştampile fascinante,

Cu slăbănogul trup mărunt pe autostrăzi agresive.

Nu-i moartea, nici viaţa nu e,

nici înţelesul spre care-ndrăznim,

Şi nici nu ştiu ce poate să fie, un lucruşor mai simplu,

Un adevăr incredibil de uşor, dar prea târziu nouă dezvăluit,

Şi prea brutal, cum suntem mereu ingraţi şi plini de toane.

Însă mocneşte-acum un fel de indignare,

Un foc înăbuşit în grămada de frunze umede

adunate de prin grădină,

Un fum alb se înalţă, îl privim după lecţia de violoncel,

Reluând o discuţie plată.

Memoria ne face să batem pasul pe loc,

Să tropăim cu nădejdea că ne vom dezmorţi picioarele,

În staţia de autobuz unde suflă un vânt afurisit.

Contez pe freamătul ăsta mult ezitant şi aştept.

E puţin din noianul de averse umane, căldură intimă,

Prilej de-a surâde, de a ieşi o clipă la suprafaţă,

pentru o gură de aer,

E-un simţământ vibrant de-ngăduinţă,

Subtil infiltrat printre oaspeţii care stăteau gata să plece,

Acum destinşi, cu paharele-n mâini,

dornici de noi cunoştinţe.

Acum ştiu bine gustul de hidrazidă,

Toată viaţa încolţit de câini bătrâni care stau la pândă,

Toată viaţa hărţuit de unii, de alţii,

Privind gânditor la jocul pe care copii cu pisici

şi câini jucăuşi

Îl ţes în jurul acelui morman de frunze ce fumegă potolit.

Mă simt cam pustiit, şi-ascult cucuveau din mine,

Ţipătul deasupra unui foarte distant oraş Barcs,

Unde-am dormit odată pe o bancă umedă în parc.

Am trăit de la o clipă la alta cu mare prudenţă

Şi-am devenit atât de nervos în ultima vreme

Încât mă cert cu pricine, trântind uşile.

Dar ce dimineaţă, ce capăt de lume,

Ce ochi uriaş pluteşte cu gene cât razele din stele,

Cât releul televiziunii, pe care astăzi îl văd,

Cu becurile lui clipind pentru helicoptere!

Ce vis şi ce reţea zgomotoasă de linii ferate!

Ce arătare cu pene, dar fără aripi, cu gheare, dar fără plisc,

Fără gât, fără trup, fără voce şi totuşi

vorbind într-un grai răguşit!

Doamne, numai cu tuse şi sânge ne-mbii!

Şi vezi cum unii se prăpădesc devotaşi şi absenţi, renunţând,

Cu un fel de atarxie bizară pe faţă.

Eu ştiu că moartea va fi lăsată liberă pe-aici

Şi toţi vor pune întrebări de care mi-e silă

ca de-o mâncare stricată,

Ostili, ceva ne-opreşte să vorbim,

Şi muţi vom rămâne, pleoştiţi în peisaj,

Avem în faţă şubrede coline ce se surpă, şi ape repezi,

Piciorul tău se clatină pe lucii lespezi,

Când sari şi râzi şi-aştepţi să vin, cum te urmez mofluz,

Direct prin vajnicul torent.

Vacanţe mohorâte-am străbătut,

Când auzeam mereu un clănţănit de armă,

Aproape de căsuţele cochete, lângă Biariz,

Pe-un deal ce-n mod ciudat ne cam înduioşează-n amintire.

Dar ne oprea ceva ce presimţeam în clănţănitu-acela, ieri,

Sau într-o altă zi de ieri, când sufletu-mi era

o tulbure lumină

Filtrată prin ferestre zoioase,

Când îmi sorbeam cafeaua pe la chefuri, în zilele somptuoase,

De unde plecam printre primii şi mă înfundam

la Nat Goodwim’s Café,

Pe chei, unde cu adevărat mă îneca plânsul.

Aşa era inima în mine atunci, aşa de nenorocită,

Pentru că în viaţă e greu să-ţi creezi o minimă ambianţă,

Deşi nu era amorţeală, mai organizând ei petreceri,

Ba în beneficiul Crucii Roşii, ba pentru adunarea de fonduri

Necesare unui azil în care ploua,

Şi vremea trecea cu gândul la Europa, deja prinsă-n război,

Şi cântam, mai ales când ne ameţeam bine, bărbaţi şi femei,

Umblând prin grădină

cu paharele-n mâini, ca în Marele Gatsby.

„I Didn’t Raise My Boy to be a Soldier”, asta cântam,

Dar până la urmă n-am mai reuşit să ne ţinem deoparte,

Şi am debarcat repede în Franţa,

de unde, cu elan american,

Lăsând mii de morţi în urmă,

l-am alungat pe Kaiser din Olanda.

Acum n-aş putea spune ce-a fost,

Era prea răvăşit spaţiul îngust în care moţăiam pe fotolii,

Acum n-aş putea răbufni,

Şi aşa ăştia s-au săturat de pretenţii absurde,

De toţi nebunii care vin şi pleacă mereu,

Şi nu ştiu cât de plăcut e să vezi pe unii

Interesându-se sincer de soarta ta.

Cărţile sunt pline de renunţări şi oftaturi,

Gemetele lumii se-aud ca-ntr-o procesiune de smeriţi călugări

Ai unei mănăstiri albe din Moldova.

Nimic nu mi-e clar şi sufletul mi-e greu

ca o pelerină de ploaie,

Şi-mi vine să plâng, asta e, mi s-a suit în gât

un nod de plâns.

Dansul continuă pe valuri călduţe,

Văd moartea cum fluieră şi cântă în zdrăngănitoare căruţe,

Dar mai cred că nu vom fi spulberaţi

Odată cu aceste gunoaie de pe creasta cu spume,

Căci va rămâne-n noi o rezistenţă

Din vremea când înfruntam viitorul,

Adică prezentul acesta,

Cu violenţă.

În volumul Gustul înstrăinării (poeme, Ed. Timpul, Iaşi, 1994 ; Premiul Aurel Dumitraşcu, 1994; Premiul revistei Poesis, 1995)

2011-11-18T12:51:00.002+02:00

Poezia revine, acum după ce motoarele prozei şi-au micşorat turaţia, după ce am scris ultima frază a romanului început în vară. Ştiam că se va întâmpla aşa, pentru că poezia respiră numai dacă fiecare vers este aşteptat atât cât îi este lui necesar, numai dacă fiecare poem respiră în propriul lui spaţiu de timp, numai dacă fiecărei stări i se oferă atenţia şi importanţa cuvenite. Poezia - atât aceea scrisă cât şi aceea trăită - este o parte specială a vieţii care nu funcţionează decât în cadrul legităţilor pe care ea le impune. Orice încercare de a supune mecanismele sufleteşti şi de comunicare ale poeziei nu are alt rezultat decât ieşirea în afara poeziei. Preţul pe care îl pretinde poezia este răbdarea. Orice efort de accelerare a combustiei, de mărire a ritmului este nu numai ineficient, dar chiar o cale sigură spre eşec, lamentabil în termenii creaţiei şi creativităţii. Poezia se scrie şi se trăieşte pas cu pas. Ea reclamă prezenţa ta emoţională, sufletească şi mentală reală în fiecare moment. Nu îţi poţi permite ca în acest moment să aparţii cu totul clipei, iar un pic mai târziu să pleci cu gândurile aiurea. Poezia simte absenţa ta ca un interlocutor în faţa căruia începi la un moment dat să spui doar "da, da" şi "interesant" din când în când şi cu care nu comunici, de fapt, în mod real, pentru că nu mai eşti interesat de ceea ce spune sau pentru că te grăbeşti. Poezia reclamă prezenţa ta reală. Nu spun că proza poate fi scrisă cu gândurile aiurea pe pereţi, dar componenta ei tehnică te salvează adesea, îţi permite şi un pic de visare, un pic de absenţă. Povestea poate adesea să meargă mai departe şi singură. Emoţiile care însoţesc fiecare poem solicită asistenţa şi compania ta la fiecare pas. Aşa simt acum că ar fi poezia.

Fantoma sanatoriului

2011-11-15T13:43:00.002+02:00

Fantoma sanatoriului

E-o lume de iluzii ce nu se vor sfîrşi,

O lume la care mă uit din exterior,

Exultând la frumuseţea unei literaturi

Răsfoite de briză pe plajă.

Aici plăpânda omenire-aşteaptă vreo zi mai bună peste secol,

Să avem puterea de-a cânta alăturaţi,

Împinşi la repezeală într-un ansamblu coral, cum cântă şi natura

În manuale complicate, cu poze pe care copiii le comentează

În limba lor lipsită de subânţelesuri şi de ironii.

Îţi voi scrie gândindu-mă la şirul de sicrie,

De tata descris într-un caiet proscris,

Şi râsul tont pe faţa mea oprise-va în faţa ta, într-o grimasă,

În sporovăiala păsărilor ce caută

Animăluţe mici rămase după reflux.

E vară, adică e primăvară, în orice caz e vară,

Şi mortul va fi iute îngropat, la repezeală.

E lumea unei aurore ce nu prevesteşte nimic bun,

A unei îndelungate privelişti de ruini.

De ce plângi? N-au venit la tine?

Nu, zice, n-au venit, da’ nici nu mai am nevoie să vină.

Fii liniştită, vor veni cu prăjiturile!

Tu trebuie să stai aici! Ai şi tu răbdare!

Ai răbdare, îi zice, ai răbdare, nu fi proastă!

Iar ea, plângând, clătina capul

În semn de aprobare, scâncea,

Cu-n colţ de bluză lacrimile îşi ştergea,

Când moartea trecea,

Pe sub arcade şi portaluri,

Sub chipul conştiincioşilor brancardieri,

Când noi trăiam, respiram,

Ieşeam până-n satul de unde se vedea lacul,

Cu insuliţa lui,

Pe care cineva construise o cabană,

Satul în care, dupoă cum spunea o aiurită ambasadoare,

La mort était une idée plus qu’une réalité, moartea,

Când se întâmplă să mă gândesc la tine,

Privindu-i cum scuipă,

Cum horcăie, caşectici şi ai nimănui

Sub cearceafurile murdare.

Tu ştii că nu pot să fiu mai bun decât sunt,

Iritat de râuri cristaline din cărţi, de conducători neghiobi,

De prostia ce-atât de aproape stă de ignoranţă

Încât rămâi derutat

Şi te străduieşti s-alungi depresiunea aceasta,

Ieşind la întâmplare pe străzi, terapeutică sigură

Din anii de la Barcelona, pe mereu animata Las Ramblas,

În pietate şi cruzime, ca oameni învinşi,

Căutând un refugiu de plâns.

Acum aud stoluri pe sus, au venit, s-au întors,

Dar e atâta lirism liricizat liric în toată naveta asta a lor

Încât mă sufoc şi mă enervez,

Uitând că e primăvară, dacă barometrul din perete

E-n bună stare

Şi dacă foile din calendar au fost rupte-n fiecare zi,

Uitând că primăvara sunt mai receptiv la crizele de nervi,

Ca femeile isterice, crispate, obosite şi lipsite de apărare.

Mi-e frică de boli, tentante, suave, cum sunt,

Dar ştiu farmecul special al tuberculoşilor cu ochelari,

Sensibili şi poeţi aşa nu ştiu cum, visători,

Tuşind discret în batiste şi suferind,

Cotropitoare boli, eczeme, pecingini,

Pustule care plesnesc şi revarsă un lichid fetid,

Bube, ciuperci albe, în gât şi pe limbă,

Escoriaţii, vegetaţii,

Boli nesfârşite şi voluptoase boli din spitale şi ospicii,

Din clinici şi infirmerii.

E-o lume de iluzii perseverente,

Şi-o sâcâitoare tuse ce răzbate-ntre ziduri, şi viu

Mă ridic fără grabă, ca un mort din sicriu,

Şi liber mă simt, spulberat

de prin case-n care-am trăit selenar.

E toamna asta care se-apleacă senil prin păduri,

Ca un fel de icter galben,

E un zgomot de fond ca murmurul pe care-l auzi

În săli de-aşteptare unde se vorbeşte o limbă străină,

Când urci în autobuzul posac, pregătit, cu biletul în mână,

E-o surdă şi ventrilocă durere ce-asmute gândurile negre.

Visez, mă-ntorc pe partea cealaltă, mă ridic, mi-e sete,

Am arşiţa nopţilor în care îmi făceam de cap

Prin barurile de sub chiparoşi

Ale Universităţii din La Laguna,

Cântând cântece deocheate în găştile rău famate.

Răsună zidurile, ferestrele, firidele, holurile curbe prin care,

Grăbit, se-ntâmplă să te îmbrăţişezi

Cu surorile şi mai grăbite.

E febra în care-am aiurat noapte de noapte,

Cu pungile de gheaţă pe frunte,

Şi-acest perete absurd,

Dar ea pe la noi se abate să constate

C-am stat stat flămânzi de-amor de arte,

Şi vorba ei răsună-n gol ca o mustrare,

În timp ce o privim cum supărată-ncepe să coboare

Pe scările mai numeroase decât în filmul lui Eisenstein,

Pe sub zurliul astru văzut prin radiografia plină de coaste,

Cum iată cum începe o ploaie măruntă de vară

Ce-aduce binişor cu Mozart, aici unde culorile

Sunt un spectacol tăcut

Care mă face să regret că nu am şi eu

Vreun talent înăscut,

Să umblu pătat de vopsele,

În vremea asta în care bolnav de-aş fi

Mult timp aş mai avea eu pentru artă,

Şi îndrăzneala de-a vorbi singur deodată.

Însă victoria de partea altora era, totdeauna,

Iar noi ne consolam cu precaritatea unui inventar

Din care, jenaţi, nu consemnam tot,

Când se-mbulzeau la uşa veşnic trântită,

Când ajunseseră şi ei să înţeleagă rostul precis

Al acestor partituri răvăşite pe jos de curenţi.

Bolile mi-au dăruit o statornică înverşunare,

O stare încordată de care nu scap nici în somn,

Bolile îmi sunt prietene pline de tandreţe,

Şi bucuria-i ascunsă în buruienile haotice,

Aşteaptă pentru ei,

Să le sară de gât, să-i sufoce,

Să-i ducă frumuşel acasă,

Căci prea vagabondează-nrăiţi.

Victoria ne ocolea, lăsaţi pradă visărilor şi iluziilor,

Cânta la pian prin pădure, o auzeam atacând gamele de sus,

Printre fragi, la pianul cu coadă,

În timp ce mă-mbufnam şi abandonam

Întorcându-mă plângând.

Mizeria şi bolile ne sufocau,

Şi credinţa că totul se va limpezi,

Că vom scăpa de-acest hăţiş spinos care ne zgârie obrajii.

Nimic n-a rămas, numai nişte cioburi de farfurii şi pahare,

Resturi de mâncare, în fine, totul întors pe dos ca la draci,

Şi ăsta a fost tot festinul.

Acum asist indiferent la îngălbenirea vegetaţiei,

La trecerea norilor bucolici.

O mulţime de boli m-au apărat de primejdii

Şi-am traversat cu bine câteva crize de nervi,

Nicăieri n-am găsit un locuşor mai ferit,

Să pot să-mi adun bagajele pe lângă mine.

Uneori mi se părea că sunt martor inevitabil

Al acestor risipiri şi brutalităţi, al conversaţiilor şoptite.

Există un fel de agitaţie,

O stare specială de spital de urgenţă,

Nişte ieşiri laterale, secrete,

O frică nelămurită pe care-o purtăm cu noi pretutindeni.

Toată noaptea ploaia a clipocit pe afară, am stat treaz,

Mereu am aşteptat să mi se întâmple ceva

După care să abandonez şi să-mi trăiesc viaţa,

Dar a urmat o vânzoleală din care nu reuşesc

Să mai scap,

Un pasaj confuz pe care-l traversez mereu

Fără să ajung pe partea cealaltă.

Nimic nu-mi îngăduie să rămân unde sunt,

Totdeauna am stat şi m-am gândit mult înainte să sun,

Ferindu-mă de priviri.

Sunam şi păreai răvăşită, îmi trânteai uşa,

Mă-ntorceam, îmi vedeam de-ale mele, resemnat.

E-o lume de necontenite brutalităţi,

Prin care întîlnim convalescenţi fugari,

În marginea pădurilor,

Cu halatele lor cenuşii, şi auzim temutele accese de tuse,

Şi ocrotim în inimă aşteptarea primăverii timide

Pe care-atunci o vedeam tot mai verde cu fiecare zi,

Prin parbrizul autobuzului ce gâfâia la serpentine.

E trist că am uitat câteva locuri

În care mă retrăgeam să plâng,

E tristă alergarea înnebunită a secolelor

În care-am fost prins,

Fără puteri, mai slab ca oricând, pătându-mă de supă.

Poate va veni şi ziua pe care-o tot aştept

Cu un fel de demnitate ridicolă, ziua sordidă,

Asemenea apucăturilor mele morbide.

Morbid e frunzişul uscat ce-nviorează peisajul

Şi aerul clocit din saloane,

Şi vocile, şi graţia divină,

Când nu-ntâlnim măcar un zâmbet,

Ferment al acestor sclipitoare-ospăţuri.

Orbit de frumuseţe, miracol peste

Mormanele de gunoaie pestriţe,

Orbit de-arhitecturi americane, de-avânturi temerare de o zi.

De departe chiar sanatoriu-mi părea luminos,

Şi clipele acelea îmi incărcau bateriile pentru noi suferinţe.

Bătrânul pe care-l scoteam cu patul pe terasă la soare

Avea mereu inconştient pe chip un nu ştiu ce dispreţ,

Dar tresărea la frânele autobuzului care oprea în colţ, ticsit.

Asta era un fel de viaţă, aş spune, după care tânjeam,

Ca astăzi, obosit de impresii fugare,

Când încep şi eu să mă mişc dezinvolt, în cârjele familiare,

Cîutându-mi liniştea pe-aceste terase călătoare.

Mi-e frică de boli, dar nimeni

Nu zace pe-un pat de spital

Fără să tragă oarecari foloase din asta,

Să-şi găsească pe-acolo vreo iubită, suferindă şi ea,

Bolnavi de lepră să-ngrijesc aş vrea,

Cu feţe hâde ca în portretele lui Francis Bacon,

Să văd cum cu tupeu lucrează moartea-n tihnă,

Sub nucii care înconjoară colonia

Şi o ascund de ochii sublimei lumi

În care mai trăim buimaci, şi trişti puţin, cum se cuvine.

E lumea unor fantasme, cu scări

Năpădite de licheni, părăsite,

Se găsise pe undeva un alt drum, obscur,

Sau poate dispăruse mobilul acelei accederi,

Al acelui trafic nesfârşit,

Degeaba-s răzvrătit, compătimit de impostori

Care n-au înţeles nimic, niciodată.

Am văzut treptele în conul lor de uitare,

Nimeni n-a crezut în semnele ciudate ce se-arătau indecis,

Parcă nişte ferestre luminate,

Sau nişte focuri aprinse de fugari prin pădure.

Vedeam scările năpădite de frunze.

Nu peste mult aveam să constat, într-o vizită

Pe care nici acum nu o pot înţelege, dispariţia lor.

Acolo am trăit şi mi-am luat

Pumnul de pastile seară de seară,

Şi febra, ascultător, cooperant.

Sunt vinovat de tristeţea pe care, neştiutor,

O port prin locuri de-o veselie sinistră.

Se găsise o cale pe care n-o mai ştiam,

Luat înainte de timpul necruţător, care prieten mi-a fost,

Care-i al altora, zâmbitori şi prosperi, cum îi văd.

