duminică, aprilie 09, 2017

Lectură, cititor, carte

Iulian Boldea mi-a adresat mai demult câteva întrebări în cadrul unei anchete literare despre lectură, cititor, carte. „Povestea” a apărut acum, în numărul 1-2/ 2017 al revistei Vatra. 

- Există o seducţie a lecturii? Din ce ingrediente e alcătuită aceasta? 
Odată prins în plasa plăcerii de a citi, omul nu mai are scăpare, pentru că lectura este ca un drog. Şi este foarte bine aşa. Important este momentul declanşator, care trebuie să se întâmple în copilărie de preferat, dar e bine şi mai târziu. E important ca părinţii să încerce să-şi influenţeze copiii în acest sens, fără să-i oblige, totuşi, nici să citească în general, nici să citească anumite cărţi. E important să facă în aşa fel încât să existe cărţi bune prin preajma lor, dar să nu forţeze în nici un fel nota. Copiii trebuie să ajungă să descopere singuri şi în mod firesc această plăcere a cititului, care este una dintre cele mai acaparatoare. Dacă unui copil nu-i place o anumită carte, atunci să sperăm că îi va plăcea alta. Este nevoie de un fel de artă a influenţei, care înseamnă, pentru părinţi, să obişnuiască să citească în casă mai întâi ei înşişi în fiecare zi cărţi, în aşa fel încât să fie văzuţi de copii, pentru că – se ştie – copiii îi imită pe adulţi. De asemenea, cumpăratul cărţilor şi îmbogăţirea bibliotecii casei poate fi de mare folos în acest sens. Apoi ar mai trebui ca părinţii să comunice cu copiii, să le vorbească despre cărţi, despre valori, despre idei, dar nu foarte serios, ci mai mult aşa, ca în glumă. Uneori şi serios, fireşte, dar cu mare grijă, oricum, pentru naturaleţea şi firescul dialogului. Lectura este asociată cu confortul, care este unul din ingredientele prin care ne seduce, dar ea urmează şi firul unei motivaţii interioare puternice, al unei dorinţe adevărate de cunoaştere şi de dezvoltare personală. În fine, evaziune, evadare din lumea proprie, atenuarea sentimentului de singurătate, încredere, cunoaştere, plăcerea simplă de a intra în mintea şi gândirea altcuiva, ale autorului, iată alte câteva ingrediente. 


- Dincolo de amprenta sa bovarică, de donquijotismul pe care îl generează, are lectura capacitatea de a schimba lumea?
Impactul pe care obiceiul cititului îl are asupra lumii în general este nesemnificativ, se pare, pentru că – se vede – lumea a rămas aceeaşi, cu războaie şi alte lucruri urâte, în pofida cărţilor care au fost scrise şi citite de-a lungul secolelor. La nivel individual însă situaţia se schimbă. Aici efectul cititului este foarte puternic, pentru că pur şi simplu lectura poate schimba viaţa omului. Cititul cărţilor este de natură să-i modeleze personalitatea unui copil sau adolescent în aşa fel încât să-l schimbe cu totul, să-l transforme dintr-o fiinţă obişnuită, oarecare într-o persoană cu opinie, prezentă, vie, adevărată, cu disponibilitate pentru comunicare. Este un adevărat miracol ce poate face lectura sistematică, zilnică dintr-un om. Iar dacă oamenii se schimbă individual, atunci şi climatul în anumite grupuri şi comunităţi se poate schimba, ameliora. Ceea ce nu înseamnă neapărat că lumea se schimbă, ci doar că există o şansă a ameliorării ei. Ceea ce nu e puţin. 

