Totul a meritat

Mi s-a întâmplat azi, din nou, să primesc semne prietenoase de recunoaştere (pentru scrisul meu şi pentru tot ce am realizat în viaţă, în fine, ceva pe aproape, nici nu ştiu cum să spun ca să nu pară înfumurare) de la oameni care, din cât am putut vedea, chiar se pricep la literatură şi care au ales să trăiască departe de ţară şi mi s-a umplut sufletul de bucurie. Şi în timp ce auzeam cuvintele lor calde şi ideile lor de proiecte pe care am putea, spun ei (nişte străini, în fond), să le punem la cale împreună dincolo de distanţele geografice enorme care ne despart, m-am gândit la situaţiile de blocaj nefireşti pe care le întâmpin aici acasă de ani şi ani, de o viaţă, "acasă", aici unde de multe ori eşti pedepsit pentru că îndrăzneşti să forţezi unele schimbări, să îmbunătăţeşti lucrurile, să oferi pur şi simplu, cu generozitate, creaţia ta unei lumi buimăcite de comunism şi de tot ce-a urmat. Blocaj în loc de înlesnire şi încurajare, ostilitate în loc de apreciere, marginalizare în loc de atenţie firească. Şi m-am mai gândit că nimic nu este întâmplător, că există în lumea noastră mare oameni care chiar simt şi pricep, care trăiesc cu intensitate pe seama unor valori adevărate şi că tot zbuciumul meu ar putea să-şi găsească nişte ieşiri, aşa cum le-am tot visat "himerizând", aşa cum le-am tot pierdut şi regăsit de nenumărate ori, prins în hăţişul de anomalii de pe aceste meleaguri care te seacă de energie şi îţi mănâncă timpul ca un vârcolac. Când primeşti astfel de semne ştii că totul a meritat, că toate suferinţele au avut un sens, că drumul ales a fost cel bun, că se poate merge mai departe.