Pe-atunci abandonam devreme,

Răpus de repetatele hemoptizii,

Când nici copiii nu se culcaseră,

Nişte îngeri cu glasuri argintii ce răsunau

Pe holurile unde trăgea curentul, iarna,

Când nu se putea sta numai în pijamale.

Stridente erau buzele roşii pe feţele albe,

Ca în Dama cu camelii.

Nu voi uita scările şubrede din spate,

Scârţâitul lor care mă trezea după miezul nopţii,

Când se-ntorceau perechile întârziate,

Cu dragoste şi moarte, cu boală şi moarte.

E-o lume de vizite, de reveniri şi-mbrăţişări ipocrite.

Avid de primejdii, nu voi găsi linişte,

Ahtiat după lecturi din manuscripte bizare,

După vitralii ascunse, aşteptând izbucnirea primăverii,

Aici, unde moartea-i prietenoasă şi banală ca o gripă

Ce-apare pe deasupra unei ftizii,

Neînsemnată şi trecătoare

Precum aceste crengi încărcate de floare,

Precum acest subţire fir prelins la colţul gurii,

Ca o picătură de vopsea folosită

Într-o farsă cu Marlene Dietrich,

La care priveam totdeauna uimiţi, suportând în întuneric

Felul zgomotos în care brutele

Crănţăneau seminţe şi scuipau.

Nu-i vis, răpus acum şi răsfoind în bibliotecă

Uzate pagini cu urme de degete muiate-n salivă,

Uşor absent,

Cu ochii prin fereastra-n care-aevea văd

Aproape-ntreaga viaţă.

În volumul Gustul înstrăinării (poeme, Ed. Timpul, Iaşi, 1994 ; Premiul Aurel Dumitraşcu, 1994; Premiul revistei Poesis, 1995)

Poemul preferat şi comentat: Străinul

2011-11-14T12:10:00.001+02:00

Străinul

Aparţin acestei lumi care mă împinge spre margini,

Care mă apără şi mă agresează deopotrivă,

Încercând să-mi reprim furia, şi indignarea, şi groaza

În faţa obscurantismului devastator.

În Canare am adăugat vele pătrate Niñei suple, la Las Palmas,

Şi l-am ascultat pe Bartolome Tores mărturisindu-şi crima

De la a cărei pedeapsă cu moartea scăpase îmbarcându-se.

Am văzut cum rămâne în urmă mănăstirea Rabida,

Ca un semn al lui Dumnezeu,

Cu tristeţea matinală a acelei plecări înveninate de neîncredere.

Am văzut străzi imposibil de traversat,

Cu un şuvoi continuu de automobile trecând

Sub privirile mele resemnate.

Străin, contraste m-au rănit,

Şi am deplâns slăbiciunea care ne face să rămânem în urmă,

Care ne aruncă în vârtejul abandonului, deopotrivă la poalele Acropolei,

Printre casele mici, suburbie universală, şi la Veliko Târnovo,

Coborând pe lângă brutării din care, până-n trotuar, ieşea căldură,

Deopotrivă în Europa bătrână şi în Japonia bătrână,

Ca şi în America la fel de bătrână,

Întinerită de la Columb cu bătrâneţea Europei bătrâne,

Cu modernismul de care se face atâta caz.

M-am strâns de frig în tunica de lână cu glugă

Şi-am ascultat clipocitul şi hula, privind picioarele

Noastre desculţe, întinşi pe puntea proaspăt spălată,

Şi-am respirat alizeul.

Acum nu mai sperăm ceva de la imaginea ferestrei

Ce dă în curtea interioară plină de lăzi,

Nu mai sperăm în temerara înaintare prin timp,

Împiedicându-ne pe scări de copiii care plâng mereu,

Veşnic părăsiţi, ai nimănui.

Încerc să înţeleg mizeria în care, fără să recunoaştem,

Stăpâniţi de-un orgoliu stupid,

Ne complacem abandonaţi.

Am văzut şi eu ceaţa şi pescăruşii, o balenă, pelicani,

Şi-un băţ cu incrustaţii, care ne-au înviorat.

Şi-n noaptea aceea cu lună am strigat de bucurie

Auzindu-l pe Juan Rodriguez: “Lumbre! Tierra!”.

Acest refugiu, neliniştea,

Ezitarea duioasă în faţa porţilor de fier,

Întrebându-te dacă se cuvine să suni, şi sunând totuşi,

Apăsat, de trei ori, aşteptând să vină valetul,

Care se ocupa şi de garaje.

Din nou am plâns, deşi ştiam că un bărbat plângând

Oferă totuşi o imagine degradantă.

Am trăit conform unei linii

De la care am încercat din răsputeri să mă abat, dar mâine,

Mâine voi fi, sper, în afară de toate discuţiile.

M-am minunat cu Diaz del Castillo de mărimea tăvilor de aur

Pe care ni le-au arătat aztecii,

Şi de mozaicurile de pene.

Străin, m-am regăsit în zile faste,

Pierzându-mă apoi pentru ani îndelungi într-o zbatere absurdă,

Pe care unii, amabili, o numeau rezistenţă.

Am văzut străzi pline de frunze

Şi străzi pe care maşini speciale le spală cu detergent,

Sărace străzi, ca unii oameni,

Precum această mulţime flămândă,

Străzi pe care te rătăceşti şi pe care îţi place să te plimbi,

Pe unde se-aude mereu sirena unei ambulanţe,

Veşnic rătăcit, cu gândurile încâlcite de reclame

Şi de toată agitaţia pe care nu o înţeleg.

Eu cred că auziţi şi voi în inimă acest sunet

De clopot sub apă, dulceaţa unei amintiri ce fuge mereu,

Ca o veveriţă care ţi-a mâncat odată din palme,

La sanatoriu, în parcul cu havuz.

Şi după toate astea destul de singur acum,

Cu amintirea teocaliilor fumegânde.

E tonic felul ceremonios în care ţi se deschide uşa

Ce dă înspre luminile balului,

Învăţat cu femei pe care numai nostalgia le păstrează distinse,

Ca pe nişte regine aztece.

Eu cred că simţiţi şi voi înserarea din inimile voastre,

Dar nu pot să mă împotrivesc alunecării,

Agăţându-mă de rădăcini şi smocuri de iarbă,

De pietre colţuroase care mă rănesc dureros,

Ca-ntr-un vis, ca-ntr-o carte

Al cărei autor e un cinic fără suflet şi fără milă.

Sunt unul dintre fericiţii supravieţuitori ai acelei “noche triste”,

L-am văzut pe Cortés plângând cu fruntea sprijinită de-un arbore,

Şi simt, când inspir mai adânc, un fel de sfârşeală

Care mă doboară pe trotuarul ud după ploaie,

Unde adunătura de gură-cască mă sâcâie,

Adunătura de femei care-mi dau palme, încercând

Un fel de reanimare brutală, într-un oraş necunoscut

Dintr-o ţară străină căreia nu-i cunosc limba.

Am fost martor când Incasul a aruncat Biblia oferită

De părintele Valverde, sub un cer senin

Pe care oricine, din oricare secol, a putut să-l contemple.

De atunci parcă aievea se năruie un zid de care-odată ne-am lipit,

Înfriguraţi, ca de o sobă încălzită

Din sala de aşteptare a unei halte singuratice

Şi înconjurate de plopi argintii ce puteau fi văzuţi de departe.

Toate lucrurile sunt răscolite şi răsturnate

Ca în urma unei brutale percheziţii,

E şi închipuirea voastră pură, care vă menţine zâmbitori

Şi avizi de petreceri în care să uitaţi.

Dar mereu se găseşte cineva care aşteaptă,

Iar timpul e cinic, şi vapoarele somptuoase pleacă,

Lăsându-ne visători pe cheiul ud.

Am văzut străzi cu vopseaua marcajelor ştearsă

De paşii mulţimii, mulţime ce pare-a se opri uneori,

Să asculte vreun semn, vreo limbă de clopot cu sunet ciudat, şi nou,

Cum auzi într-un oraş în care ajungi prima oară,

La Peks sau la Ruse, sau chiar în recele şi cochetul Lund,

Unde mă duce gândul, încercând

Să depăşesc o geografie familiară.

Am străbătut lumea asta a noastră

Şi nu e nimic bizar în atemporalitatea atitudinii mele,

Pentru că, într-un fel, toate aceste timpuri îmi aparţin,

Şi-aş putea să jur că am fost acolo şi acolo şi dincolo,

Şi-aş putea să depun mărturie pentru strigătul de durere

Al lui Ferdinand de Soto, pe malul Mississippiului,

Înainte de moartea-i neîmpăcată.

Străin, m-am regăsit bolnav, cu atâtea datorii pe cap,

Cu insidioasa bârfă de prin colţuri călduţe,

Unde fierbe cafeaua de rigoare.

Ce lux şi boierie să scrii două versuri slăbănoage sub stele milenare!

Bucurie fugară a acestor bolnavi

Ce-au rămas la fumat prin closete în care

Mirosul tare al urinii te face să lăcrimezi.

Am bătut cuie în scândurile fortului Québec,

Şi-am iernat acolo în pustietate, pe insula de pe fluviul James,

Unde acum zumzăie oraşul Jamestown,

În care citiţi voi ziarele prin parc, supraveghind copiii gălăgioşi.

Cu groază am auzit şi eu ţipetele indienilor

Care coborau dinspre Aleghani,

Săgeţile lor m-au atins şi pe mine, cel de la frontieră.

Ce căutam atunci?

Nici azi nu-mi cunosc rostul pe străzile unui oraş

De provincie din România.

Aparţin acestei lumi policrome, obscurităţii senile,

Acestei agitaţii care ne îndulceşte convalescenţa, prin diversitate,

Prin trecutul care ne poartă

Cu indiferenţa care ne consolează de moarte.

În volumul Gustul înstrăinării (poeme, Ed. Timpul, Iaşi, 1994 ; Premiul Aurel Dumitraşcu, 1994; Premiul revistei Poesis, 1995)

-------------------------------------------------------------------

Parcă tot mai străin…

Se ştie că, în general, e dificil să faci o alegere în chestiuni care privesc viaţa. Dar nu e tocmai uşor, se pare, nici când ai de ales, dintre propriile poeme, doar unul singur despre care să poţi spune că e preferatul tău şi să-l şi comentezi. Fiecare cuvânt şi fiecare vers pe care l-ai scris crezi că te reprezintă, iar această reprezentativitate o simţi ca fiind efectul întregului, al tuturor poemelor, nu numai al unuia singur.

Am şi eu poemele preferate, fireşte, iar motivele afinităţilor mele faţă de unele sau faţă de altele ar putea fi atât de natură personală, expresia unui sentiment, cât şi dintre cele care pot fi descrise cu mai multă claritate. Nu este o alegere pe criterii de valoare poetică, aşa cum sunt ele învăţate în şcoli, ci mai mult una de natură afectivă.

Cred că atitudinea cea mai onestă pe care un poet o poate avea faţă de poezia sa este aceea profund subiectivă, mărturisită ca atare şi transformată într-un instrument foarte eficient de investigare a propriului univers.

M-aş fi putut opri la “Fantoma sanatoriului”, în care am încercat să prind cât mai mult din atmosfera acelui loc izolat din munţi unde mi-am petrecut şapte ani în perioada primei tinereţi, când abia descoperisem acest lucru uimitor de simplu, anume că trebuie să cunoşti viaţa ca să poţi scrie despre ea, şi aş fi avut astfel prilejul să spun din nou câte ceva despre cât de importantă mi se pare a fi infuzia de boală şi morbid în poezie în termeni de efect poetic.

Ar fi fost potrivite şi alte poeme, la fel de lungi, precum “Barul de noapte” sau “Gustul înstrăinării”, în care am îndrăznit să “călătoresc” în diferite locuri din lume, ceea ce nouă românilor încă ne era interzis pe atunci.

Aş fi putut alege un poem mai scurt, precum “Ai vrea să faci lungi plimbări”, dintre cele pe care poeta Ana Blandiana mi le publica în revista “Familia”, în 1988, cu o prezentare elogioasă care îmi oferise curaj şi încredere în acei ani în care îmi făceam intrarea în literatură.

Ar fi fost la fel de bine, cred, să fi ales unul din cele patru poeme care ilustrează tentaţia pozitivistă, ştiinţifică, de care m-am simţit odată atras, ca experiment, aşa cum sunt “Febra”, “Amorul adiabatic”, “Mecanica timpului”, “Magia elementară”.

Nu ar fi fost deloc rău - mai cred - dacă aş fi ales unul din poemele din volumul “Maniera”, care mi-au permis tulburătoare incursiuni poetice în teritoriile misterioase ale identităţii, dublului şi transfigurării.

În fine, m-aş fi apropiat poate mai mult de cel care sunt astăzi, un scriitor român care descoperă Europa pe viu, după ce ani îndelungi - şi numai pe seama unor febrile căutări pentru detalii în dicţionare, enciclopedii şi jurnale de călătorie - scrisese poeme având ca decor şi unele dintre oraşele ei, dacă m-aş fi oprit la unul din poemele pe care de câţiva ani, provocat de călătoriile reale de care am parte, le scriu în română şi engleză, în speranţa că îmi voi găsi drumul meu de poet în lumea mare a miilor de poeţi ai lumii.

Toate acestea mi-ar fi oferit prilejul de a vorbi din nou despre “Himerism”, ca o perspectivă trans-naţională în poezie, de a relua unele idei din manifestele de până acum, care nu au fost poate înţelese prea bine la vremea publicării lor.

Am ales însă “Străinul”, mai întâi pentru că el exprimă şi prin titlu starea mea din ultimii ani, în care m-am simţit parcă tot mai străin de lumea literară din România (careia fair-play-ul nu pare să îi fie prea familiar, din pacate), apoi pentru că - răsfoind nişte comentarii publicate de critici, scriitori şi poeţi de-a lungul ultimilor ani - am văzut că el este şi pe placul unora dintre ei, al Ioanei Pârvulescu, de exemplu, care spune în cronica sa la primul meu volum, “Gustul înstrăinării”, din 1995, următoarele: “Străinul pune în contrast lumea mare, deschisă oricui, în care ar trebui să fii străin, dar te simţi acasă, şi lumea unei camere în care ar trebui să te simţi acasă, dar eşti străin. Explorator şi arheolog, prezent în miezul evenimentelor şi gândindu-le din afară, ca un istoric, Vasile Baghiu realizează în Străinul un poem antologic, care se deschide şi se închide, se întinde peste lume şi se concentrează într-o hartă, zboară şi se frânge în zbor.”.

“Străinul” este încercarea mea de teleportare în timp pe seama poeziei. Este unul dintre poemele care vorbesc despre cum nu îmi ajungea mie deloc lumea în care mă învârteam, ca să spun aşa, la acea dată. Visam la alte tărâmuri, la alte timpuri, încercam să fiu acel Himerus Alter, personajul pe care l-am inventat sau care m-a inventat, care mi-a răsărit în poeme atunci când am vrut cu tot dinadinsul să fiu “altcineva”.

În “Străinul” vorbeşte Himerus Alter mai mult decât mine, e adevărat, dar din când în când se aude parcă şi vocea mea “reală”, oferind detalii şi încercând să aducă cititorul înapoi, în “prezent”, ca şi cum ar încerca să-i ofere un răgaz pentru reculegere, un respiro într-un vârtej al timpului în care ar fi putut să se lase prins.

Încercam să scap de ceea ce resimţeam a fi un fel de lest al provinciei mele Piatra Neamţ şi al provinciei mele România. Lestul trăgea greu în jos, îmi îngreuna situaţia, mă făcea să urmăresc cu aviditate detaliile străzilor, ale oraşelor, ale locurilor din filmele cele mai proaste (pentru că altele nu aveam la îndemână), numai pentru că acţiunea lor se petrecea la Rio de Janeiro, la Los Angeles, la Londra, Veneţia, Paris, unde credeam că nu voi ajunge oricum niciodată.

Cred că între timp am mai lăsat cîte ceva pe drum din toată încărcătura aceea de atunci, care mă ţinea parcă legat de mâini şi de picioare. Iar acum, dacă se întâmplă să stau de vorbă cu artişti şi scriitori din lumea largă, aici în Cove Park, în Scoţia (unde mă aflu pentru două luni pe seama unei burse “Scotish Arts Council”), aceasta e poate şi pentru că “străinul” din mine a vrut mereu să iasă din încercuirea ticăloasă şi profund imbecilizantă a comunismului din ţara noastră şi a tot ceea ce a urmat după el. Nu ştiu dacă am reuşit. Ştiu însă că am fost pur şi simplu împins de acest fel de a vedea lucrurile pe un drum pe care mă aflu acum, am fost forţat să nu mă complac doar în consemnarea neproductivă a sentimentalismului frust şi a melancoliilor brute - cum au adesea poeţii tendinţa - şi să îndrăznesc mai mult.

“Străinul” nu este acel poem despre care să pot spune: “Aici sunt eu cel care sunt!”, dar el deschide o mică fereastră înspre tentaţiile mele, câteodată chiar suave, de a mă considera nu un român în primul rând, ceea ce este o calitate în lumea asta fără doar şi poate, ci un om, pur şi simplu un om din lumea largă, un “cetăţean universal”, unul care trăieşte prin voia lui Dumnezeu undeva unde regimul dictatorial a oferit oamenilor timp de cincizeci de ani doar mici variaţiuni pe o scară de la “rău” la “foarte rau”.

Mesajul “Strainului” nu este unul politic, aşa cum se şi vede la prima lectură, dar este, sper, unul cât se poate de uman într-o lume în care individul pare să înceapă, în sfârşit, să conteze mai mult decât naţiunea.

Sunt sigur că nimeni nu se aştepta la un comentariu scolastic al poemului. Dacă da, atunci îmi cer iertare pentru dezamăgirea pricinuită. Nu sunt însă în stare să fac aşa ceva când este vorba despre propria creaţie. Pot cel mult să glosez pe margine, să parazitez textul original cu acest fel de gânduri, aşa cum am făcut mereu în “Manifestele Himerismului”, unde am simţit totdeauna nevoia să ofer şi alte repere decât acelea pe care le ofereau deja poemele înseşi.

Nu explicaţii, aşadar, inutile cel mai adesea când este vorba despre poezie, ci mai curând repere, sugestii, păreri, gânduri.

Poemul acesta este o încercare de transfigurare. Dacă este mai mult, aşa cum în secret sper şi simt, sau mai puţin, sau altceva, atunci rămâne să aflăm asta în timp, de la cititorii noştri iubiţi şi criticii noştri inteligenţi şi drepţi, care sunt cu noi, în aceeaşi barcă, pe aceeaşi Niña cu vele pătrate dintr-un vers de acolo, aceeaşi în care Columb îşi pusese toate speranţele şi întreg destinul său de “om al Lumii Noi”.

Viaţa ţine întotdeauna, în rezervă şi parcă anume pentru fiecare, bune surprize, iar când vine vremea de visat la lucruri noi şi de făcut planuri “himeriste”, pe mine nu mă întrece nimeni.

Cove Park, Scotia, 18 iunie 2006

Poemul şi comentariul au apărut în 2006 în revista Euphorion de la Sibiu, în cadrul rubricii "Poemul preferat şi comentat"

La locul nostru

2011-11-12T21:46:00.000+02:00

Exemplarele plăpânde nici nu prea mai au ce căuta pe-aici,

unde statisticile ţin loc de cuvinte şi imagini, de omenie,

unde scorul iese mereu în dezavantaj, iar beneficiile abia de se văd,

căci nicăieri nu mai e o afacere să fii pe fază, să ieşi în faţă.

Mai curând aş zice că ţinându-ne în urmă,

retraşi, cuminţi, la locul nostru,

viaţa poate căpăta un sens,

poate primi un adaos de înţeles, care ajută, ne pune pe cale,

ne împacă atât de bine cu momentele de ezitare, de tremur, de teamă,

care sunt – o ştim prea bine – un preludiu abia mascat al bătrâneţii.