- Care este, în opinia dvs., portretul cititorului ideal? Ce calităţi trebuie să posede acesta: inteligenţă, sensibilitate, tandreţe, pasiune, fidelitate? Criticul, ca cititor profesionist, se încadrează în datele acestui model? 
Cititorul ideal? Frumoasă expresie… Orice cititor care nu abandonează o carte care îi place se dovedeşte – chiar în momentul lecturii sale perseverente – inteligent, sensibil, tandru, pasionat, fidel. Cititorul obişnuit (şi ideal) devine în momentul lecturii tot una cu autorul, empatizează cu autorul, preia gândurile şi ideile autorului, se transpune în situaţiile din carte, devine cu adevărat un om la înălţimea cărţii, împrumută substanţa ei sufeletească. Trebuie, în aceste condiţii, un pic de atenţie la selectarea lecturilor, pentru ca influenţa cititului să fie cu adevărat una bună. Pentru aceasta e nevoie ca din când în când cititorul să facă un fel de tatonare a revistelor literare, a blog-urilor, paginilor, forum-urilor care se ocupă de cărţi pentru a afla părerile criticilor şi ale altor cititori despre cărţi. Ar mai trebui, de asemenea, comunicarea cu alţi oameni care obişnuiesc să citească (iar reţelele de socializare sunt ideale pentru aceasta), pentru a proba gustul propriu, pentru a-l supune la proba comparaţiei, pentru a-l rafina. Gustul în materie de lecturi se formează printr-o continuă menţinere a legăturii cu alţi cititori, prin conectarea la părerile criticilor. Deşi la fel de implicat în lectură (pentru că numai un tip de lectură implicată este posibil), criticul are sub control şi un fel de detaşare, când evaluaeză, cântăreşte, compară, judecă. În acest sens, el nu mai corespunde poate imaginii cititorului ideal, adică empatic, ci a unuia care pune mereu sub semnul întrebării opera, ceea ce îl transformă, îl scoate puţin din formula „ideală”. Criticul este un cititor implicat şi detaşat în acelaşi timp. El trăieşte cu luciditate atât emoţiile legate de carte, cât şi pe acelea ale vieţii sale reale, ale momentului, dualitate şi tensiune impuse de necesitatea de a face judecata critică. Profesionalizarea lecturii prin critică transformă astfel şi relaţia carte-cititor, o rafinează, o aduce în spaţiul tehnic al „receptării”. 

- Au existat, pentru dvs., cărţi formatoare, modelatoare? Dacă da, care sunt acestea? 
Am fost impresionat în copilărie şi adolescenţă de cărţile clasicilor noştri, de legenda romantică a lui Eminescu şi de poezia lui plină de substanţă, de nostalgia autentică a lui Creangă (mai înainte de umorul lui), de râsul sardonic al lui Caragiale, de misterul poeziei lui Blaga, de limbajul frust şi greu totodată al lui Bacovia, de febricitatea intelectuală a lui Mircea Eliade, de Rebreanu, romancierul român reprezentativ, de atâţia şi atâţia, despre care pot spune că m-au format, în special pentru că mi-au arătat că se poate face mare literatură şi în limba română şi mi-au dat motive să am încredere în lumea în care m-am născut. Dar m-au format la fel de mult incursiunile febrile prin marile literaturi, într-o perioadă în care citeam literatură cu literatură mai curând decât autor cu autor, nesăţios, pasionat, febril. Thomas Mann, Böll, Goethe, Shakespeare, Dickens, Hugo, Dostoievski, Pavese, Montale, Kafka şi atâţia alţii, mulţi şi geniali, minţi fascinante, mi-au dat încredere în mine, m-au trimis la alţi autori, la alte cărţi, mi-au arătat că dacă sunt în stare să-i înţeleg pe ei atunci pot merge cu fruntea sus oriunde în lumea aceasta, m-au scăpat de nişte complexe şi – chiar dacă mi-au dat altele în schimb – m-au adus aici unde sunt, adică în relaţie cât se poate de bună cu propriile trăiri şi emoţii, cu oamenii din jurul meu. În acest sens, al dezvoltării emoţionale, se poate spune că lectura este fără egal. 

