Frica este normală

Frica de coronavirus este reală, nu trebuie s-o ascundem sau să bravăm. Este chiar normală, spun unii care se pricep. 
De aceea, nu trebuie judecați oamenii pentru frică. Ea arată că suntem pur și simplu oameni. Mai ales că poate fi și ținută sub control cumva, cu mijloace cât de cât la îndemână. 
Sigur, nu există o rețetă universală, fiecare își cunoaște limitele și are căile și instrumentele proprii de a face față situației, dar efortul de a ne menține speranța merită mereu.
Știu, suntem mai tari la teorie și foarte slabi la practică, dar - spun unii prin articole științifice pe acest subiect - informarea este recomandabilă, pentru că frica vine și din necunoaștere.
Pe de altă parte, prea multe informații pot avea efecte inverse. De exemplu, ne sunt suficiente datele elementare despre infecție, despre cum se transmite virusul și care sunt măsurile de prevenire. Jurnalele de știri ar trebui, în acest sens, evitate sau limitate la un sfert de oră pe zi. Ne agită aiurea și ne taie elanul și încrederea.
La fel, să cerem ajutorul, fără ezitări sau rușine, poate fi de folos.
Plus menținerea comunicării. Dacă ne izolăm în casă, asta nu înseamnă că nu mai vorbim cu ceilalți. Dimpotrivă, este benefic, se spune, să menținem legătura cu rudele, prietenii, cu alți oameni prin Internet în aceste timpuri nu tocmai ușoare.
A avea grijă de noi înșine, a urma o rutină zilnică, a lucra la vreun proiect pe care îl aveam sau pe care am fi tentați să-l începem, a citi, a ne căuta de lucru prin casă sunt lucruri la fel de bune.
Frica fuge de noi dacă îi acordăm doar atenția pe care o merită, una limitată, atâta cât să știm să ne protejăm și să ne vedem de viață mai departe.

Viaţa se suţine şi pe visuri

Se pare că este important să ne facem în continuare planuri de viaţă, să lucrăm în această perioadă la ceea ce lumea numeşte în epoca noastră proiecte.
Şi nu vreau să dau sfaturi, fireşte, sunt atâţia care le oferă cu generozitate maximă. Vorbesc doar aşa, să zicem mai mult pentru mine, bine, un pic şi pentru alţii care ar putea fi interesaţi, recunosc, whatever, nu mai are importanţă.
Nu contează, aşadar, dacă este o călătorie de făcut, o casă de terminat, o şcoală de absolvit, o meserie de învăţat, o grădină de îngrijit, un gard de reparat, o carte de scris, o căsnicie de pornit, nişte lucruri de cumpărat, ci numai şi numai să fie ceva, iar mintea să nu renunţe nicio clipă la speranţă şi la lucrurile pe care am vrea să le ticluim în viitor.
Viaţa se suţine şi pe visuri, şi pe ambiţii, şi pe dorinţe, şi pe viitor, nu numai pe trăirea clipei. Trăirea clipei nu are sens fără conştiinţa unui timp care abia urmează să vină. Mai mult, în faţa unei astfel de atitudini, anxietatea şi frica vor face un pas înapoi, parcă aşa spun şi specialiştii, iar noi ne vom cruţa resursele sufleteşti de care încă avem nevoie.
Fără această privire înspre ce va fi să fie după stingerea epidemiei, tot ce facem acum, autoizolarea, carantina, riscurile profesionale cărora unii trebuie să le facem faţă, toate frustrările neîmpărtăşite şi îngrădirile, toată suferinţa mocnită şi drama adevărată în unele cazuri, toate pierderile vor fi fost fără rost.

Întoarcerea acasă

Mulţi îi critică şi îi judecă foarte aspru pe românii care se întorc în ţară. Ba îi învinovăţesc de-a dreptul pentru că ar fi adus virusul. Ce ţi-e şi cu oamenii din ziua de azi! Parcă mai ieri ziceau că migraţia românilor spre Vest e o mare pierdere pentru ţărişoara noastră dragă.
Şi nu că nu aveau dreptate, fireşte că aveau, dar acum, când în sfârşit fenomenul pare să se întâmple aşa cum au tot spus că ar fi de dorit, adică în sens invers, părerile lor s-au sucit brusc la 180 de grade: nu e bine deloc!
Faptul că mulţi dintre emigranţi se întorc, în sfârşit, forţaţi de împrejurări vitrege, acasă a devenit după judecata lor un dezastru, iar tot răul pe care îl trăim acum de la ei ni se trage, ei sunt vinovaţii.
Ce nu pricep de fapt toţi aceşti grozav de exigenţi judecători?