Cărtărescu în oraşul dadaismului

2011-11-09T13:35:00.004+02:00

Săptămâna trecută, miercuri, 2 noiembrie, am fost la lectura lui Mircea Cărtărescu de la Literaturhaus din Zürich. M-am dus cu sentimente amestecate, pentru că nu sunt un fan al lui, în special din cauza susţinerii pe care o acordă – prin articole şi în general prin atitudinea publică – actualei conduceri a României, pe care eu o consider ostilă poporului român.

De fapt, am aflat despre eveniment de la un psihoterapeut elveţian pe care l-am cunoscut la lectura mea din Winterthur de pe 25 octombrie şi care iubeşte România, limba română şi cultura română. Până la acea dată nu-l cunoscusem personal pe autorul romanului Orbitor. Deşi am apreciat întotdeauna hărnicia şi seriozitatea lui în chestiunea scrisului, nu ştiu de ce mereu m-am gândit la el ca la un om distant, nedispus să comunice cu semenii lui, cu alţi scriitori mai puţin favorizaţi de soartă şi de împrejurări decât el. Înainte de începerea lecturii, l-am salutat pe hol, încercându-mi şansa de marginal care îşi caută drumul prin lume de unul singur: „Bună seara, domnule Cărtărescu!“. M-am prezentat şi i-am spus ceva de genul: „Nu împărtăşesc opiniile dumneavoastră din articole, dar am venit la lectură sperând că o să vă cunosc personal... Şi vă urez succes!“ Mi-a întins mâna. Mi s-a părut că ştie despre mine, dar nu am fost sigur. Nici acum nu sunt, după ce am vorbit cu el şi la final, dar aceasta este numai problema mea. Acest moment s-a consumat într-un minut, între două vorbe întretăiate cu alte vorbe ale altor oameni de acolo.

A început lectura. Avea, în stânga şi în dreapta, două persoane care îl însoţeau: o româncă, scriitoare, Dana Grigorcea, cu rol de translator din română, şi un actor elveţian, René Schnoz, care a citit două fragmente din versiunea germană a volumului al doilea din Orbitor, „Der Körper“. În general, tot ce a spus a fost foarte limpede, în primul rând, şi interesant adesea, în al doilea rând. A mai spus şi unele lucruri discutabile, dar, vorba noului meu prieten elveţian, nimeni nu este perfect. A povestit cum a scris romanul, a descifrat metafora fluturelui, a vorbit despre dificultatea construirii unei astfel de opere şi încă alte amănunte „tehnice“. Apoi a ţinut să facă o precizare în legătură cu o distincţie pe care a primit-o de la Preşedinţia României, despre care Dana Grigorcea spusese în prezentarea ei că ar fi cea mai înaltă distincţie pe care el ar fi primit-o ca scriitor. A spus că medalia primită de la preşedinte „nu are absolut nici cea mai mică importanţă“ pentru el. Totuşi, crede că medaliile au rostul lor şi povesteşte zâmbind cum s-a jucat în copilărie cu o medalie primită de tatăl lui de la comunişti şi cum copilul lui se joacă acum cu medalia lui. Cei aproximativ cincizeci de oameni prezenţi în sală, între care i-am auzit pe unii vorbind şi româneşte, au râs la această poveste. Dar au rămas şi gânditori un pic. Eu m-am întrebat în sinea mea dacă nu ar fi fost mai cinstit – şi, poate, mai simplu – să fi refuzat medalia dacă tot nu dă doi bani pe „tinichele“, dar nu mai contează ce gânduri mi-au mai trecut mie prin cap în acel moment. Eram înarmat cu cele mai bune intenţii acolo.

După lectură, au urmat întrebări. Un jurnalist de la Züricher Zeitung, despre care am înţeles că este şi un critic literar pe care Cărtărescu îl cunoaşte şi îl preţuieşte, l-a întrebat ce părere are despre afirmaţia Hertei Müller privind pasivitatea scriitorilor români în timpul lui Ceauşescu. Un subiect de interes real pentru publicul de acolo, cel puţin aşa mi s-a părut mie. Un pic incomodat de întrebare, lucru care nu a trecut neobservat, poetul a oferit un răspuns ceva mai amplu. Astfel, am aflat că el crede că în timpul lui Ceauşescu „intelectualitatea a făcut tot ce se putea în condiţiile date” şi că „Uniunea Scriitorilor a fost puternică în acea perioadă şi a marginalizat scriitorii care colaborau cu regimul”. Chiar „tot ce se putea”?, m-am întrebat iar. A adăugat că nici în Rusia, ţară cu o populaţie mult mai mare decât a României, nu au existat foarte mulţi dizidenţi, că „fiecare am avut probleme cu Securitatea”, că de fapt „tot ce produceai frumos era împotriva regimului, tot ce era bun era împotriva regimului”. Poate că nu chiar fiecare a avut probleme cu Securitatea şi nu în acelaşi fel, m-am gândit în trecere, dar a trebuit să constat din nou că aceasta este convingerea lui, plus că microfonul era acum la el, nu la mine. Când va fi la mine, dacă va fi, voi spune şi eu ce cred. Acum nu mai zic nimic. A pomenit doar două nume ale disidenţei româneşti: Dorin Tudoran şi Ana Blandiana. Am sperat că îşi va aminti, totuşi, şi de cel mai important opozant al regimului dintre scriitori, Paul Goma, măcar de el, dar nu şi-a amintit... I-am reproşat în gând această omisiune. „Scriitorii generaţiei mele – a continuat el – au luat poziţie exact ca şi Herta Müller. Fiecare a făcut ce-a putut fiind în cuşcă cu un tigru...” Totuşi, dacă nu mi-ar fi păsat de faptul că era, în definitiv, clipa lui, lectura şi bucuria lui de scriitor român aflat în străinătate şi că nu se cuvenea, fireşte, să-i stric eu momentul, i-aş fi spus că Herta Müller nu a putut să-şi publice cărţile, din câte ştiu, aşa cum ei şi le-au publicat pe ale lor. Nu o apăr eu acum pe Herta Müller, căci nu sunt avocatul ei, dar mi se pare că această doamnă a avut mai mult de pătimit decât alţi scriitori – oricum mai mult decât el – din cauza regimului comunist. Sau greşesc? „Nu toată lumea poate fi un disident!”, l-am auzit în continuare. Corect! Dar măcar un lucru ar putea face acum „toată lumea”, inclusiv el, vorbesc eu iar cu mine în gând: să arate respectul şi preţuirea, fie şi în al doisprezecelea ceas, pentru cei care au fost disidenţi. Aceasta ar putea face chiar toată lumea, ceea ce nu se întâmplă, din păcate. Iată, chiar el l-a omis pe cel mai important dintre disidenţi. Pană de memorie? Omisiune intenţionată? Cărtărescu ar putea explica odată care este, în fond, părerea lui despre Goma, fie şi numai pentru că numele lor circulă împreună adesea pe listele scurte cu posibili laureaţi Nobel ai anilor ce vor veni.

În ce priveşte atitudinea sa personală în perioada ceauşistă, despre care s-a simţit dator să vorbească, de asemenea, în cadrul răspunsului la aceeaşi întrebare legată de declaraţia Hertei Müller, a invocat scrierea poemului Levantul. A spus că a citit acest poem săptămână de săptămână la Cenaclul de Luni şi a mai spus fără absolut nici o ezitare: „Fireşte că era un poem împotriva lui Ceauşescu!”. Eu m-am gândit în acele clipe cât de lispsit de spirit de observaţie sunt şi cât de puţin mă pricep la poezie dacă nu am sesizat acest amănunt important. Un poem împotriva lui Ceauşescu, iar noi nu am ştiut asta? Păcat. Acum e târziu, dar nu mă pot abţine să nu zâmbesc un pic... Zâmbesc, dar nu l-am citat încă pe Caragiale cu „soro!” a lui. Şi nici nu o voi face, pentru că Mircea Cărtărescu îmi este simpatic în sensul bun, omeneşte vorbind. Mai departe, zice că i s-a recomandat să nu mai citească acel poem pentru că altfel cenaclul urma să fie închis. Nu ştiu. Îl cred pe cuvânt. Nu am alternativă pentru că nu am fost acolo la cenaclul lui Manolescu. În ciuda acestor avertismente, a continuat să citească, iar cenaclul a fost închis – şi chiar din cauza aceasta, lasă el să se înţeleagă. Cam acesta a fost gestul lui de frondă faţă de regimul comunist. „Mircea, îi vorbesc eu în gând ca unui prieten, ăsta nu este un exemplu bun. Lasă-l deoparte. Dacă ai ceva mai valabil, spune. Dacă nu, mai bine taci sau, cel mai bine, recunoaşte şi tu că nu ai făcut mai mult, că nu te-ai gândit, că ţi-a fost teamă, orice, numai spune adevărul. Oamenii ăştia înţeleg mai mult decât am fi poate dispuşi să credem. Vei ieşi mai bine aşa. Te asigur! Te sfătuiesc ca un prieten!” Astfel de gânduri mă gândeam să-i transmit. Ca unui prieten. Oare de ce nu sunt scriitorii noştri în stare să recunoască nişte lucruri elementare, cum ar fi acela că nu au făcut nimic important – cu excepţiile cunoscute – pentru a se împotrivi dictaturii? Eu ştiu, de exemplu, că aş fi putut, la 23 de ani câţi aveam în 1989, să fac mai mult decât să refuz să scriu chestii cu partidul, mai mult decât să comentez despre condiţiile grele de viaţă prin nişte împrejurări publice limitate, mai mult decât să păstrez cu grijă manuscrisul tatei despre lagărele sovietice şi să scriu poeme triste. Da, aş fi putut, dar mi-a fost frică, m-am resemnat. Îmi era frică de ei. Asta este realitatea. Ce mare lucru!

Mă gândeam şi la situaţia în care eram. A trebuit să vin la Zürich ca să îl cunosc pe acest scriitor despre care prea mulţi vorbesc fără să-l fi citit sau fără să-l cunoască. Mie mi se pare limpede că majoritatea scriitorilor îl invidiază cu invidia rea românească pentru succesul european, internaţional sau cum o fi. Boala românească. Le spun tuturor celor care au aceste sentimente de invidie pentru el că greşesc. Este un efort supraomenesc să te ţii de nişte proiecte mai ample, să le duci la capăt şi apoi să le promovezi, în ţară şi mai ales „afară”. Chiar şi atunci când eşti sprijinit şi ai totul la dispoziţie, cum are el: un întreg sistem editorial şi instituţional de promovare. Plus că în realitate omul mi se pare un timid şi un singuratic. Cel puţin aşa îl văd eu. Iar această latură a lui – care îl umanizează pur şi simplu – mi se pare un argument suficient să-ţi doreşti să fii prieten cu el. Măcar pe Facebook, aş încerca un zâmbet, din nou, cu teamă totuşi că aş putea fi bănuit de un pic de frivolitate... Câtuşi de puţin din această intenţie.

A vorbit cu mine şi după lectură, chiar dacă nu sunt sigur că ştia cu cine vorbeşte... Nu mai contează. A fost amabil să mă întrebe ce fac aici în Elveţia, unde stau şi ce scriu. Nu este distant aşa cum îl credeam. Dimpotrivă, mi s-a părut prietenos şi atent. Şi mi-a mărturisit cât de greu îi este să se ţină acum de acest maraton al lecturilor impus de rigorile publicării în Germania. Această lectură de la Literaturhaus era a zecea în mai puţin de două săptămâni.

În sfârşit, acest moment din oraşul „Dada”, înseamnă pentru mine ceva în această viaţă în care noi scriitorii abia dacă reuşim să ne vedem de câteva ori, deşi pare că ne cunoaştem atât de bine din scris. A oferit autografe, zâmbind şi vorbind cu oamenii care stăteau cu cărţile pregătite la masa lui, în timp ce noi ne întreţineam la un pahar de vorbă oferit de gazdele elveţiene. M-am bucurat de succesul lui.

Întâlnirea aceasta m-a făcut să mă gândesc şi la situaţia mea de scriitor român care îşi caută de unul singur drumul în ţara lui şi în lumea largă. Mi se întâmplă uneori să am şi astfel de gânduri, mai ales atunci când scrisul devine o încercare dificilă a vieţii. Eu nu am susţinerea editorială şi instituţională a lui Cărtărescu. Şi nu îi fac vreun reproş pentru asta, nicidecum. Dimpotrivă, îl apreciez, cum am spus, pentru hărnicia şi seriozitatea în chestiunea scrisului. Mircea Cărtărescu mi se pare un scriitor autentic, de valoare, un scriitor încă neînţeles în România, cu tot sprijinul de care are parte, unul care îşi apără propria operă, aşa cum îi stă bine unui scriitor adevărat. Constat doar că fiecare avem drumuri diferite. El are în spate o editură importantă, un institut cultural şi alte centre de sprijin. Foarte bine pentru el. Eu – şi ca mine sunt mai mulţi - nici editură, nici institut cultural, nimic. Mergem pe căi diferite. Aşa este ţara noastră. Mă încumet să cred că amândouă aceste căi sunt la fel de bune. Sau la fel de rătăcite. Totul depinde de muncă şi de steaua fiecăruia din cer. Dacă el reuşeşte pe calea lui, foarte bine. Dacă eu şi oricare din cei aflaţi în situaţia mea reuşim pe calea proprie, va fi iarăşi foarte bine. Fiecare experienţă, grea sau uşoară, te ajută să creşti sau să te risipeşti în funcţie de capacitatea ta de a prinde din mers fărâma de adevăr care îţi aparţine. Valoarea literaturii fiecăruia o va da critica, o vor da cititorii şi timpul până la urmă. Nu acesta este subiectul. Altceva vreau să spun. Chiar şi fără nici o susţinere din ţară, cum sunt acum, reuşesc - slavă Domnului! - să călătoresc prin Europa, să obţin aceste burse, care mă readuc mereu la masa de scris, care îmi deschid ochii asupra lumii. Drumul meu este mai greu, are părţile lui de amărăciune adesea nu uşor de descris, dar cum sunt optimist din fire şi nici nu mă tem de muncă, ştiu că totul va avea un sens şi o împlinire. Mai ales că nu am boala românească a "succesului cu orice preţ" şi a "invidiei demolatoare". Cu sprijin sau fără, dacă simţi chemare, merită să scrii în această viaţă, chiar şi în România, sau mai ales în România. Scrisul însuşi este răsplata finală, mulţumirea absolută. Ceea ce nu este deloc puţin. Am zărit această mulţumire şi pe faţa lui Mircea Cărtărescu luminată de blitz-uri în seara românească de la Literaturhaus din Zürich.

"Scriitorul: destin şi opţiune"

2011-11-07T17:18:00.006+02:00

„Suntem cu adevărat rezultatul moştenirii şi educaţiei părinţilor, al calităţilor noastre naturale, dar şi al influenţelor primite pe drumul vieţii.”

Răspunsuri la ancheta literară "Scriitorul: destin şi opţiune" realizată de Petruţ Pârvescu. Textul a apărut în Bucovina literară în 2009

Petruţ Pârvescu: 1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Vasile Baghiu: 1. Cred că dacă munceşti mult, dacă îţi cultivi talentul, atunci şi opţiunile tale în viaţă ca scriitor se pot alcătui în ceea ce lumea în general consideră a fi un destin. Sunt ceea ce sunt ca rezultat al opţiunilor mele, fireşte, dar şi pentru că Dumnezeu îmi poartă de grijă, mă ajută să-mi revin din momentele mai dificile, îmi spune ce trebuie să scriu. De exemplu, una din opţiunile mele a fost să aleg ca viitor loc de muncă la sfîrşitul liceului Sanatoriul de tuberculoză Bisericani. Îmi doream să cunosc viaţa şi, pe seama acestei cunoaşteri, să scriu. Aşa s-a şi întâmplat. Am stat izolat în acel loc şapte ani, am îngrijit bolnavi, am cunoscut suferinţa oamenilor, am citit şi am scris. Pe seama acelei opţini sanatoriul a devenit una din temele definitorii ale poeziei mele. Opţiunile mele spun ceva despre cât de viu sunt în viaţă ca om. Cât despre destin, altfel o problemă filozofică adâncă, acesta se va vedea după ce nu voi mai fi. Lucrez la el prin opţiunile mele de fiecare zi şi prin opţiunile mele fundamentale, dar el nu este între lucrurile pe care pot să le ţin sub control. Fiecare avem soarta noastră, dar destinul este mai mult decât atât. Şi este treaba lui Dumnezeu, nu a noastră.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

2. Primele mele încercări literare sunt legate de oraşul Bacău. Eram elev al Liceului Sanitar de acolo şi am avut norocul să îl am ca profesor la română pe eseistul Ioan Neacşu, autorul volumului „Introducere în poezie”, un om neobişnuit în peisajul Şcolii de la acea vreme şi care a rămas aşa până astăzi, nonconformist în ideile lui, fin observator al realităţii, ironist blând şi un om cu un extraordinar simţ al umorului. El m-a încurajat nu atât să scriu, cât mai ales să citesc. Prin el, am ajuns la lumea literară a oraşului lui Bacovia, la scriitorii din jurul revistei Ateneu (în care am publicat, în 1983, primele poeme) şi al cenaclului „George Bacovia”, unde m-am manifestat public ca poet pentru prima oară. Liceul scotea şi o revistă, aşa că am publicat şi în paginile ei câteva din primele mele poeme. Debutul adevărat, în sensul comunicării reale cu lumea literară, s-a produs însă puţin mai târziu, prin 1986, în „Amfiteatru”, unde poeta Constanţa Buzea încerca să mă publice cât de des reuşea, apoi în Familia, unde poeta Ana Blandiana m-a prezentat foarte elogios, la cenaclul Universitas, unde profesorul Mircea Martin a apreciat călătoriile mele „fictive” din poeme (călătorii care aveau să devină nucleul „himerismului”), precum şi la întâlnirile organizate de Laurenţiu Ulici prin ţară. Acestea sunt împrejurările debutului meu literar şi toate, împreună, m-au încurajat să merg pe drumul meu.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