- Care e raportul optim dintre scriitor şi cititor, dintre lectură şi scriitură? 
Cele două calităţi (scriitor şi cititor) se pot împaca foarte bine în acelaşi om – şi este ideal să se întâmple aşa. Nu poţi fi scriitor dacă nu eşti şi cititor. Ideal este să citeşti mult mai mult decât scrii. Scriitura are de suferit dacă nu există lecturile. Fără lecturi perseverente, scrisul devine fad, lipsit de viaţă şi, mai ales, lipsit de rafinament. Inteligenţa, gustul, rafinamentul stilistic, imaginaţia, talentul, toate trebuie antrenate în vederea scrisului prin lecturi asidue, susţinute, ritmice, permanente, toată viaţa. În ce mă priveşte, dimineaţa devreme, câteva ore, sunt scriitor, iar seara, câteva ore sunt cititor. Raportul optim, cum ziceţi, ţine de disciplină. Astfel, lectura influenţează scriitura în sensul că o rafinează, iar scriitura influenţează lectura, în sensul că o face mai lucidă. Pe de altă parte, dacă ne referim însă la raportul dintre scriitor şi cititor în înţelesul unor persoane diferite, atunci raportul optim dintre ele este acela de comunicare. Există o nevoie reciprocă de comunicare între cei doi. Scriitorul trebuie să iasă în public, să aibă lecturi, dialoguri cu cititorii, pentru că îşi doreşte să vadă pe viu impactul scrisului său asupra lumii, iar cititorul, prin natura pasiunii sale şi a curiozităţii omeneşti, reacţionează întotdeauna pozitiv la această deschidere. Scriitura tânjeşte după confirmare, iar lectura trimite la omul din spatele ei, la biografie. Mulţi scriitori se gândesc la cititor atunci când scriu şi mulţi cititori îşi plăsmuiesc în minte imaginea autorului atunci când citesc. Este, de fapt, mijlocirea poveştii (pe care scrisul, literatura o presupune) ca liant al comuncării dintre oameni.

- De ce nu se mai citeşte, acum? De ce ar trebui să se citească mai mult? Cum am putea să-i readucem pe cititori în biblioteci? 
Nu se mai citeşte cum poate că se citea altădată din mai multe cauze. Din cauza unei proaste administrări politice a ţării, sistemul de învăţământ s-a degradat şi pierde din vedere valorile autentice ale vieţii, între care şi educaţia pe seama cărţii. Apoi, fiind împrăştiată în toate zările de nevoia de a-şi asigura pâinea şi viitorul, familia nu mai este ce a fost, nu mai reuşeşte să ofere un sistem de valori coerent copiilor, nu mai ţine legătura cu şcoala, cu dascălii, nu mai pare interesată de reuşita prin muncă şi prin învăţătură a copiilor, ci de nişte fantasme legate de îmbogăţire rapidă pe filiere dubioase. În fine, climatul social anomic de la noi din ultimii douăzeci şi trei de ani şi încă dinainte de 1989, întreţinut cu obstinaţie şi parcă şi cu premeditare de mass-media, este otrăvit de non-valori, mahala, false modele, carierism, corupţie, prost gust, indolenţă, tupeu. Un astfel de climat îi îndepărtează pe copii şi pe adulţi de carte, de citit, de librării şi biblioteci. Ca să nu mai amintim de influenţa Internetului asupra interesului pentru lectură, care pare şi ea, la rândul ei, una negativă. Dincolo de aspectele lui pozitive şi de utilitatea fără dubii (documentare, comunicare etc.), Internetul fragmentează timpul, lecturile. Citim aici o frază, mai încolo un capăt de articol, peste câteva minute intrăm în dezbateri pe o oarecare temă, în sfârşit, timpul şi interesele noastre de lectură ne sunt fragmentate. Am intrat într-o epocă a fragmentarismului şi superficialităţii, iar această nouă achiziţiei a lumii, Internetul, nu pare străină de fenomen. Cam acestea aş vedea eu că ar fi cauzele scăderii interesului pentru lectură, însă fenomenul este mai complicat şi ţine şi de nişte mutaţii radicale ale tipului de cultură al comunităţilor, care ţin, la rândul lor, de fenomenul globalizării. Chiar antropologia ar avea ceva de spus aici. Totuşi, ar trebui să se citească mai mult, pentru că nu s-a inventat încă o altă modalitate de dezvoltare personală, cum se spune în psihologie, mai eficientă. Lectura înseamnă comunicare, iar omul are nevoie de comunicare. Avantajul lecturii faţă de comunicarea pe reţelele de socializare, de exemplu, este că oferă şansa self-control-ului asupra emoţiilor. Lectura unei pagini de carte pune la lucru resursele proprii, mintale şi emoţionale, cum nici o altă activitate nu o face. Există cercetări recente (James Peenebaker) care demonstrează impactul pozitiv al cititului şi al scrisului asupra stării de sănătate. Aşadar, ar trebui să se citească în continuare în primul rând din raţiuni de sănătate. Apoi pentru că valorile bune, adevărate ale unei comunităţi se transmit şi prin cărţi. Nu în ultimul rând din raţiuni educaţionale, căci nu-mi pot imagina nişte părinţi normali care nu vor să-şi educe bine copiii. Şi nu există educaţie în afara cărţii, a bibliotecii. Cum îi putem aduce pe cititori în biblioteci? Ei bine, prin iniţierea unor programe în şcoli în care să existe un dialog al scriitorilor cu elevii şi cu părinţii pe această temă. Dacă nu vom coborî din ramă şi nu ne vom întâlni, ca scriitori, cu adolescenţii şi în general cu oamenii, ne vom pierde şi cititorii pe care îi mai avem. De mai mulţi ani derulez, ca să zic aşa, un astfel de proiect prin şcoli, iar dacă nu pot măsura încă impactul, pot măcar, după atâta timp, să mă bucur că mă întâlnesc la bibliotecă nu cu puţini dintre elevii cu care am avut workshop-urile pe această temă şi care mai înainte nu făceau asta. Iniţiativa personală şi tenacitatea sunt esenţiale în povestea aceasta.   

