vineri, mai 26, 2017

România (literară), o poveste contrafăcută

(Articol apărut în Observator cultural şi pe Liternautica)
Nu mai citesc revista «România literară», mai ales de când a devenit tot mai evident un instrument detestabil de punere la punct a scriitorilor care nu cântă în struna conducerii Uniunii Scriitorilor. Cum pe 15 ianuarie 2017 mi-am dat şi demisia din această organizaţie, transformată după părerea mea într-un redutabil bastion comunist, interesul meu pentru publicaţie a scăzut foarte mult. Totuşi, un prieten mi-a semnalat că în numărul recent (22/ 19 mai 2017) sunt atacat din nou, aşa că m-am uitat să văd despre ce este vorba.


Într-adevăr, pe ultima pagină cineva din redacţie care semnează „Cronicar” mă atacă într-o manieră cu totul suburbană. Este pentru a treia oară în ultimele luni când această revistă se ocupă de persoana mea cu unicul scop de a mă insulta. Şi asta doar pentru că nu am încetat să-mi spun părerea despre comportamentele autoritariste de la vârful organizaţiei scriitorilor.
Alături de multele jigniri pe care mi le aduce şi la care mă voi referi mai jos, zice acolo «Cronicar» că m-am opus (câtă îndrăzneală!), în calitate de membru al PEN-CLUB, intenţiei lansării unui protest chiar din partea PEN împotriva demiterii recente a scriitorului Adrian Alui Gheorghe din funcţia de director al Bibliotecii „G.T. Kirileanu” din Piatra-Neamţ şi că gestul acesta al meu ar fi, după părerea autorului sau a întregii redacţii (exprimată chiar în titlul anonimei note), „comportament dezonorant”.
M-am opus, adevărat, acestei intenţii exprimate într-un e-mail trimis de către actualul preşedinte al PEN-Club, poeta Magda Cârneci, tuturor membrilor, pentru că nu mi se pare normal (lucru pe care l-am spus şi în mesajele mele) ca PEN-Club să sprijne un scriitor care la rândul său a comis abuzuri nu cu mult timp în urmă în calitate de membru al „Comisiei de Monitorizare, Suspendare şi Excluderi” de la Uniunea Scriitorilor dând afară mai mulţi scriitori, colegi de-ai săi, din organizaţie, pentru vederi şi opinii diferite de cele ale conducerii U.S., indiferent cum încearcă această conducere să prezinte cazurile.
Dincolo de faptul că este revoltător în 2017 să fii jignit public pentru că înţelegi să ai o părere, indiferent cum ar fi aceasta, consider în continuare că un eventual protest al PEN pe acest subiect ar fi o inadecvare, o deturnare de la scopurile sale. Dl Alui Gheorghe a fost demis din funcţia de director în contextul unor combinaţii politice locale în care a fost mereu implicat. Recent, i-a premiat, de exemplu, pentru «excelenţă în cultură», pe câţiva reprezentanţi ai autorităţilor administrativ-politice locale cărora e foarte greu să le găseşti vreun merit cultural. De altfel, demiterile din aceste funcţii de la nivel local (dar şi numirile!) sunt politice la noi încă din anii nouăzeci, toată lumea ştie, nu suntem de pe altă planetă.
Şi chiar dacă PEN-Club a atras atenţia la vremea respectivă, printr-un comunicat, membrilor acelei comisii (aşadar, inclusiv dlui Alui Gheorghe) asupra incompatibilităţii dintre calitatea de membru PEN (care i-ar obliga să apere scriitorii şi libertatea de expresie) şi deciziile lor de a exclude din organizaţie scriitori tocmai pentru motive care, în general, ţin de dorinţa de reformare a Uniunii Scriitorilor, care au aşadar nişte puncte de vedere independente, reacţia dlui Alui Gheorghe atunci a constat în scrierea unui articol în revista «Conta» în care ne eticheta vehement pe toţi scriitorii din Grupul pentru Reformă a U.S. drept «terorişti ai culturii». Dacă PEN-Club sare în apărarea unui scriitor care gândeşte şi scrie astfel despre colegii săi, consider că organizaţia are o mare problemă.