3. Urcasem la sanatoriu, undeva lângă Piatra Neamţ, scriam, publicam, eram în legătură cu lumea literară. Depusesem manuscrisul primului volum de poezie, « Pustiuri suverane », la Cartea Românească. Am avut câteva întâlniri cu redactorul, un poet şi prozator important, trecut de ceva timp în lumea umbrelor. Părea un om de treabă. Aveam încredere că va face să-mi apară prima carte, aşa cum promisese. După ani de frământări, dialoguri (telefonice şi epistolare) şi amânări, în care resursele de răbdare îmi ajunseseră la limită şi în care scrisesem deja a doua carte, entuziasmul meu faţă de lumea literară se potolise binişor. Mi se părea incredibil cum un scriitor poate să ducă cu vorba un alt scriitor într-un mod nici măcar foarte rafinat. Obişnuiam să cobor adesea de la sanatoriu în Piatra Neamţ. Aici i-am cunoscut pe Aurel Dumitraşcu, Adrian Alui Gheorghe, Daniel Corbu, Nicolae Sava, Radu Florescu, Emil Nicolae, Lucian Strochi, poeţi care reuşiseră să publice deja câte un volum sau două, aici i-am cunoscut pe criticii Cristian Livescu şi Vasile Spiridon, pe prozatorul Vladimir Tescanu. Recunosc că a fost o şansă adevărată să găsesc la Piatra Neamţ o grupare literară autentică, deja formată şi apreciată în ţară, să am cu cine discuta despre poezie, iar atmosfera din aceste cercuri m-a încurajat cu adevărat, mi-a oferit motivaţii în plus pentru a merge pe drumul scrisului, al literaturii. Totuşi, venit mai târziu în această grupare, nu am fost cu adevărat acceptat ca unul de-al ei aproape niciodată. Spiritul meu critic, mai domolit în ultima vreme, felul meu franc de a fi, uneori cam abrupt, poate şi lipsa mea de interese în plan social m-au transformat, inevitabil aş zice, într-un outsider. Nu mă mândresc neapărat cu acest lucru. Fac doar o constatare. Între timp, Aurel Dumitraşcu, poetul care mă susţinuse moral întotdeauna şi care mă preţuia cu adevărat pentru ceea ce eram fără să încerce să-şi atribuie vreun merit în formarea mea, care mă trata ca pe un coleg şi nu ca pe un învăţăcel, se prăpădise. Plecarea lui m-a îndurerat şi m-a tulburat profund. Am înţeles că pierdusem un prieten şi un aliat pe drumul meu de scriitor. În această atmosferă, venit cam din margine, după ce revistele cele mai importante din ţară îmi publicaseră o mare parte din poeme, am depus în 1994 manuscrisul celui de-al doilea volum, « Gustul înstrăinării », la concursul « Aurel Dumitraşcu ». Viaţa ne rezervă şi astfel de momente. Aurel Dumitraşcu plecase dintre noi, dar continua să mă sprijine şi după moarte prin concursul de poezie pe care prietenii săi, în memoria sa, îl organizaseră. Juriul, format din poeţii şi criticii nemţeni, au decis ca eu să fiu câştigătorul. Aşa a apărut prima mea carte, a doua în ordinea scrierii. Chiar dacă din cauza unor neînţelegeri nu mi s-a permis să fac corecturile iar cartea a fost tipărită neglijent, cu multe greşeli, « Gustul înstrăinării » este debutul meu editorial, prima mea carte. Peste ani, în 2004, antologia « Fantoma sanatoriului » de la Editura Vinea avea să repare oarecum din punct de vedere tipografic incidentul, dar simt că ar fi încă nevoie de o reeditare a poemelor mele. Sper să găsesc editorul care să accepte intenţia mea. Între timp, la Editura Eminescu, unde « Pustiuri suverane » migrase odată cu redactorul ei (acelaşi care se chinuia de ani de zile să-i amâne apariţia), devenise « Rătăcirile doamnei Bovary » şi era gata să apară şi ea. La un an după ce redactorul a plecat la editura proprie, a apărut şi cartea mea, la aceeaşi editură Eminescu. Am debutat, aşadar, cu două cărţi. Nu a fost rău deloc, dacă stau să mă gândesc. Acei ani sunt oricum subiect de rememorări detaliate, care sper că îşi vor găsi locul pe alte pagini, în viitor.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. Ca om şi scriitor, am fost influenţat de mediile literare din Bacău şi din Piatra Neamţ, în anii optzeci şi după aceea, de grupările „nouăzeciste” de la Universitas, de întâlnirile literare organizate de Laurenţiu Ulici prin ţară, de mulţi scriitori şi oameni de cultură pe care am avut şansa să-i cunosc, precum şi de revistele literare şi cărţile clasicilor şi ale contemporanilor pe care le-am citit ani de-a rândul cu o curiozitate şi o frenezie care astăzi, privind înapoi, mă fac să mă uit la mine cel de atunci ca la o persoană diferită, în cel mai profund spirit himerist. Ioan Neacşu, Ovidiu Genaru, Sergiu Adam, Aurel Dumitraşcu, Constanţa Buzea, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Laurenţiu Ulici, Marin Mincu sunt oameni care au decis în mod concret evoluţia mea ca scriitor. Ei mi-au fost alături la început de drum. Le sunt recunoscător pentru atenţia şi sprijinul lor. Mai târziu am cunoscut mai mulţi scriitori, la fel de importanţi în formarea mea şi sper că voi găsi timp cândva să scriu despre fiecare dintre ei. De exemplu, George Vulturescu a avut încredere să-mi dea o rubrică de critică la Poesis, iar Al. Cistelecan să mă invite să scriu cronici literare la Vatra. Nicolae Manolescu a spus, de asemenea, lucruri măgulitoare despre cronicile mele literare, iar Paul Goma a apreciat bătălia mea pentru adevăr şi valoare. Le sunt recunoscător tuturor, celor care au scris despre cărţile mele şi celor care au avut o vorbă bună într-o împrejurare sau alta. Nu sunt supărat pe cei care m-au criticat, care m-au omis din nu ştiu ce dicţionar, care m-au scos de pe nu ştiu ce liste cu premii. Şi ei m-au format prin faptul că mi-au arătat că sunt viu şi nu doar un nume pe o carte. Mai mult, cred că tatăl meu m-a influenţat, de asemenea, în alegerea mea pe drumul literaturii. A murit când aveam opt ani, dar a lăsat un caiet cu memoriile sale despre lagărele sovietice prin care trecuse şi din care scăpase cu viaţă. Tensiunea pe care mi-a dat-o faptul că aveam asupra mea un manuscris subversiv şi valoros (pe care am reuşit să-l public foarte târziu după Revoluţie) m-a format şi ea. De fapt, cred că moştenesc talentul său literar şi un anumit fel de a fi, o moştenire cu totul nepreţuită. Gândurile mele de recunoştinţă sunt şi pentru Bogdan Smeu-Kirileanu, nepotul marelui cărturar, pentru răbdarea de a mă fi încurajat, prin e-mail şi prin telefon, în învăţarea limbii engleze, care astfel mi-a deschis porţile în comunicarea cu lumea liberă, prieten drag, un om de o mare valoare morală, care a plecat prea repede şi el dintre noi pe când se bucura de tihna vieţii în Australia, după ce scăpase de comuniştii care îl persecutaseră. În ultimul timp, călătoriile în Vest pe seama unor burse literare mă formează şi ele, îmi schimbă viziunea, gândurile, sentimentele. Suntem cu adevărat rezultatul moştenirii şi educaţiei părinţilor, al calităţilor noastre naturale, dar şi al influenţelor primite pe drumul vieţii. Toate îşi vor găsi locul într-o carte la care, deocamdată, îndrăznesc doar să visez.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Aş zice că aceste raporturi constituie o „mare problemă” doar pentru lumea intelectuală contemporană, pentru că omenirea are de fapt probleme mult mai simple, mai concrete şi mai dramatice, cum ar fi sărăcia, criza resurselor, epidemiile, bolile incurabile, războaiele locale, terorismul etc. Cât priveşte „raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere” el este după părerea mea acelaşi cu „raportul dintre cetăţean şi om, dintre om şi putere”, cu deosebirea (minoră în planul vieţii propriu-zise) că scriitorul ar avea o răspundere morală mai mare dată de puterea cuvântului său. Raporturile ar trebui să fie de aşa natură încât să nu-i pericliteze scriitorului creativitatea şi să-i ofere în acelaşi timp suficiente motive să poată ieşi cu fruntea sus în lume, în comunitatea în care trăieşte, pe stradă.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. Literatura română contemporană are valorile ei care se vor afirma cu adevărat mai devreme sau mai târziu, cu cât mai devreme cu atât mai bine. Problema ar fi că literatura română contemporană nu prea este cunoscută, nici de cititorii români şi nici în străinătate. Acesta este însă un alt subiect.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Există cu adevărat un timp anume pentru creaţie, care diferă de la un scriitor la altul. Se ştie că poezia aparţine tinereţii. Creativitatea în general este, de asemenea, maximă până pe la patruzeci şi cinci - cincizeci de ani. Capodoperele scrise după această vârstă sunt excepţii care confirmă genialitatea autorilor lor. Fireşte că este vorba şi despre un program al autorului, de disciplină. Nu este deloc bine să stăm doar la cheremul inspiraţiei. Cred, de exemplu, că modelul lui Thomas Mann ar trebui să fie urmat de toţi scriitorii. Momentele de inspiraţie nu sunt foarte dese, aşa că disciplina este cât se poate de binevenită, mai ales la prozatori. Se spune că autorul „Muntelui vrăjit” a scris, programat, cel puţin două pagini pe zi, toată viaţa, în fiecare zi, chiar şi în zilele sale de naştere. Aş zice că merită să reflectăm mai mult la acest program autoimpus şi la ceea ce înseamnă de fapt să fii scriitor. Cât priveşte cartea la care lucrez în prezent, aş prefera să nu vorbesc despre ea, pentru că am şi eu prejudecăţi şi superstiţii ca toată lumea.

2008, Piatra Neamţ

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Autobuzul gol

E minunat – pot spune – că am şansa de a-mi forţa un pic norocul,

de a-mi întâlni zodia, de a smulge o promisiune iubirii,

dragostei fără egal.

Părelnice succese de casă,

internări fortuite în sanatoriu,

aşteptări ale unei alte aşteptări mai comode,

fără grija de a nu scăpa momentul

în care autobuzul vine cum vine el fără călători,

opreşte în staţia goală,

nu ia pe nimeni şi pleacă,

urmându-şi orarul nemţesc într-un sat din Westfalia.

Constant, echidistant,

până mai ieri a fost azi,

până nu demult a fost prezent,

până ce-a trecut a devenit tot una cu zile din viitor de care mă leagă ceva adânc

precum nişte cuvinte pe-o ilustrată scrisă anume pentru mine.

2011-11-01T12:13:00.001+02:00

Sunt câteva luni de când scriu proză, în fiecare zi, urmând fascinantul program de cel puţin două pagini pe zi al lui Thomas Mann. Nu este uşor să intri în forjele disciplinei, să nu te abaţi, să continui, ore întregi la computer, zi de zi. Aceasta e partea grea. Există însă şi o parte plăcută, în afară de ceea ce numim în termeni simpli "bucuria creaţiei", care este de fapt răsplata supremă: atunci când munca aceasta devine o rutină, bucuria şi mulţumirea sunt încă şi mai mari. Scrisul acesta de fiecare zi începe să facă parte din viaţa ta, situaţiile şi personajele din paginile tale îţi devin la fel de familiare ca situaţiile şi persoanele pe care le cunoşti în viaţa reală, iar toate acestea, împreună, îţi oferă un sens. Un sens pentru propria viaţă. Pentru mine nu e puţin. Este foarte bine aşa. Voi încerca să merg mai departe pe această cale. Totuşi, există şi ceva nou în toată această excursie prin teritoriile necunoscute ale voinţei proprii. Am mai trecut prin perioade de scris susţinut, am mai cunoscut aceste scufundări de scafandru în munca scrisului, dar acum am parte de un lucru nou. Ei bine, noutatea pe care o experimentez acum este imposibilitatea şi incapacitatea de a mă întoarce la poezie. Nu ştiu cum trăiesc alţi scriitori această stare, dar mă întreb dacă nu cumva proza şi poezia nu pot prin natura lor convieţui împreună în acelaşi timp în mintea aceluiaşi om. Simt că în această situaţie dedublarea la care altădată m-am dedat cu nonşalanţă, inventându-l pe Himerus Alter, nu mai poate funcţiona. Declicul pentru schimbare nu merge. Un psiholog preocupat în mod special de zona creativităţii ar avea, probabil, mai multe de spus pe acest subiect. Vom vedea ce va mai fi. Sunt cât se poate de atent la acest fenomen.

2011-10-27T11:05:00.000+03:00

Marţi seara, la 20, aici la Villa Sträuli, Winterthur, am avut o lectură publică. A fost o seară minunată. Nu am, din păcate, decât această poză în care Annelise Schmidt, directoarea centrului, mă prezintă publicului. Am citit versiunea germană a povestirii "Der Discretionsabstand/ Distanţa de discreţie", cam o jumătate de oră, apoi un poem în versiunile lui română şi germană, iar în final, discuţiile, care s-au purtat în engleză, s-au prelungit până târziu, la bistro, unde oaspeţii au fost serviţi cu... sarmale, la confecţionarea cărora am ajutat şi eu semnificativ. Vinul a fost de cea mai bună calitate, iar atmosfera prietenoasă a făcut ca totul să fie de vis.

2011-10-17T00:50:00.003+03:00

Florian Popescu, un autor mie necunoscut (din vina mea), a publicat recent pe blogg-ul Flashbook o recenzie la cartea mea de povestiri "Punctul de plecare". O surpriză plăcută, pentru care îi mulţumesc.

Vasile Baghiu: Punctul de plecare

După ce inflaţia de non-ficţiune s-a mai potolit şi proza de ficţiune şi-a recăpătat un loc mai în lumina reflectoarelor, cel mai vizibil pare a fi romanul – de la câteva zeci de pagini până la o mie. Nimic nou sub soare, însă, chiar dacă nişte formule (tehnici) se vor înnoitoare ori măcar sincrone cu tendinţe ale veacului abia început. Chir exuberanţele unor critici pe acestea din urmă se întemeiază, mai cu seamă, iar nu pe paradigma existenţială. Parcă se vrea cu tot dinadinsul să i se dea dreptate lui Gilles Deleuze („Lumea modernă e lumea simulacrelor, în care omul nu supravieţuieşte lui Dumnezeu, identitatea subiectului nu supravieţuieşte identităţii substanţei”) nu în esenţa demersului său, ci în aceea a judecăţii sale, pe care o ia drept concluzie. Întoarcerea la naraţiune (a povesti) se produce, totuşi; un fel de sfătoşenie se revigorează, reînvăţăm să ascultăm, să ne ascultăm pe noi înşine, să dăm semnificaţie mai degrabă clipei, decât eternităţii, să transferăm valoarea perenului asupra efemerului.

Lectura cărţii lui Vasile Baghiu a fost „punctul de plecare” pentru consideraţiile de mai sus. Autorul îşi joacă fluent rolul de intermediar între o realitate aparent convenţională şi o ficţiune robustă, pe care, sub masca modestiei, o intitulează (doar) transcriere. Şcoala poeziei îşi pune puternic amprenta asupra coerenţei narative. Pe bună dreptate, Adina Kenereş afirmă, într-un fel de „notă asupra ediţiei”, că „poezie nu se termină niciodată, iar cea mai bună probă are pilonii înfipţi în apele freatice ale poeziei”: Demersul ficţional al lui V. Baghiu este, în fond, polemic: într-un fel, ne arată că se întâmplă ceva şi acolo unde pare că nu se întâmplă nimic. În general, naraţiunile sale nu se referă la fapte, ci la ceea ce le precede ori le succede sau la interludii. Mai toate personajele trăiesc nesiguranţe (emoţia, îndoiala) de dinaintea actului ori golul de după. Elevul Vincent are de ţinut o comunicare (un speech) la o întrunire culturală găzduită de o mănăstire şi aşteptările sale cu privire la atmosferă („toţi sunt serioşi, pasionaţi, responsabili) sunt înşelate de banalitatea (firească?), superficialitatea în care decurge totul în jurul său. Olga (Plictiseală la Sofia) se gândeşte „că tot ceea ce trebuia să fie exotic în această călătorie se consumase, probabil, fără ca ea să observe” (subl. m. - Fl. D). Dora („căsătorită relativ devreme”), părăsită de soţ, a găsit de lucru în Italia şi plânge de dorul celor doi copii „şi din motive pe care nu le poate desluşi” (subl. m. - Fl. D). Un asistent medical cu preocupări literare, şicanat de colegi, înjurat de o presă cripto-comunistă, e selectat pentru o bursă germană: „O portiţă se deschisese şi pentru el” Mai toate personajele (alte ego-uri ale autorului?) ascund un real potenţial creator sub aparenţa de timiditate, retractilitate, modestie, dar nimeni nu e interesat să treacă dincolo de stratul superficial, mediul social înconjurător e, în cel mai fericit caz, indiferent.

Scriitura este de tip cinematografic, curge uşor şi sigur, jocurile povestirii în ramă creează chiar ritmuri muzicale subtile (reiterez: şcoala poeziei…), flash back-urile vin atunci când trebuie. Cititorul e luat drept complice la poveste, într-un loc (Un oboi în Balcani), fiind invitat la efort de memorie („efectul unei scene misterioase dintr-un film după Bradbury”; „ca-ntr-un film de Kusturica”; „totul părea rupt dintr-un scenariu science-fiction”), iar altundeva o întrebare sună astfel: «Te gândeşti la Hitchcock?», însă nu există un abuz de livresc. Majoritatea textelor comunică între ele consonează ca atmosferă interioară şi socială, fie „acasă”, fie în străinătate. (Domnişoara Veta nu mai avea răbdare este, însă, în afara seriei şi ar merita o analiză separată, ca urmare a accentului deliberat parabolic.)

Cartea lui V. Baghiu este şi o meditaţie asupra condiţiiiei scriitorului în lumea contemporană: marginalizat, dispreţuit într-o societate în schimbare, instabilă, cu om surdină pusă vocilor moralei. «A, eşti scriitor, mă! Poate scrii şi despre mine!» sună o replică ce-l face pe Valentin (O mână se ajutor) să simtă „că joacă într-o piesă proastă”. Iar subiectul acesteia este el, scriitorul. De unde concluzia că „numai dacă priveşti în urmă, în propria viaţă, poţi găsi subiecte” (p. 117). Sau, mai mult, chiar acolo unde, pentru alţii, nu se întâmplă nimic, scriitorul (ne) descoperă că nimicul se întâmplă. El este , azi, singurul (poate) care acceptă în logica textului includerea terţului, imaginea ideea vagă, refuzând gândirea de tip ori-ori, în conformitate cu teoria adorniană potrivit căruia textul literar nu este, cum l-a imaginat Hegel, o totalitate omogenă sau o structură de semnificaţi definibili, în cadrul unui structuralism oarecare, el se sustrage unei gândiri conceptuale, unei deconstrucţii lipsite de reflecţie dialogică, sociologică şi istorică. Oricât ar deranja pe unii, textul literar nu este o structură aporetică. „La parole ou l’ecriture que le promčne dans le monde transport un secret qui me reste inaccesible” – recunoştea însuşi Derrida. Lui Vasile Baghiu , se pare că acest secret îi este accesibil. Şi, într-un fel sau altul, ne deschide şi nouă o fereastră spre a-l întrevedea.

Florian POPESCU

*Vasile Baghiu – Punctul de plecare, şaisprezece transcrieri, Editura Compania, Bucureşti, 2004

2011-10-16T14:40:00.001+03:00

Oraşul elveţian Winterthur - în care trăiesc de vreo câteva luni, din iunie, ca "writer-in-residence" al Villei Sträuli - este ca o bijuterie. Cele mai multe străzi sunt doar pentru biciclete. Găseşti la tot pasul câte o fântână publică din care se poate bea apă. De altfel, apa de la chiuvetă se poate bea fără probleme pe tot teritoriul Elveţiei. Muzeele sunt pline de comori ale artei. În parcurile pline de copaci seculari te poţi întinde pe iarbă fără probleme. Oriunde poţi găsi un loc liniştit să stai la o cafea fără să te bruieze muzica dată tare la difuzoare. Curăţenia este de neimaginat. Spitalele sunt nişte oaze de grijă şi atenţie fără limite pentru oameni. Primarul citeşte literatură. Tinerii adolescenţi citesc cărţi. Pe dealurile din împrejurimi, vitele pasc liniştite, nepăzite de nimeni, iar cisterna pentru lapte vine acasă la fermieri ca să preia laptele. Nimeni nu ridică tonul la nimeni, iar funcţionarii îţi zâmbesc şi nu se uită la tine cu aerul că numai tu le mai lipseai în faţa ghişeului. Nu-mi vine să cred. Cum este posibil? De ce noi nu reuşim nimic din toate lucrurile astea simple? Ştiu răspunsul. Îl ştim toţi. Şi nu banii sunt explicaţia. Cu toate acestea, chiar dacă ştim ce ne lipseşte, lucrurile rămân neschimbate...