- Există scriitori nedreptăţiţi de cititori? Există cititori dezamăgiţi de scriitori?
Cititorii nedreptăţesc scriitorii români, de exemplu, prin limitarea interesului lor numai la scriitori străini, la traduceri. Există prejudecata printre cititorii români că numai scriitorii străini sunt buni, aşa cum ea funcţionează şi în cazul mărfurilor de import. Fenomenul are explicaţiile lui. Pentru că nedreptăţirea scriitorilor români de către cititorii români vine, totuşi, pe fondul dezamăgirii cititorilor de către scriitori şi nu întotdeauna la nivelul scriiturii, ci mai ales în privinţa implicării – sau, mai bine zis, a ne-implicării – scriitorilor în problemele de viaţă ale oamenilor şi mai ales în raporturile lor cu Puterea. Câtă vreme scriitorii români vor susţine Puterea împotriva oamenilor, oamenii nu se vor apropia mai mult de scriitori. Trebuie să existe motive de preţuire şi respect ale oamenilor faţă de persoanele scriitorilor ca să fie depăşit pragul de indiferenţă şi, adesea, de desconsiderare. Oamenii înţeleg foarte bine lumea, nu pot fi păcăliţi. În acest sens, cititorii pot fi dezamăgiţi de scriitori. Colaborarea cu o putere ostilă poporului, carierismul, lichelismul, lipsa de caracter, chiar derapajele din viaţa personală sunt motive de îndepărtare a cititorilor. Însă cea mai mare dezamăgire a cititorului faţă de scriitor este probabil lipsei talentului, care, la rândul ei, nu poate fi înlocuită de un comportament bun. E limpede, nici povestea aceasta nu e simplă. 

