sâmbătă, noiembrie 25, 2017

Bostănăria mediocrităţii

Prin mediile din lumea noastră românească despre care ai zice, teoretic şi oarecum din afară, că ar fi mai răsărite dai la tot pasul peste oameni care n-au mai pus mâna pe o carte din şcoală, deşi poziţiile şi rolurile în care se află ar fi trebuit să le impună asta ca pe o condiţie obligatorie. Nema cultură, nema boabă de vreun grai străin, nema preocupări intelectuale, nema realizări de vreun fel. Nimic grav, la urma urmei, se poate trăi şi aşa, am putea spune. Viaţa are diversitatea ei care îi conferă şi frumuseţea. Grav este, totuşi, atunci când tocmai aceştia găsesc energii şi timp (cum altfel?) să îi şicaneze pe cei cu iniţiative bune şi proiecte adevărate, care au realizări în domeniile lor şi merite evidente. Şi la fel de grav este când ei sunt şi încurajaţi, în felurite chipuri (neimplicare, indiferenţă etc.), să păzească straşnic bostănăria asta a mediocrităţii în aşa fel încât să nu iasă cumva-cineva în evidenţă peste aprobarea lor. Şi aşa ajung ei să ne facă viaţa în ţărişoară. Bunul-simţ şi idealismul celor merituoşi nu fac faţă, clar, asaltului lor, pentru că ei nu se încurcă de chestiuni de acest fel pe care le şi consideră de altfel potrivite pentru "loseri". Lipsa noastră de reacţie le deschide pârtie largă în elanul lor distrugător, iar fenomenul este chiar un cancer al societăţii noastre, motivul de bază al plecării din ţară a multor oameni de ispravă.

Houellebecq

Uitasem cât de amuzant poate fi Houellebecq cu trăsnăile şi frazele lui surprinzătoare, cu reflecţiile lui psihotice. Mi-am luat o porţie bună zilele acestea, printre activităţi diverse, ceea ce mi-a dat o stare acceptabilă, de detaşare şi optimism, chiar dacă cinică în acelaşi timp, de care aveam nevoie, recunosc, pentru a mă scutura de zgura unor mici bătălii apărute tocmai din cauza "extinderii domeniului luptei" în lumea aceasta (estică) a noastră în care nimic nu contează şi totul contează în acelaşi timp, în care doar viaţa la nivelul zero pare să însemne ceva cât de cât.

joi, noiembrie 23, 2017

Cultura recunoaşterii

Lucrurile bune vin numai pe calea respectului faţă de ceilalţi, pe seama grijii ca tot ceea ce este bun şi valoros în ei, în fiecare, să aibă parte de recunoaştere. Dacă susţinem doar prin vorbe "spiritul de echipă" şi "ideea de colaborare", iar în viaţa de zi cu zi suntem indiferenţi, avem tendinţe de a domina şi refuzăm să vedem că nu puţine dintre persoanele din jur sunt deosebite, prin educaţie, prin cultură, prin inteligenţă, prin bunătate, prin înţelepciune, prin talent, prin caracter, atunci cultivăm, aproape inconştient, în propriile vieţi, falsul şi minciuna, ipocrizia şi prefăcătoria, iar efectele în mediile prin care ne mişcăm sunt dintre cele mai neplăcute: climat tensionat, suspiciune, gesturi politicoase rigide, o atmosferă din care toţi abia aşteaptă să plece. Trăim şi din nevoia de recunoaştere, pentru că proiectele noastre se conturează şi se construiesc cu susţinere şi încurajare dinafară, cu energii nebănuite oferite de gesturi aparent mărunte, de un zâmbet de înţelegere, de un cuvânt bun spus în momente critice, de o mână de ajutor întinsă la momentul potrivit. O cultură a recunoaşterii, în familie, în şcoală, în societate, ne-ar scuti de multe neajunsuri şi neplăceri, iar lumea noastră (românească) ar arăta cu totul altfel.