2011-10-14T13:39:00.000+03:00

Cât de mult valoarează în aceste timpuri grele refugiul în munca stăruitoare, de fiecare zi! Tot zgomotul fără rost din jur, pălăvrăgeala fără temei din mass-media, nenumăratele motive de pierdere a încrederii, toate stupizeniile cu care ne omorâm timpul şi ne trecem vremea, toate ar putea rămâne fără nici un impact rău în viaţa noastră dacă am reuşi să ne adunăm forţele şi să stăruim în ducerea la capăt a unui proiect, orice am face şi orinde am fi. Dacă eşti scriitor şi scrii în fiecare zi, fii sigur că doar aceste pagini scrise rămân la sfârşitul sfârşitului şi nimic altceva. Restul de idei şi elanuri abandonate, pălăvrăgeala, căutarea de scuze şi circumstanţe atenuante pentru lene, căutarea de vinovaţi - totdeauna alţii decât noi înşine - pentru neîmplinirile şi frustrările noastre sunt doar nişte moduri - nici măcar subtile - de a ne minţi frumos.

2011-09-09T15:38:00.003+03:00

A apărut o nouă antologie din poezia mea.

Vasile Baghiu/ Gustul înstrăinării

Colecţia OPERA OMNIA – Poezie contemporană

Format 14/16 cm, 507 pagini

Editura Tipo Moldova, Iasi, 2011

Notă asupra ediţiei

"Faţă de celelalte două antologii de poezie pe care Vasile Baghiu le-a publicat până azi (Fantoma sanatoriului – Ed. Vinea, Bucureşti, 2001 şi Magia elementară – Ed. Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011), aceasta, Gustul înstrăinării, cuprinde (1) cele patru manifeste ale himerismului (vor urma, probabil, şi altele, fenomenul fiind în desfăşurare), (2) o notă rezumativă şi bibliografică asupra conceptului himerismului, (3) aproape toate poemele din volumele Himerus Alter în Rheinland (Ed. Vinea, Bucureşti, 2003) şi Cât de departe am mers (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2008), (4) o selecţie largă din volumele mai vechi (Gustul înstrăinării – Ed Timpul, Iaşi, 1994; Rătăcirile doamnei Bovary – Ed. Eminescu, Bucureşti, 1996; Febra – Ed. Panteon, Piatra Neamţ, 1996; Maniera – Ed. Pontica, Bucureşti, 1998), (5) o secţiune de referinţe critice (selectivă, dar adăugită cu referenţi de dată recentă; fragmentară, dar şi cu articole in extenso), precum şi (6) o notă bio-bibliografică asupra autorului. Cartea este utilă deopotrivă cititorului interesat de poezie şi fenomenul literar actual, noilor aspiranţi ai poeziei care înţeleg rostul familiarizării cu vocile poetice ale timpului lor în găsirea drumului individual, precum şi specialiştilor, care găsesc aici suficiente elemente pentru tatonarea acestui spaţiu poetic."

Comenzile se primesc la:

S.C. DIVERSCART S.R.L.
Str. Privighetoarea, Valea Lupului, Iasi
Tel./Fax: 0232.248030
office@tipomoldova.ro

Tel.: 0745.50.20.95
Director: Roxana-Alexandra Costinescu

Comenzile se expediază prin Poşta Română sau prin curierat rapid cu plata ramburs.

Mai multe informaţii pot fi găsite pe site-ul editurii:www.tipomoldova.ro

2011-08-12T21:06:00.000+03:00

Corespondenta din Elvetia III

2011-08-02T20:06:00.002+03:00

Aici, urmând link-urile de mai jos, pot fi citite câteva articole care vorbesc un pic despre ultimele isprăvi ale mele în chestiunea scrisului şi a literaturii... Le postez din respect pentru cei care vizitează acest blog în căutarea noutăţilor. Va mulţumesc şi scuze pentru absenţă!

Corespondenta din Elvetia II

Corespondenta din Elvetia I

Articol în Adevărul

Prezentare pe website-ul Villa Sträuli din Elveţia (DE, EN)

Anunţul lecturii mele publice din 25 octombrie de la Villa Sträuli (DE, EN)

Poeme în Acolada; pagina 5

Mai multe nu mai ştiu ce să zic. Este o vară plină de poezie, scris, călătorii, noi cunoştinţe şi prietenii... Viaţa, aşa cum ne este îngăduită de bunul Dumnezeu.

2011-06-08T08:18:00.000+03:00

Pregătiri pentru călătorii prin Europa, pentru revederea unor locuri și a unor oameni dragi, pentru inspirația pe care o voi trăi în peregrinări, pentru zile de scris și citit fără limite, pentru muzeele de artă care mă emoționeaza atât.

2011-06-03T14:36:00.000+03:00

Secvenţe de la lectura mea publică din 12 mai 2011, de la Casa Hogaş din Piatra Neamţ, pot fi văzute AICI Sunt doar câteva gânduri, iar filmarea - aşa cum este făcută, un pic contre-jour, la care se adaugă lumina obscură a sălii, în contrast cu lumina veiozei, toate intenţionate - este bineînţeles o înregistrare fără pretenţii. Vor veni curând şi partea cu poemele şi secvenţele din călătorii...

2011-05-25T11:13:00.000+03:00

Scrisul poeziei devine nu de puține ori o ocupație care ar putea să nu aibă nici un înțeles pentru privitorul din afară. Două sau trei rânduri însăilate pe o hârtie, abandonarea acelei hârtii pentru zile întregi, căutarea a ceva ce nu știi nici tu, aerul preocupat pe care nu-l poți ascunde nici măcar atunci când cineva îți vorbește, atenția bruscă pe care o ai, alteori, din voință proprie având ca substrat sentimentul vinovăției, pentru lucruri și situații lipsite de interes, revenirea la rândurile scrise și mulțumirea aparent fără motiv și care înseamnă, de fapt, dezlegarea unei chei sufletești pentru a putea merge mai departe cu acele cuvinte scrise, abandonul, aerul taciturn, neîncrederea, ezitarea, entuziasmul iscat ca din senin și voioșia, toate aceste stări contradictorii pe care încerci să le netezești pentru cei din afară, stări pe care chiar reușești să le îmblânzești ca să poți trăi în societate, ascuțirea creioanelor, umplerea stiloului cu cerneală, privirea melancoliucă prin parbrizul mașinii, munca susținută la computer, apoi brusc dorința de a ieși pentru a vorbi cu cineva sau pentru a cumpăra pâine sau ce mai este nevoie în casă, tăria de a a face să nu se vadă toate aceste schimbri ale apelor interioare, toate, nenumărate, de fiecare zi, alături de poemul neterminat, rătăcit până la urmă printre alte hârtii, calmul adoptat din simț de autoconservare, toate sunt gesticulații ale unei căutări fără obiect, ale unei rătăciri cu aparență de stăpânire a situației, ale unei vieți interioare aventuroase.

2011-05-24T07:56:00.000+03:00

Când încerc să păcălesc starea de inspirație, să mimez, poezia se răzbună și devine text scris din cunoașterea unei tehnici, care este golit de suflu vital. Versurile rămân pe hârtie, eu mă uit la ele, îmi văd apoi de viață intenționat, revin până la urmă, le citesc iar cuvânt cu cuvânt și vers cu vers, însă totul sună ca vorbele spuse de cineva ipocrit sau interesat să-i manipuleze pe ceilalți, totul are aparența unei încercări de a demonstra ceva. În poezie nimeni nu are de demonstrat nimic. Așa ar trebui să fie și în viață. A fi adevărat, atât în poezie cât și în viață, înseamnă a scoate cuvintele și gesturile din tiparul lor de semnificații și a le pune să vorbească singure, bâlbâindu-se, ezitând cu stângăcie, dar oferind un sens întregii energii pe care poezia singură o pune în mișcare. Poezia are mereu de trecut proba artificiozității, cu fiecare vers de cuvinte, cu fiecare stare de emoții.

2011-05-10T08:09:00.002+03:00

Poezia fuge de locurile zgomotoase și de oamenii plini de sine. Îi priesc discreția și modestia. Dată la o parte în epoca noastră, împinsă până în marginea lumii în care trăim, poezia a ajuns un secret împărtășit de o mână de inițiați, un blazon al recluziunii acceptate cu demnitate resemnată. Și nu știu în acest moment să spun dacă acest lucru este bun sau rău.

2011-05-09T09:30:00.003+03:00

UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA

Filiala Iași

MUZEUL MEMORIAL „CALISTRAT HOGAȘ”

PIATRA NEAMȚ

vă invită la o lectură publică susținută de poetul

Vasile Baghiu

„Acum știu bine

gustul înstrăinării…”

Joi, 12 mai, orele 17 – intrarea liberă

Muzeul Memorial „Calistrat Hogaș” Piatra Neamț

2011-05-04T11:32:00.000+03:00

Vă anunț că nu mai am nici o legătură cu revista Antiteze, nu mai fac parte din colectivul ei redacțional. Maniera neprietenoasă, plină de indiferență și ingratitudine în care ceilalți membri ai redacției, în frunte cu criticul Cristian Livescu, au preferat să renunțe la serviciile mele de redactor-șef decât să încerce rezolvarea problemelor pe care le-am ridicat în ultimele întruniri m-a făcut să iau decizia de a nu mai fi afiliat în nici un fel la grupul de scriitori ai acestei reviste sau la conținutul - bun sau mai puțin bun - pe care ea îl va avea în viitor. Principalele mele cerințe au fost: 1) includerea în proiect a onorariilor pentru redactori și colaboratori și a sumelor necesare corespondenței; 2) menținerea exigențelor literare în selectarea materialelor și 3) clarificarea componenței redacției pe criteriile - profesionale și est/etice - ale statutului de scriitor. Vă spun acestea nu numai pentru că sunt întrebat de unii scriitori de ce au început în ultimul timp să primească solicitări de colaborare la Antiteze de la alți oameni și nu de la mine ca până acum, ci și pentru că doresc să înlătur orice ambiguitate pe acest subiect. De altfel, în orașul meu, Piatra Neamț, există acum două reviste cu oarecare vizibilitate. Dacă de la revista Antiteze am plecat în principal din motivele arătate mai înainte, de la revista Conta, condusă de poetul Adrian Alui Gheorghe, a trebuit să plec, acum mai bine de un an, imediat după realizarea primului număr, pe motiv că îmi fusese condiționată prezența în redacție de renunțarea la apartenența la Antiteze. Toate acestea sunt întâmplări ale ultimelor douăzeci de luni, cu tot cu nuanțele lor adesea comice. Și, dincolo de partea lor mai puțin plăcută, pe care nu o pot ignora, mă gândesc că aș putea să obțin, totuși, și un beneficiu, cât de mic, de pe urma lor, să le tratez adică în cheie literară, mai ales că așa cum sunt acum, liber de obligații și responsabilități, îmi va fi chiar mai ușor să scriu... Un zâmbet este oricând binevenit.

2011-04-29T08:39:00.000+03:00

Poezia devine pentru mine tot mai mult un stil de viață. Zilele vieții mele se rotesc în jurul acestei tensiuni sufletești speciale care constituie susbstanța a ceea ce numim inspirație. Nu scriu poezie în fiecare zi, dar tensiunea poetică îmi ghidează gândurile, gesturile, cuvintele, îmi spune cum să mă orientez în spațiul virtual al realității. Iar eu, ascultător, supus, mă las dus de val, scriu uneori, adică notez mai bine zis, fac de fapt drumul invers, din punctul în care cuvintele mă îndepărtează de substanța inspirației până în miezul acelei substanțe. Scrierea poeziei este, poate, în acest sens, un efort de depășire a obstacolelor pe care chiar cuvintele le aduc în calea descoperirii propriei simțiri poetice.

Radu Vancu despre "Magia elementară" de Vasile Baghiu (în România literară, nr. 16, 22 aprilie 2011, p. 6)

2011-04-22T16:14:00.000+03:00

Magia elementară reprezintă o selecţie severă din volumele anterioare ale lui Vasile Baghiu (Gustul înstrăinării, 1994; Rătăcirile doamnei Bovary, 1996; Febra, 1996; Maniera, 1998; Himerus Alter în Rheinland, 2003; Cât de departe am mers, 2008), plus o tranşă finală de nouă Poeme noi. Cerându-se citită în siajul celor patru manifeste ale himerismului, antologia demonstrează cât de coerent a lucrat poetul, din 1994 şi până în 2008, întru susţinerea înaltelor deziderate ale unui curent literar (căci asta e, cel puţin în intenţia doctrinarului său unic, himerismul) care se recomandă drept "alternativă la postmodernism", întrucât ar fi "mai precis delimitat ca ideologie literară (definiţii şi trăsături ferme)". Poemele reţinute drept ilustrative pentru "magia elementară" a himerismului sunt, aproape fără excepţie, ample, epice, rulând în versurile prozaizante profuziuni de referinţe geografice, germinând o euforie de globe-trotter post-whitmanian cu o fascinaţie pură precum a copiilor pentru exotismele Atlasului geografic. Himerismul seamănă cu o variantă de explorare a alterităţii geografice a fiinţei: "Dacă nu se putea trăi normal în acele vremuri, eu voiam ca măcar în poezia mea să trăiesc normal, să pot călători, să fiu ca toată lumea din lumea largă. A fost întâi un impuls de natură ontologică şi abia după aceea el s-a convertit în poetică" ("Al treilea manifest al himerismului sau Experienţa live a realităţii ficţionale", din 2006). Ceea ce înseamnă că himerismul e, înainte de a fi un mod de a scrie poezia, un mod de a o trăi. Nu atât o poetică, dar un credo. Ilustrat fără rest de antologia de faţă.

2011-04-21T17:38:00.000+03:00

Poezia înseamnă pentru mine în aceste timpuri mai mult chiar decât a însemnat în anii optzeci, când nu reuşeam să văd orizontul. Îmi oferă pur şi simplu reperul moral care îmi îngăduie să mă gândesc la Dumnezeu.

2011-03-27T09:29:00.000+03:00

Poate că voi scrie vreodată, aşa cum mi-ar plăcea, despre momentele şi situaţiile penibile în care poţi ajunge doar pentru că eşti poet. Îi înţeleg în acest sens foarte bine pe toţi cei care preferă discreţia, izolarea, chiar dacă sunt conştient că nu aş putea fi ca ei decât pentru scurte perioade de timp.

2011-03-17T08:16:00.001+02:00

Povestea poeziei ca stil de viață, așa cum o văd adesea, este un subiect de roman.

2011-03-10T10:59:00.000+02:00

Poezia vine din trăirea poetică a vieții. Cum trăirea poetică nu este în principal un stil de viață natural, moștenit, ci și unul pe care omul îl adoptă conștient, îl întreține și îl îmbogățește mereu cu noi elemente, efortul de menținere în raza de acțiune a poeziei poate fi cheia dezvoltării în ordinea poeziei ca fapt literar. Scrii poezie, iar acest lucru te face să trăiești poetic. Trăiești poetic, iar această trăire te inspiră în scrierea poeziei. Idea care ar merita o atenție specială aici ar fi aceea a efortului, a mobilizării interioare cu scopul de a te proteja pe tine însuți cât mai mult de trăirea vieții la întâmplare. A trăi poetic și a scrie poezie sunt două posibilități prin care omul își poate câștiga sensul după care tânjește, mai mult sau mai puțin conștient, în viață.

2011-02-19T14:48:00.000+02:00

Încerci să scrii, să mergi înainte, să descoperi nuanţele lumii, secretele pe care le ştie toată lumea, dar ceva te opreşte din drum, un gând încă nelămurit, o ezitare, o frică uşoară ca un fulg, ceva ce încă nu ai trăit, un fel de sentiment al unui tip special de libertate pe care încă omul nu l-a cunoscut pe pământ, o stare de imponderabilitate experimentată doar de cosmonauţi, o stare, o emoţie despre care încă nu îndrăzneşti să crezi că ar putea fi nucleul unui vers, un punct de la care totul poate începe din nou. Încerci să trăieşti conform sensibilităţii pe care nu numai poezia o întreţine, ci şi dragostea faţă de cei dragi, dar reuşeşti doar să supravieţuieşti mediocru, reuşeşti doar să îţi oferi nişte părelnice argumente pentru idea că eşti parte a timpului tău.

2011-02-07T18:24:00.000+02:00

O nouă carte... "Magia elementară". "Poeme alese" din cărţile de până acum. Poate fi şi acesta un motiv de bucurie, chiar şi în epoca noastră. Este cu adevărat. În fond, nu acest lucru, publicarea cărţilor, mi-l doresc?

2011-01-31T10:14:00.001+02:00

Azi m-am gândit așa, în trecere, că Radio Österich 1 mi-a făcut o prezentare și a difuzat lectura uneia din povestirile mele, dar încă nici un radio sau televiziune cu acoperire națională din România nu a făcut acest lucru în ultimii ani... Doar demult Radio România Cultural avea bunul obiceiul să mă sune sau chiar să mă cheme pentru înregistrări... Acum, nimic, nimic. Tăcere.

2011-01-26T23:40:00.005+02:00

Mâine, 27 ianuarie 2011, la orele 12,40 (ora României), se va vorbi despre mine şi scrisul meu la Radio Österreich 1 din Viena. Se va şi citi - aşa cum mi s-a spus - povestirea mea "Der Diskretionsabstand/ Distanţa de discreţie" (traducere de Aranca Munteanu), aici Există şi un anunţ în programul acestui radio important. Iată-l mai jos:

Radio Österreich 1
Literatur, Terra incognita - Rumänien
Donnerstag
27. Jänner 2011
11:40

Vasile Baghiu: "Der Diskretionsabstand". Aus dem Rumänischen von Aranca Munteanu

Er schreibt Gedichte, seit er 15 ist. Sie halfen ihm durch die verschiedenen schweren Zeiten: die des "brüllenden Kommunismus" und die seiner täglichen Konfrontation mit Krankheit und Tod. Poesie hat Zukunft, davon ist Vasile Baghiu überzeugt.

Überlebensmittel Poesie

Das Schreiben überfiel ihn wie eine Krankheit. Es packte ihn, ließ ihn nicht mehr los. Im Geheimen verglich er sich mit jenen Unheilbaren, denen er, der Krankenpflege-Schüler, erst theoretisch begegnet war. Das Schreiben setzte einen Filter zwischen ihn und den anderen, einen "Diskretions-Abstand" (so der Titel der sehr autobiografischen Erzählung, die in der Anthologie "Grenzverkehr II. Unterwegs" im Drava Verlag erschienen ist).

Es quälte ihn, verlangte seinen ganzen Einsatz, sein ganzes Hirn, seine ganze Seele. Und es gab ihm mehr Kummer als Befriedigung. "Die Bibliothek versklavte mich und erstickte meine Möglichkeit, das Leben direkt zu erkennen. Diese katastrophale Prädisposition zur Träumerei verwandelte mich, ohne auch nur ein bisschen zu übertreiben, in eine Art Behinderten." Einen Isolierten...

Der "Sanatoriumsdichter"

Er nahm dieses Schicksal an. Er begab sich in die Isolation. Er nahm eine Stelle an einem der bekanntesten Lungensanatorien Rumäniens an, in Bacau. Und er schrieb und schrieb. Ab und zu wurde ein Gedicht von ihm gedruckt, an und zu wurde er zu einer Lesung eingeladen. Seinen Spitznamen "Sanatoriumsdichter" verpassten ihm die "Fröhlichen", die - wie er in der Erzählung "Der Diskretionsabstand" schildert - Poesie wie eine Technik betrieben, und nicht wie eine persönliche Herausforderung und Herzensangelegenheit.