Revenind la revista «România literară» şi atacul ei furibund asupra mea, este trist cu adevărat să vezi cum curajosul anonim al penibilei note încearcă să îmbrobodească lucrurile (şi cititorii), cum că de fapt – vezi bine! – nu comisia aceasta orwelliană exclude scriitori (deci nu scriitorul Adrian Alui Gheorghe, cel atât de compătimit, victimizat şi auto-victimizat), ci Consiliul U.S., că membrii comisiei cu nume amintind de structurile staliniste doar „veghează (sic!) la respectarea Statutului şi semnalează Consiliului U.S. cazurile grave de încălcare ale acestuia.” Doar atâta, săracuţii de ei ? Doar «veghează» şi «semnalează»? Nişte floricele toţi. Şi cu onoarea în piept, evident.
Am constatat, de altfel, că autorul notei mizerabile este un mare cititor în sufletele şi minţile oamenilor, pentru că ştie sigur că aş fi acumulat ură şi invidie pentru scriitorul Adrian Alui Gheorghe, un om pe care, de altfel, chiar dacă este concitadinul meu, am ocazia să-l întâlnesc foarte rar. De unde ură şi invidie pentru cineva cu care nu ai de a face în viaţa obişnuită şi mai ales când eşti şi ocupat până peste cap cu două slujbe şi cu proiectele legate de scris rămâne ceva greu de dezlegat.
Rareori am întâlnit mai multe insulte concentrate într-un text de lungimea acestui articol. Un adevărat potop de jigniri, căci bravul autor al notei (abia ea dezonorantă pentru o întreagă redacţie!) spune că aş fi „marginal”, „frustrat”, „neomologat” şi… „neîmplinit”. Şi toate astea doar pentru că părerea mea pe acest subiect este diferită de a celor mai mulţi colegi de-ai mei din PEN-CLUB.
Sunt atât de marginal încât chiar „România literară” mi-a publicat, în timp, de zeci de ori, poeme şi a inclus cronici la cărţile mele, plus găzduirea în paginile ei a primului manifest al himerismului. Toate astea bineînţeles până când am criticat derapajele etice ale directorului ei, inclusiv cel legat de articolul „Adio, domnule Goma!”. Atât de marginal încât am primit numeroase burse şi invitaţii în Europa de Vest chiar fără mijlocirea Uniunii Scriitorilor. Atât de marginal încât cei mai importanţi critici au scris cronici şi eseuri despre cărţile mele. Atât de marginal încât unul dintre romanele mele a apărut la cea mai importantă editură din România care publică literatură română contemporană, Polirom. Mă simt şi aiurea înşirând aici aceste lucruri, ca şi cum m-aş justifica.
La fel de nedemn din partea lui (a lor, a întregii redacţii) este şi să spună că aş fi «frustrat». Am spus-o mereu în interviuri, viaţa mea nu se învârte neapărat în jurul literaturii şi al scrisului, iar succesul şi insuccesul pe acest subiect nu sunt între preocupările mele majore, aşa că nu există nici cel mai mic motiv de frustrare. Dovadă şi demisia mea din U.S., care înseamnă felul meu de a fi liber şi, la urma urmei, nepăsarea faţă de sistemul lor odios de gratulări reciproce şi combinaţii provinciale detestabile.