duminică, noiembrie 19, 2017

Evaluarea, în ecuaţia educaţiei

Am simţit mereu în munca la clasă, de trei ani de când sunt în învăţământ, că evaluarea, pe care mulţi profesori pun un accent deosebit şi de care se face uneori mare caz, contează de fapt prea puţin în ecuaţia educaţiei. Nu am neglijat-o, mi-am făcut datoria (ca şi în cazul obligaţiilor birocratice adesea împovărătoare), dar nu i-am dat prea mare pondere în această poveste. Mi s-au părut mai importante, de exemplu, efortul de aducere la zi a conţinuturilor materiei, simplificarea metodei de predare şi despodobirea ei de solemnităţi inutile, crearea unei atmosfere relaxate la ore şi construirea unei relaţii profesor-elev bazată pe respect. Sunt bucuros că intuiţia mea e confirmată din când în când, acum, iată, şi de un expert, consilierul prezidenţial pentru educaţie în Finlanda, Jukka Kangaslahti: "...majoritatea ţărilor se concentrează pe curriculum şi evaluare când, de fapt, ceea ce contează este calitatea predării şi a educaţiei".

luni, noiembrie 06, 2017

Nicolae Coande: Despre eroi și ticăloși, pe ambele maluri ale istoriei literare

Acest text a fost scris la scurt timp după ce scriitorul Vasile Baghiu a fost „sancționat“ prompt de dl Alex Ștefănescu, într-o notă zeflemitoare din România literară nr. 22/2017, pentru „culpa“ de a-și fi dat demisia din Uniunea Scriitorilor. Îndrăzneala dlui Baghiu a fost taxată în derîdere de un critic vestit pentru răsucirile sale de conștiință chiar în relația cu revista unde publică acum, după ce, în 2010, a fost „determinat“ de Nicolae Manolescu să plece din redacția acesteia. Cîte nu i se pot întîmpla unui om într-o viață, darmite într-o carieră de critic… Textul meu a fost predat unei reviste din provincie la care aveam statut de colaborator permanent de trei ani de zile. După o vară secetoasă, cu stoparea apariției, cu conducerea în stare de șoc (se schimba primarul), la reluare, redactorul șef m-a informat că mentorul acesteia (din respect pentru vîrsta domniei sale îi trec sub tăcere numele) „nu este de acord cu publicarea scrisorii către Alex Ştefănescu, vrea să ţină revista departe de dispute!“. Mentorul este el însuși un temut polemist, care nu s-a sfiit să dea replica, de-a lungul vieții, unei falange de adversari și de detractori, dar spre bătrînețe oasele ni se înmoaie, și vîna polemică devine un prilej plăcut de amintiri la gura sobei. În tinerețe luptăm potrivit convingerilor noastre intime, dar la senectute îi sfătuim pe alții să se abțină!
Iată, pe scurt, motivul pentru care public abia acum, prin amabilitatea revistei Obser­vator cultural, această scrisoare deschisă adresată flagelatorului de serviciu al României literare, un om preocupat de virtuțile moralei și ale caracterului în artă și în viață, cel care afirma într-o carte despre actualul director executiv al revistei unde colaborează: „Dacă Dumnezeu nu i-ar fi alungat pe Adam și Eva din Paradis, dar l-ar fi instalat acolo pe Gabriel Chifu, rezultatul ar fi fost același“. Cazul lui Vasile Baghiu aproape că nici n-ar mai conta, avînd în vedere cine e în capul listei disprețuitorului național…

Trei răspunsuri despre romanul „Alergările unui scriitor” de la autorul lui, Vasile Baghiu (în Familia, "Cum?", rubrică susținută de Mircea Pricăjan)

1.  Cum s-a conturat ideea romanului „Alergările unui scriitor”? Ideea a apărut după ce începusem o serie de alergări în încercarea de a con...