Und dann trat Himerus Alter in sein Leben. "Alles begann am 21. August 1988, als ich mich im Hause meiner Schwester befand, wo ich rauchte, einen chinesischen Tee genoss und im Radio die Kommentare einer italienischen Ansagerin hörte. Und plötzlich, gegen 16:30 Uhr, kam ich auf die Idee, ich hätte ein anderer sein können, sagen wir ein Mann, der in Palermo oder in irgendeiner italienischen Stadt lebt. Ich hätte dann aus der Perspektive jenes Universalbürgers geschrieben, für den es die geografischen, aber auch die zeitlichen Grenzen nicht gibt. Und ich schrieb. Ich wurde schon ein anderer und von einer Art Fieber erfasst, sodass ich über nichts und niemanden um mich herum mehr wusste."

Seine Gedichte schrieb er nun aus der Sicht dessen, der problemlos reisen konnte: Himerus Alter. Und Himerus reiste unermüdlich. Venedig, Tokio, Wien, Rio... Manchmal wurde das eine oder andere Gedicht von Himerus Alter veröffentlicht, aber die lockenden, fremden Städtenamen waren immer sorgfältig ersetzt worden.

Reisen im Kopf

Himerus Alter war der Taufpate dessen, was Vasile Baghiu "Chimärismus" nannte: "die Möglichkeit zu simulieren, ohne das Risiko, den Raum dessen, was die Theoretiker Fiktion nennen, zu betreten, ohne also andere Elemente zur Poetik des Imaginären hinzuzufügen. Chimärismus erfindet nicht 'Geschichten', sondern 'parallele Wirklichkeiten'." Und weil man sich dadurch an den portugiesischen Dichter Fernando Pessoa erinnert fühlte, der vier Personen erfand und in ihre schreibenden Persönlichkeiten schlüpfte, nannte man Vasile Baghiu bald den "rumänischen Pessoa".

Und dann gab es keinen Kommunismus mehr, keine Reisebeschränkungen, keine fröhlichen Redakteure, die ihm rieten, fröhlichere Gedichte zu schreiben, und die exotischen Städtenamen aus seinen Gedichten herauskürzten. Baghiu reiste. Er wurde in Dichter-Residenzen eingeladen. Er war in Schottland, Österreich, der Schweiz, in Deutschland. Sein Aufenthalt in Langenbroich am nördlichen Rand der Eifel war - vielleicht - besonders beeindruckend, denn er lebte in dem (ehemaligen) Bauernhof, den Heinrich Böll bewohnte, und in dem der aus der Sowjetunion ausgewiesene Alexander Solschenizyn Zuflucht fand.

Die wahre Kommunikation

Viel gäbe es noch zu erzählen, etwa, dass er nicht der einzige Schriftsteller in seiner Familie ist - sein Vater verarbeitete die traumatischen Erlebnisse seiner zehn Jahre im sibirischen Gulag als Kriegsgefangener in umfangreichen Memoiren, sein Sohn hat begonnen, Kurzgeschichten zu schreiben. Oder dass seine Familie stolz auf ihn ist, weil er nicht aufgegeben hat zu schreiben. Oder dass er der unbedingten Überzeugung ist, dass die Poesie in unserer schnellen Zeit, in der das Wort "Kommunikation" groß geschrieben wird und die Menschen doch weniger miteinander kommunizieren als jeher, eine wunderbare Chance bietet: echte Kommunikation.

Gestaltung: Friederike C. Raderer

2011-01-18T21:19:00.000+02:00

Mi-au fost publicate câteva poeme în versiunea germană a prietenilor mei Anne Cerbe şi Achim Jaeger, într-o revistă - online şi tipărită - din Hamburg, condusă de poeta Julietta Fix. Aici pot fi văzute textele şi poza. Şi se poate vedea şi revista, cu o mulţime de autori interesanţi, cu un design foarte bun.

2011-01-01T18:01:00.001+02:00

Planuri reînnoite

Un an nou ca un dar

primit prin poştă de la cineva necunoscut,

un alt punct din care viaţa ta

ar putea porni mai cu hotărâre înainte.

O vizită a unor străini

într-o ţară străină

unde se scrisese într-un ziar despre tine,

ca o consolare de o clipă

pentru tot ce a fost rău.

Un vis obişnuit de care mulţi s-ar speria,

deja insinuat în fiecare gest,

în timp ce vezi cum roata

se învârteşte din nou

şi ai dreptul

să-ţi refaci planurile pentru o altă încercare.

Este o roată adevărată scârţâind în ger

pe câmpul pustiu al Prater-ului din inima goală,

demult,

când abia descopereai uimit

că se poate suspina neştiut de nimeni,

absolut fără nici o problemă.

2010-12-31T12:56:00.000+02:00

La mulţi ani!

2010-12-15T14:34:00.000+02:00

E iarnă deplină acum, iar gândurile sunt mai blânde parcă, mai paşnice, poate şi pentru că simţim apropierea Crăciunului, a Sfintelor Sărbători. Poezia rămâne în urmă un pic, stă în aşteptare, din cauza unor nuanţe stereotipe în felul nostru de a ne raporta la trecerea dintre ani, din cauza unor clişee care, deşi strică poezia, sunt atât de binevenite în viaţă: urări, vizite, discuţii, daruri, o agitaţie benefică, bilanţuri, planuri, vise, speranţe reînnoite... Toate se pot converti în poezie, dar numai dacă este evitat filonul de clişeizare a unei gesticulaţii anume a vieţii, pe care o purtăm în noi, de la părinţi înspre copii, de la o generaţie la alta, de la o cultură la alta.

2010-12-05T09:04:00.000+02:00

45 de ani? Nu mai este foarte devreme, dar parcă nici prea târziu. Mergem înainte.

2010-12-02T10:42:00.000+02:00

Poezia este silită adesea să fie discretă, în contexte în care oameni pragmatici se cred superiori poeților și nu se sfiesc să o și declare, ca niște neghiobi ce sunt. Atunci, în momentele ei de recluziune, în clipele în care se retrage încet-încet de unde simte - întocmai ca o persoană - că nu îi este locul, poezia capătă o mai mare strălucire, o mai mare valoare. Un poet/o poetă nu ar trebui să-și refuze astfel de experiențe ale discreției programate, dacă pot spune așa, pentru că astfel ar rata șansa unui progres, cât de neînsemnat, în înțelegerea nu numai a poeziei, dar mai ales a relației lui/ei cu poezia.

2010-12-01T10:15:00.000+02:00

Poezia are nevoie de concentrarea poetului asupra unei stări, a unui sentiment, a unei idei chiar, în aşa fel încât starea, sentimentul, idea să prindă contur, claritate şi să poată deveni vers de cuvinte. Lumea exterioară însă, aşa cum este ea în zilele noastre, agitată, îl deturnează pe orice poet onest care ar vrea să nu rateze stările lirice, care şi-ar dori să fie şi consecvent în căutările lui poetice, interioare, în lupta cu tentaţia locului comun şi a altor fantasme pe care trebuie să o dea în fiecare zi. Această "deturnare", totuşi, nu este întotdeauna de rău augur. Uneori este chiar elementul care declanşează disponibilitatea pentru poezie.

2010-11-23T09:48:00.000+02:00

Sunt atâtea lucruri despre care ar merita să scriu aici, dar nu scriu, pentru că nu sunt clarificat încă asupra rostului acestui blog. Și chiar dacă aș fi, tot nu sunt sigur că aș scrie. Vom vedea ce va mai fi. Voi reveni.

2010-11-01T18:57:00.002+02:00

O povestire a mea, "Distanţa de discreţie", a apărut într-o antologie austriacă, "Grenzverkehr II", la "Drava Verlag", sub auspiciile "Kulturkontakt Austria", al cărei bursier am fost în 2006. Povestirea nu a mai fost publicată nicăieri, iar aici are o versiune românească, originală, şi una germană, realizată de Aranca Munteanu. Marian Drăghici şi Eginald Schlattner sunt incluşi, de asemenea, ca reprezentanţi ai României, alături de alţi 21 de autori din 12 ţări. Prezentarea, în germană, poate fi găsită aici .

2010-10-28T15:25:00.000+03:00

A apărut şi numărul 3 din Antiteze. Poate fi răsfoit electronic doar după un click, fie aici, fie imediat în dreapta. Sunt mulţumit şi nu sunt mulţumit. Sunt mulţumit pentru că am publicat autori importanţi, precum Stoiciu şi Goma, dar şi alţi scriitori pe care îi preţuiesc şi sunt mulţumit că exemplarul de hârtie arată bine. Sunt nemulţumit însă că din Jurnalul lui Goma nu a putut încăpea atât cât aş fi vrut. Şi mai sunt nemulţumit că munca asta a mea continuă să fie voluntară. Nu ştiu cât voi mai merge aşa... Ca să nu mai spun despre atmosfera proastă din lumea literară din oraşul meu, Piatra Neamţ. Voi scrie poate - cât mai curând, sper - despre această lume...

2010-10-05T08:15:00.000+03:00

Vizita Hertei Müller și intervențiile ei publice strălucitoare, clarificările pe care le-a făcut în legătură cu "rezistența prin cultură" (despre care falsa elită intelectuală a noastră spune că ar fi însemnat o rezistență reală la comunism), modestia ei, simplitatea gândirii, toate m-au încântat și mi-au reaprins speranțele. Vocea ei, care poate azi să răsune mai clar decât a noastră, a spus ceea ce și Paul Goma spune de ani și ani. Pe el însă l-au etichetat în tot felul, l-au ignorat, l-au pus la index. Au putut să facă asta cu el. Asta fac și acum. Cu Herta Müller nu vor reuși. Gabriel Liiceanu a trebuit să accepte public replica fără dubii a laureatei Nobel, care i-a spus că preocuparea pentru cultură, izolarea în cultură a însemnat de fapt preocuparea pentru confortul individual și absolut nimic relevant sau folositor pentru ceilalți, pentru popor. Poate că nu sunt realist, dar nu știu de ce eu îl văd și pe Paul Goma pe acea scenă de la Ateneu. Îl văd în viitorul apropiat acolo. Adică, de fapt, mi-ar plăcea mie să-l văd acolo, urmărit de o țară întreagă, vorbind despre adevărurile noastre de fiecare zi, despre impostura care a cuprins România. Este, de fapt, dorința mea proprie și personală. Adică ar fi frumos așa, vreau să zic... Sâmbătă, 2 octombrie, Paul Goma a împlinit 75 de ani, iar noi românii încă nu suntem în stare să ne recunoaștem eroii supraviețuitori, să-i aducem acasă. Nu suntem în stare nici măcar să scriem despre Paul Goma sau să-i publicăm textele în reviste sau în ziare. Era cazul să-l sărbătorim. Din câte știu, doar Flori Bălănescu a reușit să adune texte de la vreo 25 de autori (între care sunt bucuros să fie și eu) și să alcătuiască o antologie care se dorește un omagiu: "Dosarul unei iubiri târzii". Rușii l-au primit acasă cu toate onorurile pe Soljenițin. Noi încă îl ținem afară pe Goma, spre rușinea noastră. Revenind la prezența Hertei Müller în România, eu cred că nu este importantă discuția cu privire la cât de mult aparține ea României, ci faptul că ea reușește, prin scrierile și prin intervențiile ei, să vorbească lumii întregi despre lumea noastră românească, despre suferințele și umilințele noastre ca popor, să aducă în atenția lumii situația noastră, așa cum o vede ea. Ea completează și susține, cred, cu puterea pe care primirea premiului Nobel i-o conferă, vocile adevărate ale altor români din țară și din afară, între care și aceea de excepție a lui Paul Goma, care nu reușesc să se audă cât ar trebui.

2010-09-29T12:22:00.000+03:00

Atmosfera în ţară este foarte descurajantă. A dispărut cu totul orizontul. Cei care guvernează acum nu sunt de partea noastră, a poporului, care suportă umilinţe şi lipsuri într-o ţară plină de resurse. Parcă ar fi duşmanii noştri. Poate că sunt duşmanii noştri. Prin măsurile greşite pe care le iau, în pofida atâtor altor idei bune de la oameni care se pricep, de la partidele de opoziţie, de la societatea civilă atâta câtă este. Iar lucrul care deranjează cel mai mult este atitudinea lor cinică, sfidătoare, lipsită de orice urmă de înţelegere şi compasiune. Şi pentru ca tabloul cenuşiu să fie complet, iată, pe aceşti oameni i-au susţinut - şi încă îi mai susţin! - unii reprezentanţi ai elitei noastre intelectuale, precum Cărtărescu, Liiceanu, Patapievici... Altfel, nişte intelectuali care nu se sfiesc să vorbească oricând despre principiile morale...

2010-09-11T12:50:00.001+03:00

Antiteze numărul 2 este deja trimisă la cei mai mulţi colaboratori. Lucram la numărul trei. Avem şi o anchetă literară pe tema "Europa văzută de scriitori români de azi". Scriitorii interesaţi să participe pot găsi întrebările pe blogul revistei antiteze .

2010-08-31T16:29:00.000+03:00

Antiteze nr. 2 la tipar... Trăim nişte timpuri atât de netrebnice şi ticăloase încât peste tot, prin instituţii, vezi oameni fără pregătire, fără educaţie, fără cultură şi fără realizări personale (profesionale sau manageriale) în posturi de conducere, iar oamenii cu bun simţ, competenţi, precum şi tinerii valoroşi sunt marginalizaţi, sunt deliberat batjocoriţi şi umiliţi. Săracă ţară ajunsă pe mâini netrebnice...

Vasile Baghiu, Himerismul sau încercarea de a împăca poezia cu viaţa (în Vatra, nr. 2 / 2010; tema numărului: Manifeste poetice)

2010-08-24T15:11:00.003+03:00

Tema numărului de faţă al Vetrei îmi oferă plăcuta ocazia de a scrie din nou despre himerism. (1) Am intuit întotdeauna că mai devreme sau mai târziu poezia, în stilul himerist pe care l-am inventat, îmi va influenţa viaţa.

Dovada este că de câţiva ani mă aflu într-o permanentă călătorie, iar Europa mi-a devenit parcă mai familiară, aşa cum apropiată îmi este ţara în care trăiesc. Este un miracol. Nu am bani, nu sunt bogat, dar scrisul îmi aduce pur şi simplu pe tavă şanse de a călători, burse, invitaţii pentru lectură, întâmplări de felul acesta. Iar când acestea lipsesc, încep să îmi pun în funcţiune propriul mecanism de a visa la alte călătorii, la alte drumuri, în plină criză economică, în contrast cu lumea îngrijorată de ziua de mâine, ceea ce nu exclude grija mea faţă de ziua de mâine, pentru că nu sunt singur, pentru că - slavă Domnului! – am familie, sunt conectat la viaţă. La nevoie, acest mecanism de a visa poate include şi apelul la tradiţionalul CAR românesc, observaţie care poate fi o coborâre şi mai în adânc în lumea reală în care trăiesc. Totul are la bază principiul - împărtăşit, din fericire, şi de familia mea - conform căruia viaţa sufletească şi spirituală are întâietate faţă de aspectele materiale.

Aş putea spune că una din cele patru trăsături ale himerismului, călătoria, îmi reţine în ultimul timp mai mult atenţia în defavoarea celorlalte trei faţete, transfigurarea, ştiinţa şi boala. Se întâmplă un fenomen interesant, pe care îl urmăresc cu multă curiozitate chiar în timp ce îl trăiesc. În ultimii ani trăiesc ceea ce altădată scriam. Săptămâna trecută mă aflam la Trocadero, deasupra Turnului Effel, admirând uriaşa deschidere până înspre Şcoala Militară, înspre Champ de Mars, peste Sena, unde oamenii, cu miile, văzuţi de sus, păreau acele personaje anonime din tablourile lui Breugel cel Bătrân, pe care le-am studiat ore întregi, într-o zi de iarnă a anului 2006, la Kunsthistorische Museum din Viena, iar acum, întors acasă, scriu acest articol pentru revista Vatra din oraşul românesc Târgu Mureş şi îmi notez pe o foaie frânturi din ceea ce încearcă să fie în mintea mea versuri. Şi tot săptămâna trecută făceam baie noaptea în Mediterana, la Nettuno, aproape de Roma, iar acum, întors acasă, în apartamentul meu de două camere de la marginea oraşului Piatra Neamţ, scriu despre himerism şi răspund unui e-mail al unui poet american care a scris sonete cu vampiri pe care ar vrea ca eu să i le traduc în română. Cu două săptămâni în urmă, în timp ce stăteam de vorbă cu prietenii mei germani Anne Cerbe şi Achim Jäger, într-o grădină plăcută din oraşul german Düren (în compania celor dragi ai mei, pe care reuşesc uneori în ultimul timp să-i iau cu mine în peregrinările mele poetice sau reale, sau pur şi simplu poetice şi reale împreună, adică himeriste), a venit în discuţia noastră titlul acestui text, pentru că am simţit că în timp ce duceam paharul de bere Kölsch (berea locului) la gură aş fi scris un vers despre acel pahar de bere în grădina tunsă nemţeşte. Nu era posibil să şi scriu. Ar fi fost o afectare prea evidentă. Ori scrii, ori trăieşti. Însă cum cu prietenii adevăraţi poţi vorbi despre orice, nu am ezitat să-i spun lui Achim că titlul articolului meu va fi „Himerismul sau încercarea de a împăca poezia cu viaţa”. Reacţia lui a fost să meargă în casă şi să-mi aducă o foaie şi un pix ca să scriu ceea ce tocmai îi spusesem, pentru că, zicea el, ar fi păcat să uit.

Am în faţă foaia pe care am notat şi mi se pare ciudat. În astfel de circumstanţe rişti să nu mai ştii unde este „punctul de plecare” (bineînţeles că mă refer, egotist, la titlul volumului meu de proză scurtă), rişti să nu mai vezi direcţia în care mergi, rostul şi sensul unui efort de identificare a propriului loc în agitaţia generală. La fel cum nu vedeam de unde vin şi încotro mă duc, ca să spun aşa, în ziua de 2 august, în mulţimea imensă din faţa celebrei Mona-Lisa a lui Da Vinci de la Louvru (chiar în ziua în care o rusoaică a aruncat cu o cană în tablou pentru că nu primise cetăţenia franceză), în care şansa de a prinde sufleteşte zâmbetul celebru era anulată din start de aspectul turistic şi comercial al întâmplării.

Ambiţia mea a fost mereu aceea de a împăca trăirea cu poezia. Poezia şi viaţa nu se ceartă între ele, dar nu s-au aflat totdeauna în bune relaţii. Una îşi ia substanţa din cealaltă, însă adesea, pentru a exista, poezia are nevoie să se despartă de viaţă aşa cum o trăim noi oamenii, iar viaţa, pentru a nu rămâne un lucru teoretic, e obligată să ignore poezia. În cazul meu, himerismul mă împinge să descopăr pe viu locurile despre care am scris fără să le fi văzut, ceea ce înseamnă că stilul himerist de a scrie poezie apropie autorul de realitate, în contrast cu alte moduri de a scrie, care îl fac pe autor ataractic.

Descoperirea pe viu a locurilor despre care am scris mă determină, de fapt, la o mai puternică autoanaliză, la o întoarcere înspre cel care sunt, la o ignorare a lui Himerus Alter, căruia îi las trăirile himeriste ca să pot eu să rămân cât de cât ancorat în viaţă.

Eu rămân ancorat în viaţă când mă întind pe iarbă cu ai mei, printre francezi, undeva pe Champs-Elysées, nu departe de Place de la Concorde, oferindu-ne un răgaz pentru a putea simţi pulsul oraşului plin de frumuseţe, dar simt adierea discretă a unei poezii ambigui, ermetice, fără voce, care vine de prin Nerval sau chiar din Proust (a cărui cameră am văzut-o la Muzeul Carnavalete, la doi paşi de camera contesei de Noilles), sau chiar din Miller, sau din Le Clézio.