Noianul de injurii nu se limitează la atât. După părerea autorului articolaşului (şi după cea a redacţiei întregi) aş fi şi… «neomologat» – vai de capul meu! Ce-o mai fi şi asta? Ce-o fi însemnând în mintea lor să fii omologat? Probabil să iei premiile lor, să participi la turnirurile lor poetice de doi bani, să fii în cărţile lor, să te accepte în conclavurile lor snoabe, la petrecerile lor auto-suficiente, la recitalurile lor de tot râsul. Te pomeneşti că vor fi având pe acolo pe la U.S., pe lângă comisa de excluderi, şi vreo comisie de „omologări”, iar dacă nu primeşti girul lor nici nu exişti, cum ar veni, nu numai ca scriitor, dar şi, probabil, ca om pur şi simplu. Eşti, altfel spus, «neomologat». Provincială şi jalnică lume literară a României!
În fine, „neîmplinit”… Nici nu vreau să-mi imaginez ce înţelege „Cronicar” sau ce înţeleg toţi cei din redacţie prin împlinire, în viaţă aşa în general şi în literatură în special, dar după cum gândeşte/gândesc pun pariu că are legătură cu poziţiile „înalte” în care crede/cred că se află ei în „minunata” lume literară din marea provincie România. Nu-mi rămâne decât să le urez să aibă parte de o amăgire uşoară. Sau de o împlinire adevărată de care, se pare, abia ei sunt străini.
Zâmbind amar la frazele pline de mânie proletară, mă întrebam din nou: „De când e interzis în România să te opui, să ai altă opinie decât a majorităţii?” Eu ştiam că suntem în democraţie, dar constat că redactorii de la „România literară” – revistă condusă (apropo!) de un critic care este în al treilea mandat la conducerea U.S. după ce a modificat după bunul plac Regulamentul făcând propagandă prin filiale cu sperietoarea şi momeala în acelaşi timp a pensiei suplimentare pentru scriitori – se cred în altă epocă.
Aceste atacuri repetate din partea „României literare” a căror ţintă sunt de ceva vreme, la care aş putea adăuga şi o scrisoare plină de cuvinte „grele” chiar din partea dlui Alui Gheorghe, par a fi o campanie de intimidare în cel mai limpede stil comunisto-securist. Foarte probabil, dacă lucrurile vor continua aşa, mă voi adresa pe acest subiect forurilor internaţionale ale PEN-CLUB, pentru a scoate la lumină din groapa provinciei literare româneşti aceste perfide metode totalitare prin care scriitorii având opinii independente sunt intimidaţi, dar şi manipulările profesioniste prin care cauze mărunte devin subiect de petiţii şi proteste, iar cauze adevărate intră în uitare şi derizoriu.
Sunt sătul şi îngreţoşat de toate aceste poveşti contrafăcute. Ele trădează o situaţie atât de jalnică în mediile literare încât începi să te jenezi să afle lumea că eşti scriitor. Iată, intelectuali care se consideră victime ale reprezentanţilor autorităţilor politice locale şi naţionale după ce ani de zile se amestecă silitor cu ei, după ce îi cultivă cu sârg şi obedienţă. Intelectuali pentru care e însă de ajuns să primească de la, vorba aceea, „reprezentanţi” o cât de mică lovitură, cum a fost şi în cazul discuţiei de faţă, pentru a schimba brusc registrul, pentru a invoca toate criteriile morale, etice şi culturale din lume, pentru a o face pe victimele. Şi atunci, proteste, petiţii, „grija faţă de valori” şi aşa mai departe.
Poveşti din care poveştile adevărate lipsesc şi în care oportunismul devine capacitate managerială, laşitatea înţelepciune, abuzul apărare a legilor, grija faţă de interesele personale patriotism. Şi oameni care cred în aceste poveşti. Şi instituţii care emit comunicate pe un ton de sfârşitul lumii, grav, cu accente patetice în apărarea acestor poveşti. Instituţii care însă tac în faţa unor poveşti cu adevărat dramatice. Întâmplări ale unei provincii est-europene în care poveştile „pe bune” se strecoară nevăzute şi nebăgate în seamă, nepovestite, iar poveştile cusute devin repere.
România (literară), o poveste imensă, încă nepovestită, contrafăcută.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu