Viața știu că își va urma drumul cum se pricepe ea foarte bine și nu are nevoie să întrebe pe nimeni niciodată

E duminică și sunt de serviciu la dsp, cum am mai fost în această perioadă dificilă și cam haotică. Starea mea de acum, un pic melancolică, liniștea din clădire și faptul că aud prin fereastra deschisă toată slujba de la biserica din spate pe fundalul cântecului intens sonor al mierlelor din nucii bătrâni din apropiere, în timp ce lucrez calm, printre telefoane, la ultimele revizuiri ale volumului V din manualul-ghid pentru școlile sanitare, mă predispun la explorări poetice. Sau cel puțin la reflecții de jurnal, un gen marginalizat mereu, deși întotdeauna aflat în centrul interesului celor care citesc literatură.

Chiar mă gândeam că va trebui să revăd cândva cât mai curând caietele-jurnal și să le transcriu pe computer, să le pun în ordine, nu doar pentru că e bine să încerci să pui la punct cât se poate tot ceea ce depinde de tine în timpul vieții, dar și pentru că este nevoie uneori de incursiuni în trecut pentru a reseta unele povești de viață și a le oferi un înțeles nou, îmbogățit, pentru ceea trăiești în prezent și poate pentru viitor.

Mă uit pe geam, oamenii stau cuminți, la locurile lor, în curtea bisericii, nu puțini cu măștile pe fețe, distanțați, cât pot ei de disciplinați și aș zice și oarecum resemnați. Și am sentimentul că toți, așa cum stau răbdători în lumina înnorată, par să înțeleagă mersul lumii și al istoriei cumva mult mai bine decât mine, cu limitele, descurajările, renunțările, entuziasmele și naivitățile mele.

Mâine voi trimite la editură cele câteva sute de pagini ale acestui volum de specialitate și va fi încă o muncă dată la spate. Le-am scris în mare parte în aceste luni de pandemie, cu abnegație și perseverență, cumva și împotriva senzației de gol și disoluție pe care o am din când în când în legătură cu lumea noastră așa cum o știam.

Mâine va veni, sunt sigur, altceva la rând în lucru, nu știu, poate în principal chestii literare, poate, la fel, proiecte diadactic-științifice cum este acesta, poate nimic în afară de o binemeritată pauză, dar viața știu că își va urma drumul cum se pricepe ea foarte bine și nu are nevoie să întrebe pe nimeni niciodată.

Va trebui să revăd cândva cât mai curând caietele-jurnal

E duminică și sunt de serviciu la dsp, cum am mai fost în această perioadă dificilă și cam haotică. Starea mea de acum, un pic melancolică, liniștea din clădire și faptul că aud prin fereastra deschisă toată slujba de la biserica din spate pe fundalul cântecului intens sonor al mierlelor din nucii bătrâni din apropiere, în timp ce lucrez calm, printre telefoane, la ultimele revizuiri ale volumului V din manualul-ghid pentru școlile sanitare, mă predispun la explorări poetice. Sau cel puțin la reflecții de jurnal, un gen marginalizat mereu, deși întotdeauna aflat în centrul interesului celor care citesc literatură. Chiar mă gândeam că va trebui să revăd cândva cât mai curând caietele-jurnal și să le transcriu pe computer, să le pun în ordine, nu doar pentru că e bine să încerci să pui la punct cât se poate tot ceea ce depinde de tine în timpul vieții, dar și pentru că este nevoie uneori de incursiuni în trecut pentru a reseta unele povești de viață și a le oferi un înțeles nou, îmbogățit, pentru ceea trăiești în prezent și poate pentru viitor. Mă uit pe geam, oamenii stau cuminți, la locurile lor, în curtea bisericii, nu puțini cu măștile pe fețe, distanțați, cât pot ei de disciplinați și aș zice și oarecum resemnați. Și am sentimentul că toți, așa cum stau răbdători în lumina înnorată, par să înțeleagă mersul lumii și al istoriei cumva mult mai bine decât mine, cu limitele, descurajările, renunțările, entuziasmele și naivitățile mele. Mâine voi trimite la editură cele câteva sute de pagini ale acestui volum de specialitate și va fi încă o muncă dată la spate. Le-am scris în mare parte în aceste luni de pandemie, cu abnegație și perseverență, cumva și împotriva senzației de gol și disoluție pe care o am din când în când în legătură cu lumea noastră așa cum o știam. Mâine va veni, sunt sigur, altceva la rând în lucru, nu știu, poate în principal chestii literare, poate, la fel, proiecte diadactic-științifice cum este acesta, poate nimic în afară de o binemeritată pauză, dar viața știu că își va urma drumul cum se pricepe ea foarte bine și nu are nevoie să întrebe pe nimeni niciodată.

Am cam muncit în pandemie

Nu vreau să mă laud, dar am cam muncit în pandemie, chiar dacă a fost oleacă agitată povestea. Nu spun prea mult ce și cum, important este că sunt mulțumit, că dacă stăteam să casc gura la vrute și nevrute care s-au tot măcinat pe la televizor, pe rețele și pe oriunde, nu m-aș fi ales cu nimic în aceste luni. Așa că am adus la capăt volumul cinci din ghidul pentru școlile sanitare, aproximativ 400 de pagini cu îngrijiri specifice asistenților medicali în medicina internă, iar profesorii și elevii vor avea la toamnă și acest manual cu toate temele aduse la zi pentru ambele semestre. Am mai butonat și la chestii literare, atât pentru un editor de aici, cât și pentru unii din depărtate, despre care o să vă anunț la moment. Lucrurile de acest fel au o șansă să rămână, mă gândesc, în pătrățica mea de lucru și de viață, restul fiind în mare parte vorbărie. Ce va mai fi vom vedea. Încredere și curaj, lumea își va reveni la normal, mai devreme sau mai târziu!

Un roman al copilăriei

Mă gândesc că o mare ispravă pentru un scriitor este să scrie un roman al copilăriei. Tema e cumva altfel decât oricare alta, pentru că tehnic cel puțin presupune o combinație a perspectivei copilului care a fost și a adultului care scrie. Nu știu dacă eu voi reuși asta vreodată, dar sunt sigur că măcar mă voi gândi să încerc și poate chiar să trec la fapte, evident în măsura în care împrejurările și timpul îmi vor îngădui. Partea inedită și provocatoare mi se pare tocmai caracterul "inconștient" al trăirii, nu foarte ușor de explorat. Copilăria este ca o țară în care ai locuit cândva, pe care însă nu mai reușești să o vizitezi cum ți-ai dori deși mereu ai bagajele pregătite.