Eu trăiesc pe viu atunci când simt, la Lucerna, aerul rece al lacului şi al Alpilor, aer pe care nu l-aş fi simţit niciodată uitându-mă prin albume, citind jurnale sau răsfoind pliante turistice, dar simt că sunt înconjurat şi de tensiunea specială pe care nu o poţi cunoaşte decât prin poezie. „Fără poezie, viaţa e pustiu”, cum zice într-o replică Ştefan Mihăilescu-Brăila, o valoare naţională pe care ziariştii noştri nu s-au grăbit deloc să-i ia interviuri cât era în viaţă, pentru că erau ocupaţi cu bârfele tâmpite.

Viaţa e pustie cu adevărat fără poezie în sensul în care călătoria turistului este lipsită de satisfacţie dacă nu are şi o latură sufletească asumată, trăită, consumată. Himerismul nu este o călătorie turistică. Este una iniţiatică. Înspre cunoaşterea de sine. Înspre identitatea mereu pe punctul de a se pierde într-o diversitate de culturi care nicicând nu a fost atât de mobilă. Atât Himerus Alter cât şi Vasile Baghiu au în bagaj şi întreaga tensiune a dedublării, a maladivului, a ştiinţei, a nostalgiei. Este dedublarea bovarică, pessoană, ca un remediu la tentaţia structurală a autorului de a trăi numai în poezia scrisă uitând de poezia din viaţă. Este tensiunea bolii, a micilor sâcâieli ale călătoriei, a durerii de gleznă sau de coloană, a unei stări de lipotimie care te poate cuprinde tocmai când admiri tronul lui Carol cel Mare din catedrala din Aachen. Este tensiunea ştiinţei, a tehnologiei, când nu ştii pe ce buton să apeşi în liftul sofisticat din imobilul de pe Rue du Théâtre din Paris în care locuieşti cu familia temporar. Este nostalgia paradoxală după ceva de care fugi, după locul tău, acelaşi din care odată ai privit lumea fără speranţă, himerizând, ai privit înspre mările şi oceanele despre care poeta Ana Blandiana scria în 1988 în „Familia” că le reprezinţi, fără să le fi văzut, „cu minuţie şi adevăr” .

Nu ştiu dacă urcând pentru prima oară treptele de la Sacré Coeur cineva ar putea să spună că mai este el însuşi sută la sută. Cu bazilica în faţă, sus pe deal, cu Parisul în spate, jos, eşti prins într-o clipă, într-o buclă, în care scrisul şi trăitul, poezia şi viaţa se împacă destul de bine, dar în care tu parcă nu mai eşti tu. Am trăit această diluţie a identităţii în cele cinci zile petrecute acum două săptămâni la Paris. Este un loc plin de clişee din cărţi, dar este şi un loc în care, pe la unele colţuri, în ciuda curăţeniei remarcabile a oraşului, mai adie şi mirosuri dubioase. Pentru scurt timp această adiere te trimite înapoi la realitate, pentru ca pe urmă să poţi să te bucuri în tihnă de străduţele cartierului Montmartre, de agitaţia optimistă din jurul pictorilor adunaţi în mica piaţetă nu departe de restaurantul Le Consulat.

Asumat în această modalitate în care Vasile Baghiu încearcă să-l urmeze pe Himerus Alter la propriu, sa-i refacă itinerariul, himerismul devine cu adevărat un stil de viaţă, poezia ca noţiune generică se transformă într-un mod de a trăi pe pământ. Pe această cale poezia nu mai este doar un text scris pe hârtie, cum nici nu am crezut vreodată că ar fi, poezia este un instrument prin care se poate vedea viaţa. Prin himerism poezia devine un instrument de amplificare a trăirii. Poezia are în sine această calitate de amplificatoarea a vieţii, dar când autorul face experimentul de a proba pe viu ceea ce scrisese fără să fi trăit, de a păşi cu sandale reale pe caldarâmul din faţa catedralei Notre Dame, pe care îl poemenise odată într-o coadă de vers, faptul devine o asumare totală a efectului de poezie, devine scris şi trăit împreună, o singură entitate, mai apropiată de viaţă decât de artă, mai mult viaţă decât artă, un fel de artă a trăitului, unică, intensă, profundă, revelatoare din punct de vedere uman, spiritual şi cultural, o recompensă pentru prozaismul spre care viaţa are tendinţa să ne conducă.

Prin călătoriile mele verific în ultimii ani secvenţe de poem, iar acest experiment este de fapt noutatea pe care o aduce acum himerismul faţă de primele manifeste. Nu pot uita o întâmplare absolut uimitoare pe care această poetică aflată la graniţa dintre artă şi viaţă, himerismul, mi-a prilejuit s-o trăiesc. O povestesc uneori şi elevilor în şcoli pentru a le arăta cum pe calea cititului şi a scrisului, a literaturii, poţi ajunge să trăieşti momente extraordinare. Am povestit-o şi prietenilor scriitori. Unul dintre ei, Constantin Abăluţă, un susţinător fervent al himerismului, a şi transformat-o într-o povestire pe care urmează să o publice, dacă nu o fi publicat-o între timp. Mă aflam în Germania, într-una din rezidenţele mele literare. Luam cina cu mai mulţi artişti şi scriitori din diferite colţuri ale lumii. Fiecare dintre noi vorbeam despre ce fel de artă facem, ce fel de literatură scriem. Când mi-a venit rândul, am spus că eu scriu o poezie în care, între altele, un personaj călătoreşte prin toată lumea, liber, prin oraşe şi locuri prin care eu nu am fost niciodată. După ce am oferit şi câteva detalii, artistul chinez Lu Ming Zhu, care s-a arătat interesat în mod deosebit de ceea ce spuneam, m-a întrebat în tăcerea în care nici zăngănitul uşor al tacâmurilor nu se mai auzea: „Vasile, despre vreun oraş din China ai pomenit?”. „Da.”, am răspuns. „Cum se numeşte?”, a continuat el. Când am pronunţat cuvântul Xiamen reacţia lui a fost una de uimire totală. Era chiar oraşul lui. Ceilalţi, realizând într-o clipă ceea ce se petrecea, m-au rugat pe dată să le aduc cartea ca să vadă scris numele oraşului chinez în text. Am dat fuga în apartamentul meu şi am adus „Fantoma sanatoriului” (ediţia de buzunar apărută la Editura Vinea a poetului Nicolae Ţone ) şi le-am arătat. A fost o întâmplare care m-a pus pe gânduri, cum un zâmbet mirat le-a lăsat tuturor celor prezenţi, o întâmplare care mi-a confirmat că himerismul nu este doar o fantezie de-a mea, că este expresia ideologic-literară şi ontologic-estetică a unui timp pe care l-a prevăzut, cu ochii minţii şi ai sufletului tânărului care eram, un tânăr izolat la sanatoriu prin proprie voinţă, îngrijind bolnavi ca să fie de folos şi să cunoască viaţa, izolat şi într-o Românie izolată, visând la ceea ce azi e realitate.

Realitatea a ajuns din urmă viziunea himeristă. Nu mai sunt defazate. Himerismul exprimă acum lumea pe care a anticipat-o po(i)etic. Este şi acesta unul din motivele pentru care himerismul devine şi mai actual.

Actuale sunt toate manifestele care au apărut ulterior. Şi toate mi se par interesante şi merituoase, pentru că sunt dovada neliniştii auctoriale din spatele lor. A păşi pe un drum nou este un act de curaj. De aceea îi admir şi pe deprimişti (cu pledoaria lor pentru suferinţa artistică), şi pe boierişti (cu recursul lor la rădăcini), şi pe fracturişti (cu radicalismul lor declarativ şi critica minciunii sociale), şi pe conexionişti (cu obsesiile lor scientiste), şi pe performatişti (cu idea artei făcute chiar din momentele de trăire), şi pe utilitarişti (cu întoarcerea la cititor), şi pe autenticişti, şi pe ceilalţi. Ei au dat nume neliniştii lor. Ei încearcă să asume şi să articuleze coerent câte o voce poetică, ceea ce nu e deloc puţin.

Himerismul nu se ceartă cu nici unul dintre ele. Himerismul a oferit o ieşire din postmodernism. Este paralel postmodernismului şi tuturor celorlalte, pentru simplul motiv că teritoriul său (poetic, ideologic, estetic, ontologic) este în strânsă conexiune cu viaţa, atât pe filiera semnificatului, a substanţei poetice (care vorbeşte despre lumea largă şi despre suferinţă şi boală), cât şi pe filiera autorului (care se dedublează, care are o dispută cu un personaj, Himerus Alter, care trăieşte „live” propria ficţiune poetică), ceea ce face imposibil orice „replacement”.

Luaţi din tot angrenajul himerist doar unul din elemente şi nu veţi mai avea himerismul. El nu este posibil fără Himerus Alter. Nici fără Vasile Baghiu. Nici fără călătorie, fără oraşele, străzile şi locurile care aduc un plus important de efect de poezie. Nici fără boală, care fereşte poezia de superficialitate. Himerismul nu ar fi întreg nici fără transfigurare, care îl scoate pe autor din capcana „eului biografist” şi a „provincialismului”. În fine, ceva ar lipsi din acest sistem himerist şi dacă ştiinţa nu şi-ar arunca uneori razele în teritorii în care e foarte dificil să te lipseşti de ironie, un ingredient necesar, în doze mici, poeziei. Iată, între timp gândesc altfel despre ironie şi rolul ei în poezie. Dacă în primul manifest al himerismului criticam faptul că ironia este supralicitată în poezia generaţiei mele, astăzi, un pic mai bătrân, cred că un zâmbet ironic, dacă nu este superior, dacă este consolator şi înţelegător, îmbogăţeşte poezia.

Mă gândeam înainte de a pleca acum trei săptămâni împreună cu cei dragi ai mei - Iuliana, Ioana şi Ştefan - în călătoria europeană, pe urmele lui Himerus Alter, că viaţa a făcut în aşa fel încât himerismul devine incomplet chiar şi dacă nu ar fi aceste călătorii care dublează realitatea din poeme. Abia aşa pot demonstra mai uşor că există poezia din viaţă şi poezia din scris. „Poezia din viaţă” a fost atunci când cu câteva zile înainte de plecarea pe ruta Piatra Neamţ, Viena, Praga, Frankfurt am Mein, Düren, Aachen, Langenbroich, Paris, Stein am Rhein, Lucerna, Lugano, Nettuno, Roma, Graz, Gyor, Oradea, Piatra Neamţ, într-o Europă din ce în ce mai familiară şi parcă mai mică, am stat câteva ore la taifas cu poeţii Ovidiu Nimigean şi Constantin Acosmei, după ce vorbisem la telefon cu poetul Nicolae Coande, întâmplare rară, filmată de Ovidiu, cu ironie, cu autorironie suficientă încât să ne permitem să râdem fără nici o stinghereală. Ei bine, ca să încerc o ironie (cu teamă, pentru că nu prea îmi ies glumele), „poezia din scris” a fost atunci când am scris. Lăsând gluma la o parte, când scrii poezie emoţia este puternică, dar nu mai puternică decât recunoaşterea pe viu a lumii.

Bineînţeles că eu acum nu scriu poezie după reţetă. Niciodată nu am făcut asta. Himerismul nu este o reţetă, fireşte, ci o încercare de a înţelege un anumit tip de atitudine poetică. Descopăr pas cu pas, vers cu vers poemul himeric şi încerc în acelaşi timp să-i găsesc o explicaţie, să-l însoţesc de o glossă teoretică. Eu nu ştiu dinainte cum va arăta poemul. Îl descopăr, văd care îi sunt legăturile, observ care e calea pe care mă duce, mă las purtat de febra aventurii. Caut, tatonez mereu. Încerc şi transplantul în altă cultură şi altă limbă. În ultimul timp scriu şi în limba engleză, ceea ce îmi permite o altă dedublare. Când scriu poeme în engleză mi se pare că sunt Himerus Alter.

Aici am ajuns. Spectator şi actant (cum spune Marin Mincu) într-un spectacol de poezie care imită viaţa. Viaţa imită poezia, iar poezia imită viaţa. Dacă poţi trăi acest amestec poţi spune că eşti fericit. Dar nu fericit ca un nătâng, ci fericit ca un om care ştie ce înseamnă să zâmbeşti cu tristeţe. Fericit ca un himerist.

19 august 2009

(1) Pentru cititorii care nu sunt la curent cu manifestele poetice apărute în ultimii ani în ţara noastră trebuie să spun foarte pe scurt că himerismul este un concept şi curent literar pe care l-am lansat în 1998, dar care are o istorie ce începe în 1988, că mai multe date despre acest manifest pot fi găsite pe site-ul meu, la adresa http://www.freewebs.com/vasilebaghiu-ro/manifestelehimerismului.htm şi pe Wikipedia, la http://ro.wikipedia.org/wiki/Himerism .

2010-08-20T15:54:00.000+03:00

Vară. Întâlnire la Bran cu prietenii noştri din Germania, Anne şi Achim. Lucru la numărul doi al revistei "Antiteze": corecturi, înlocuiri de pătrăţele şi cerculeţe cu litere cu diacritice, făcut fotografii, selectarea textelor, muncă mereu. La serviciu atmosferă amestecată, proastă, cu ameninţarea reorganizării, atmosferă descurajantă în care nimănui nu pare să-i pese de nimic, aşa cum nu cred să mai fi fost în ultimii douăzeci de ani... Germana avansează parcă mai mult şi mai mult.

2010-07-28T14:23:00.002+03:00

"Antiteze", primul număr din seria nouă, a treia, a apărut. L-am trimis colaboratorilor şi mai multor cititori şi scriitori şi mă simt un pic mai liniştit, mai mulţumit, ca întotdeauna când reuşesc să duc la capăt un proiect. Acest proiect abia a început însă, sunt chiar foarte conştient de asta, aşa că mă pregătesc sufleteşte pentru numărul 2, adun din nou materiale (am deja nişte texte foarte bune), am lămurit în redacţie şi unele chestiuni administrative (corespondenţă, selecţia materialelor, clarificarea rolurilor, decizie etc.), privesc cu încredere spre viitor, încerc să ignor, ca în atâtea situaţii asemănătoare, neretribuirea muncii, încerc să menţin cât mai sus ştacheta valorii, încerc să trec senin peste insultele unora dintre cei respinşi de la publicare. Ecourile sunt deja foarte bune, ceea ce îmi dă curaj să merg mai departe. Aş posta aici versiunea pdf, dar nu ştiu cum... O să fac oarecari cercetări pe internet şi poate voi găsi soluţia...

Am gasit! Aici poate fi vazuta versiunea pdf a revistei "Antiteze": http://issuu.com/vasiba/docs/antiteze1-2010

2010-06-29T09:54:00.000+03:00

Antiteze este la tipar. Am acceptat propunerea de a fi redactor-șef doar de amorul artei. Nu e ușor însă să faci față gusturilor diferite și intereselor nevăzute, nu e ușor să respingi asaltul mediocrității, nu e ușor să bați drumurile toată ziua la tipografie... Cât despre munca voluntară, aș zice că nu ar trebui să mă mai mir, că doar astfel de muncă prestez de ani de zile prin țărișoara noastră... Mă rog lui Dumnezeu ca revista să iasă până la urmă bine.

2010-04-19T09:53:00.000+03:00

Când proiectele şi planurile sunt prea multe rişti, bineînţeles, cum se ştie, să nu reuşeşti cu nici unul. Iar când mai dau peste tine şi niscai răceli şi gripe, situaţia trebuie regândită, reformulată, externalizată (ca să folosesc un pic din limbajul unor terapeuţi celebri), pentru clarificări emoţionale, pentru împăcarea cu propria persoană. Scrisul încape şi el - vai de el! - pe undeva prin meandrele ontologice (ca să fiu anume foarte preţios), dar devine, în aceste condiţii, aproape clandestin, secret.

2010-04-05T10:40:00.000+03:00

Ieri, Casiana Amihăesei, fiica naşilor noştri de cununie, imi trimite nişte poze cu un afiş mare din Grădina Copou din Iaşi prezentându-mă pe mine cu versuri, o scurtă prezentare, fotografie etc.... Drăguţ din partea ei că s-a pozat cu afişul. N-am ştiut de prezenţa mea la Copou. Se pare că au putut fi chiar şi auzite versuri de-ale mele la difuzoarele din preajma Teiului lui Eminescu. Întâmplarea mă bucură, fireşte, dar faptul că nimeni dintre organizatori nu mi-a trimis nici măcar un e-mail de înştiinţare îmi aduce totodată un sentiment ciudat, de parcă nu aş fi viu, ci clasic-zâmbind, ca să zic aşa, din cealaltă parte, postum... E bine şi aşa.

2010-04-03T19:14:00.003+03:00

Pe blogul "Cartier" este postat un inventar al manifestelor literare. Am zărit şi himerismul meu pe acolo, bine sintetizat în prezentarea autorului, Gheorghe Erizanu... Mă gândesc să postez aici în aceste zile şi textul pe care l-am publicat în Vatra, cel mai recent pe tema himerismului... Poate sunt oameni interesaţi de subiect. Cine ştie?

"Inventarul manifestelor literare

După Onirismul lui Dimov și Țepeneag și Textualismul Generației 80, literatura română a intrat în Babelul manifestelor literare. Revista Vatra a făcut inventarul.

1. Himerismul. Inițiator Vasile Baghiu. Apărut în august 1998 în „România literară”. Cele patru trăsături ale himerismului: călătoria, transfigurarea, știința și boala. Călătorești prin poezie pentru a trăi viața. Transfigurarea îl scoate pe poet din eul biografist și provincial. Știința apare ca un suport logic. Boala ferește poezia de superficialitate.

2. Fracturismul. Inițaitori Dumitru Crudu și Marius Ianuș. A apărut în octombrie 1998 în „Monitorul de Brașov”. Antipostmodernism, antioptzecism, antinouzecist.

3. Utilitarismul. Inițiator Adrian Urmanov. Publicat în ianuarie 2003 în „Paradigma”.

4. Sufletismul. Inițiator Ion Maria prin volumul de versuri „Balene zburând”, publicat în 2003. Ars poetica blajinului.

5. Manifestul Cenclului din Turn. Membrii Cenaclului din Târgu Mureș. Devenit public în aprilie 2004. Lupta provinicialilor. Împotriva monopolizării pieței literare mureșene.

6. Deprimismul. Inițiator Gelu Vlașin. Anunțat în iulie 2004 prin cyberspace. Suprimarea conceptului de invidualitate și încarcerarea lui într-un sistem globalizant, distructiv și restrictiv.

7. Nunismul – Manifestul Nu-Nu. Inițiator Adrian Qruaenfels. Anunțat în decembrie 2005. Revelația estetică întrece orice formă de emoție senzorială. O formă de gândire postdadaistă pentru iubitorii de absurd și hedonism mental.

8. Manifestul partidului literar român. Inițiator Fluerașu Petre. Anunțat la 29 aprilie 2006. Luptă pe baricadele literare împotriva inculturii de clasă.

9. Boierismul. Inițiatori: Paul Bogdan, Radu Herinean, Felix Nicolau, Marius Marian Șolea. Anunțat în decembrie 2006. „A venit timpul să scriem și să gândim boierește: cu forță, vigoare, eleganță, evghenie, culoare.”

10. Manifestul poeziei europene. Inițiator Friedrich Michael. Publicat la 13 mai 2007 în revista „Tiuk!” Pentru o resurecție a vechiului spirit grec și întemeierea unei noi Europe.

Mai sunt. Doar a venit primăvara. Nu orice manifest literar produce și curent literar."

Nicolae Sava despre "Cât de departe am mers" de Vasile Baghiu

2010-03-20T11:59:00.002+02:00

Dinspre Europa spre sine
(în Ceahlăul, marţi, 2 martie 2010)

Vasile Baghiu, unul dintre poeţii importanţi din Neamţ, care, deşi a venit mai tîrziu în poezie decît « plutonul » nemţean optzecist, a contribuit fericit prin volumele sale de poezie la individualizarea acestuia în lirica românească, se prezintă cititorilor cu o carte al cărei titlu creează dileme: “Cît de departe am mers” (Editura « Limes », Cluj Napoca, 2008).

Oare poetul se referă la lungimea kilometrică a călătoriilor sale prin Europa (ca prestigios bursier în mai multe rînduri prin cîteva oraşe europene din Germania, Austria, Elveţia, Scoţia), sau se (ne) întreabă (deşi nu pune semnul în cauză la sfîrşitul acestui titlu) unde a ajuns cu demersul său liric prin ceea ce a scris pînă acum, cît a reuşit să-şi demonstreze crezul său poetic, ba chiar proiectul său anunţat în manifestul « Himerismului », un nou curent poetic lansat de el acum un deceniu?

Nici una nici alta din cele două variante, doar poate amîndouă la un loc, pe care autorul le îmbină armonios. Spun asta pentru că volumul, care se deschide cu un crez poetic, este alcătuit din texte ce alternează între nota de călătorie şi jurnalul liric, iar nu de puţine ori Vasile Baghiu nu uită să teoretizeze anumite puncte ale proiectului mai sus amintit.

Ar trebui să ştiu deja
cine sunt.
Între mine şi lumea din jur
se întîmplă un conflict
care se exprimă
prin pace şi înţelegere.
Mereu ratez întîlnirea
cu mine

afirmă poetul din primele pagini ale cărţii. Evident, acest conflict nu poate fi decît creator de poezie. Dar întrebarea despre « departele » la care a ajuns este reluată, obsedant, în mai multe poeme :

pentru că nu sunt atît de brav
să merg pînă departe,
nu încă şi nu destul,
ci doar cît să încerc să fiu
un petit peu cool

sau

Sunt doar cineva care crede
că moartea ţine de poeme
pe care aş vrea să le scriu, dar nu pot,
pentru că nu am suficient curaj
să merg atît de departe.

« Departele » celălalt, concret, transpare din majoritatea textelor care, aflăm, par a fi fost scrise în diferite puncte europene: lîngă statuia lui Mozart din Burggarten, în tramvaiul Ring-Kai-Ring în Viena, pe dealurile din Cove Park, în cursa British Airwais, pe drumul de la Kilereggan la Cove, Peaton Hill, Ardentinny, Blaimore, Strone Point ş.a.

Călătoriile sale europene se transformă, ne mărtuiseşte poetul, într-o poezie cu acest titlu, în adevărate « Experienţe literare », amintirile lor devenind substanţă poetică. Chiar întîmplările cele mai banale prin care trece « poetul european » sînt notate de el, ca un conştiincios autor de jurnal, în texte poetice inspirate, călătoriile sale inţiatice au darul de a emoţiona:

Ieri am făcut o poză
cu nişte flori galbene
pe acest ţărm de lac scoţian
iar tu mi-ai spus într-un e-mail
că e foarte drăgută (...)
Aş fi vrut să fi continuat
discuţia, dar cred că dacă aş fi
îndrăznit să merg mai departe (revine « departele » ; n.n.),
să vorbesc despre poezie
şi chestii din astea,
ar fi fost deja
prea mult.

sau

Am cumpărat un încărcător de baterii
pentru camera foto
în Glasgow (...)
Mă simt un pic în afară,
ca şi cum aş avea necazuri,
aşa cum îmi simt inima uneori

sau

Un bărbat japonez
făcea poze mulţimii
sur le Quai de Mont Blanc
în Geneva.
M-a prins şi pe mine
cum admiram
imensa fîntînă arteziană.
M-am gîndit atunci
pentru o clipă
că voi rămîne
într-un album,
într-o casă din Tokio
sau din altă parte,
şi nimeni nu va şti
cine sînt.

Fin observator al universului prin care trece, deloc indiferent la lumea din jurul său (din care cauză, uneori, se simte frustrat şi singur, precum în textul scris în oraşul său de domiciliu – mă refer la poemul « Revelaţie »), poetul îşi găseşte liniştea deplină doar în sînul familiei, acest lucru fiind spus direct, amintind de o celebră declaraţie bacoviană :

Trăiesc viaţa pe care am scris-o
sînt iubit de femeia
pe care o iubesc,
am doi copii minunaţi
şi aş putea să mai adaug
şi alte lucruri bune,
în cazul în care sînt întrebat...

Confesor netrucat, şocant de sincer uneori, acest autor care a venit în poezie cu « angoasele şi complexele sanatoriului » pare în acest din urmă volum de poeme mult mai sigur pe expresie, mai liniştit, mai calm în comunicare, chiar dacă mai direct în confesiunea sa.

Tot ce scriu
pare să fie parte a vieţii.

Tot ce trăiesc
arată ca scris.

Curînd
nu va mai fi nevoie
să-mi bat capul
cu asta

spune el într-un poem de la sfîrşitul acestui volum, care pare scris, spre deosebire de celelalte, doar din talentul său nativ.

Un argument al faptului că Vasile Baghiu, poet de cursă lungă, trăieşte în şi pentru poezie. Cu toată fiinţa sa, cum puţini dintre colegii săi de breaslă au fericirea (sau nefericirea) să o facă.

Nicolae Sava despre "Himerus Alter în Rheinland" de Vasile Baghiu

2010-03-19T08:38:00.001+02:00

Acest text a apărut în ziarul nemțean "Ceahlăul" (miercuri, 4 iunie 2003), în perioada în care mă aflam în rezidența literară germană "Künstlerdorf Schöppingen" și nu am putut afla despre el. Ieri, la o lansare de carte, poetul Nicolae Sava, autorul articolului, mi-a adus un exemplar de ziar pe care îl păstrase anume cu gândul că mi-l va oferi cândva.

La Editura Vinea din București a apărut recent un nou volum de versuri semnat de poetul Vasile Baghiu. Autorul, aflat la exact două decenii de la debutul în presa literară (a debutat în revista Ateneu în anul 1983), este un nume cunoscut în lumea literară din țară nu numai pentru volumele sale de poezie publicate până acum, ci și pentru intervențiile sale prin reviste, multe dintre ele referitoare la viața literară din România. Vasile Baghiu este și autorul "Manifestului Himerismului", care teoretizează o nouă direcție în poezia română.

Versurile cărții de față sunt scrise - ne-a mărturisit autorul - în perioada cât a stat în Germania, ca bursier al Fundației Heinrich Böll, în aceste zile aflându-se cu o a doua bursă tot în Germania. Spre deosebire de poemele din celelalte volume ale sale, în care Vasile Baghiu și-a creat un univers care sugerează starea de inconfort continuu, cele din acest volum au un discurs mai transparent și mai cristalin, limpezimea mărturisirii calme fiind dată probabil și de atmosfera unui alt univers real în care le-a scris. Unele din poeme devin chiar simple notații de jurnal:

"În așteptarea pentru zborul 1360 din 3 iunie 2002
în direcția Amsterdam
am băut o cafea expresso
cu un pliculeț de zahăr și un degetar de lapte
pe care le-am amestecat bine cu un bețișor de plastic
la o masă de la barul din Aeroportul Otopeni"

Încrâncenării din primele volume îi ia locul o anume bucurie interioară a vieții chiar și atunci când poetul nu uită să-și amintească de faptul că îi șade mai bine "o tristețe convertită":

"Numai că optimismul meu este evident
în discuții și poate în scris,
iar fericirea îmi trece prin păr
când pedalez repede-repede
pe malul râului Ruhr
și răspund la salut în germană,
încercând să mă integrez în grupul de bicicliști
fericiți și locvace,
cărora le flutură și lor fericirea în plete."

Cele 37 de poeme ale cărții sunt tot atâtea evocări ale unor clipe calme din noua viață a autorului. Nimic despre sanatoriile din urmă și universul lor violent.

Noua carte de versuri a poetului Vasile Baghiu e încă o dovadă că "stilul e viața". Într-un fel se poate scrie poezie în România - unde te întâlnești la fiecare pas de un inconfort material care te macină psihic - și altfel în Germania în calitate de bursier, unde grija zilei de mâine devine doar nostalgie poetică.

Oricum, cartea lui Vasile Baghiu e încă o dovadă sigură că poetul din el a rămas același, de valoare, chiar și atunci când trăiește sub alt fus orar.

2010-03-16T10:29:00.002+02:00

A scrie și a trăi în același timp nu presupune nimic dramatic. Un scriitor, dacă nu se plânge de acest aspect dual al vieții sale, are toate șansele să transforme în literatură bună întreaga tensiune dintre viață și scris. Lipsa de discreție în această chestiune este întotdeauna neproductivă în plan literar.

2010-02-22T08:41:00.000+02:00

Lucrurile sunt pe drumul cel bun. Scriu de la stânga la dreapta. Sunt în stare să mă bucur de raza de soare care a ieșit azi dimineață printre nori. Am trimis manuscrisul romanului la altă editură. Aștept răspuns. Între timp, scriu la alt roman. Pun ordine în hârtii. Mă bucur de viață.

2010-02-19T09:47:00.001+02:00

Multă vorbărie goală peste tot... Și lipsă de atenție... Comportament de turmă... Îmi vine să mă retrag în mine însumi, să nu mă mai adaug și eu acestui zgomot... Știu însă că e doar o stare trecătoare, că mâine voi gândi altfel... Aștept ziua de mâine...

2010-02-17T10:59:00.001+02:00

Dacă nici contractul, scris și semnat, cu o editură importantă nu mai este o garanție de publicare a cărții pentru un scriitor în zilele noastre, atunci mă întreb ce valoare mai poate avea simpla înțelegere verbală. Trecut recent printr-o astfel de experiență, după ce un an de zile prietenii m-au felicitat pentru norocul de a fi prins un contract pentru romanul meu, încerc să-mi revin. Încep din nou căutarea editorului. Nu sunt supărat pe nimeni. Știu bine în ce lume trăim. Sunt numai un pic derutat.

2010-01-03T05:50:00.003+02:00

Sub titlul "Pe urmele lui Himerus Alter" am început să public în revista "Timpul", începând din numărul din noiembrie 2009, câte o pagină despre călătoriile mele din ultimii ani. Nu sunt însemnări de călătorie propriu-zise, ci mai curând nişte reflecţii despre poezie şi viaţă în jurul unor momente pe care le-am trăit în diferite locuri din Europa, adesea în legătură cu oameni pe care i-am cunoscut. Revista poate fi descarcată şi în format pdf la www.timpul.ro, iar în paginile ei pot fi citite multe alte lucruri interesante şi valoroase.

2009-12-07T16:35:00.000+02:00

Vineri, 4 decembrie 2009, a murit Marin Mincu. Este o pierdere imensă pentru literatura română şi pentru viaţa literară din România. Spirit polemic, incomod pentru establishment-ul literar autohton, Marin Mincu a fost printre puţinii critici din generaţia mai veche care a avut ochi pentru literatura română contemporană, în special pentru poezia română contemporană. Intuiţiile sale critice au fost aproape întotdeauna confirmate. I-a susţinut pe tineri, cu generozitatea, competenţa şi devoţiunea sa, le-a publicat cărţi, a scris despre ei, le-a creat, prin cenaclul Euridice şi revista Paradigma, un loc în care să se exprime, i-a inclus în antologiile sale, a fost un mentor pentru cei mai mulţi. Plecarea sa a lăsat un gol. Influenţa sa, deopotrivă ca teoretician şi critic, dar şi ca poet şi prozator, este foarte puternică. Personal, am fost deosebit de onorat de încurajările sale, atât atunci când mi-am încercat mâna în critica literară, cât şi în căutările mele ca poet. Nu voi uita niciodată discuţiile cu el, în diferite întâlniri cu scriitori prin ţară în care ne vedeam, sau la telefon, când mă suna ca să-mi vorbească despre gândurile şi ideile lui legate de literatura cea mai nouă sau despre unele supărări, dezamăgiri sau bucurii de scriitor pe care le trăia. Simţul dreptăţii îl anima, dragostea de literatura autentică îl făcea să fie ironic şi sarcastic, iar dispreţul faţă de impostură îl făcea să fie un luptător. Mai avea multe de spus, mai avea multe de scris. Plecarea lui a fost atât de grăbită... Dumnezeu să-l odihnească!

2009-12-01T14:55:00.001+02:00

Scriitorii români se plâng că nu prea mai au cititori, dar se laudă adesea că ei scriu pentru oameni cu un nivel de pregătire superior, că opera lor este accesibilă doar unor iniţiaţi.

În schimb, dacă un scriitor are succes, adică se vinde, ei spun atunci despre el fie că e ajutat de reclama editorului şi de alte forţe, de obicei oculte, fie că opera lui e de factură comercială.

Scriitorii români se plâng că literatura română nu are căutare pe plan internaţional, dar când cineva reuşeşte, câtuşi de puţin, să pătrundă pe acea piaţă, acela e sigur intrat pe o filieră de relaţii şi pile.

Cei mai mulţi scriitori ar vrea să fie văzuţi de lume şi se lamentează pe seama izolării noastre, dar foarte puţini fac efortul minim de a-şi însuşi o limbă de circulaţie internaţională la un nivel mai înalt decât cel conversaţional şi de a intra astfel în legătură cu lumea.

Mulţi scriitori le reproşează politicienilor atitudinea de respingere a opiniilor critice legate de activitatea politică pe care o prestează, dar când o carte de-a lor este comentată defavorabil de un critic literar ei spun aproape mereu că respectivul critic e lipsit de talent şi aparţine unor tabere adverse.

2009-11-03T08:35:00.002+02:00

Nu reuşesc să pornesc în scrierea cronicilor. Probabil că dacă voi trece de primele totul va merge. Cel puţin eu aşa sper. Tatonez paginile, cărţile, revăd momente importante din istoria teoriei şi criticii literare, mă re-familiarizez cu idea că este cu adevărat nevoie de critică. Între timp, scriu şi la cartea "Pe urmele lui Himerus Alter", pigulesc şi noile poeme...

2009-10-14T10:04:00.003+03:00

În ediţia de pe Internet a revistei Luceafărul (Nr. 28/ 2009) citesc un articol interesant semnat de Felix Nicolau care are ca titlu “Manifeste literare nouăzeciste şi (post)douămiiste”. Autorul se referă şi la Himerism. Iată fragmentul:

“Primul manifest al Himerismului a fost publicat de Vasile Baghiu în România literară în 1998. Declarat poetic, himerismul tratează pe larg despre condiţia socială a scriitorului şi despre iluziile sale. Manifestul este lung şi desfăşurat ca o povestire. Iată, Himerele din 1854 ale lui Gérard de Nerval au fost recuperate sub umbrelă teoretică şi în ţara românească...
Să esenţializez: profesia de scriitor este cea mai nobilă. Nu i se cuvine oricui, nu oricine poate intra în joc, aşa cum susţine teoria literară postmodernistă, vărsată tot mai mult în teorie a comunicării. Mai ales că literatura este o „pasiune maladivă”, e ca şi cum te-ai îmbolnăvi „de hepatită sau de SIDA”. Boala scrisului, vezi bine, nu s-ar prinde de oricine (ba bine că nu!). Mândru că a reuşit să impună „tema sanatoriului în literatura română”, poetul redimensionează termenul de bovarism. Sanatoriul, după cum ştim, a fost asimilat intens de scriitorii interbelici, contaminaţi de tematica franceză. A „impune” este, însă, altceva. Starea de boală poate provoca delirul sau o fantazare compensatorie pe marginea lecturilor. Bovarismul de sanatoriu înseamnă cutreierarea imaginativă în timp şi spaţiu. Vasile Baghiu a lansat şi un personaj care trăieşte din plin himerismul: Himerus Alter. Dacă prenumele este limpede, numele mă duce cu gândul la vechime, experienţă, dar şi la elevaţie.
Surpinde întrucâtva inaderenţa declarată a scriitorului la spiritul generaţiei nouăzeciste. Spun „întrucâtva”, pentru că şi „dizidentul” are o reprezentare culturală a lumii. Diferenţa faţă de propria lui generaţie ar consta în faptul că el chiar se ia în serios şi respinge ironia şi parodia postmoderniste. Vasile Baghiu doreşte reinstaurarea iluziei şi a magiei. Imaginarea de „realităţi paralele”, „gustul înstrăinării şi febra” au nevoie de o ramă. După proclamata întoarcere a autorului, încep să se întoarcă şi unele iluzii moderniste.
Himerismul combate provincialismul prin „nevoia de utopie” şi „evaziune istorică şi spaţială”. În fond, o rezistenţă eroică prin cultură, înţeleasă ca antidivertisment.
Şi în Al treilea manifest al Himerismului sau Experienţa live a realităţii ficţionale (Poesis, nr. 6-7-8, 2006) sunt susţinute aproape patetic vechile principii, deşi bovarismul transfigurant mai are ca motivaţie doar constrângerile financiare. Impresionează la Vasile Baghiu, dincolo de demersul lui expus la atacul moliilor, fermitatea cu care îşi susţine opţiunile literare şi politice. În ce priveşte consideraţiile entuziast-patetice despre „boala himeristă”, cred că ele ţin de o anumită alintare literară. Orice scriitor este himerist până la un anumit punct. Poate diferi capacitatea de abandonare în braţele himerei. Şi totuşi, conştiinţa de breaslă exacerbată şi consemnarea orgolioasă a naşterii noului curent literar („pe la orele 16.30, în ziua de 21 august 1988”), mă fac să-l privesc cu o oarecare suspiciune pe părintele său. Îmi dă impresia de meseriaş băţos, obsedat de omologare. Mai ceva ca un inventator invitat la o emisiune de divertisment. Poate mă înşel. Himerismul îmi este simpatic pentru altceva – anume pentru încăpăţânarea cu care se opune postmodernismului. Nu că aş fi fericit cu o artă prea serioasă şi visătoare. La fel ca în cazul delirionismului, nici Vasile Baghiu nu se referă la specii sau inovaţii stilistice. Libertatea ar fi totală dacă nu ar exista iritarea provocată de parodie şi demitizare.”

Ce pot să comentez foarte pe scurt?
Îi mulţumesc aici autorului pentru interesul său pentru poetica himeristă. Gerard de Nerval pică bine în acest context, nimic de zis, dar Pessoa ar fi o sursa mai apropiată de intenţiile mele po(i)etice himeriste. Felix Nicolau zice că aş fi “obsedat de omologare”. Poate are dreptate, însă în România e greu să propui lucruri noi fără o gesticulaţie suplimentară. Şi e, de asemenea, greu să fii foarte relaxat şi natural în astfel de situaţii…

Probă de viitor

2009-10-02T22:35:00.001+03:00

Nu eu intru în discuţie,

ci stilul de viaţă legat de bruma de poezie,

vestalele unui trecut pus la încercare ca probă de viitor,

promise adăugiri şi corecturi migăloase pe ecrane de timp,

foi rupte din reviste de modă în care viaţa pare atât de uşoară.

Iar tremurul vocii,

când vrei să spui adevărul cel incomod,

e de aici din lumea noastră umană,

e din perimetrul perfecţiunii,

din şcoala supravieţuirii.

2009-09-14T22:54:00.000+03:00

Încep să scriu din nou critică literară. Publicarea va fi într-o revistă importantă din România, pe care o voi numi aici imediat ce vor apărea primele cronici. Scriu, de asemenea, în serial, pentru o altă revistă importantă, o carte cu titlul "Pe urmele lui Himerus Alter", în care încerc să creionez, să colorez, să rememorez locuri, oameni, stări şi sentimente din călătoriile mele din ultimii ani prin Europa.