- În ce constă puterea cititorului, în raport cu prerogativele autorului? 
Cititorul are aceeaşi putere în raport cu scriitorul pe care o are alegătorul în raport cu politicianul. Dacă nu este votat, un politician iese din scena politică. Dacă nu este citit, scriitorul moare ca scriitor încetul cu încetul. Cititorii fac ca vestea despre o carte bună să se răspândească, iar gestul elementar de cumpărare a cărţilor pune lucrurile în mişcare. Îi includ aici şi pe critici (între cititori, vreau să spun), fără de care, iarăşi, literatura ar fi moartă. O carte există numai prin gestul cititorului de a o deschide şi de a o citi. Orice altă cale este o iluzie. Cartea există prin cititor, aşa cum şi bibliotecile şi librăriile există prin cititori. Scriitorul care crede că va fi descoperit şi recunoscut după moarte şi se complace în indiferenţă faţă de propria-i operă atât cât trăieşte uită că recunoaşterea postumă se întâmplă şi ea îngrijorător de rar şi numai pe seama unei extrem de intense pasiuni din partea lui, până la uitare de sine, în timpul vieţii. Un scriitor care scrie pentru cititorii de azi scrie şi pentru cititorii de totdeauna. Dacă ai trecere reală, ca scriitor, la contemporanii tăi, vei avea trecere şi la cei ce vor urma după tine sau, oricum, există măcar o premiză că vei fi văzut şi atunci. Şi chiar dacă lucrurile sunt, de fapt, mai complicate şi în această zonă a recunoaşterii şi dăinuirii operei în timp, cel puţin două lucruri sunt certe: trebuie să existe opera şi trebuie să există un zbucium de o viaţă în spatele ei. 

- În ce condiţii s-ar putea produce o întoarcere a cititorului? 
În condiţiile unei schimbări de oameni şi de mentalităţi în poziţiile de conducere ale societăţii, care să dea semnalul şi imboldul unor schimbări în întreaga societate. Nu se poate face o întoarcere a cititorului într-o ţară condusă de oameni care nu urmăresc altceva decât propriile buzunare şi propriile interese, care nu au un dram de patriotism în ei. Atâta timp cât profesorii şi doctorii, oamenii care reprezintă elita intelectuală a societăţii, vor fi umiliţi în continuare prin salarii derizorii şi prin plasarea lor la o margine a societăţii, oamenii nu vor reveni la dragostea de carte, la lectură, la cumpărarea cărţilor, la interes pentru evenimente care ţin de scris, literatură, carte. Întoarcerea cititorului se face prin întoarcerea societăţii la valorile adevărate. De asemenea, iniţiativele individuale sunt esenţiale în acest sens. Un părinte ar trebui să cumpere cărţi şi să le aducă în casă, să citească în casă, să discute cu copiii despre cărţi. Un profesor ar trebui să vorbească cinci minute din oră (chiar dacă predă ştiinţe exacte) despre o carte, o idee, un autor, o poveste din istoria culturii. Dacă am face fiecare în pătrăţica sa ceea ce am fost lăsaţi de Dumnezeu să facem lucrurile ar arată altfel şi în această zonă. 

- Cartea de hârtie, ca suport al operei, tinde să fie tot mai mult concurată de alte modalităţi, moderne; formatul electronic, e-book-ul câştigă tot mai mult teren. Care va fi, în opinia dvs., până la urmă, destinul cărţii şi cum va influenţa acest destin protocolul lecturii şi fizionomia cititorului? 
Pentru cei care călătoresc mult e-book-ul este ideal şi binevenit. Dacă însă eşti mai casnic, mai aşezat, cartea de hârtie nu se poate compara cu nimic. Lumina monitorului poate fi chiar o problemă pentru ochi, pe când pagina de hârtie tipărită are mai puţin efecte nocive asupra vederii. Omul de azi alternează cele două tipuri de suport pentru cărţi, iar tinerii se pare că preferă formatele electronice celui de tip „carte de hârtie”, pentru că e mai confortabil să ai la îndemână simultan şi reţele de socializare şi device-uri de comunicare şi să poţi şi citi o carte într-un  fişier. Cu toate acestea, eu cred că destinul cărţii tipărite nu e deloc de natură să ne îngrijoreze, că viitorul încă aparţine şi bibliotecilor, librăriilor, cărţilor tipărite. Librăriile occidentale sunt pline, iar oamenii cumpără cărţi. Nici la noi nu este prea rău în zona aceasta, dar desigur e loc mult de mai bine. Faptul este totuşi încurajator. Cele două tipuri de suport de carte vor merge împreună şi se vor influenţa reciproc. Modalităţile moderne cele mai noi vor răspândi vestea despre cărţi şi autori, iar cărţile vor vorbi aşezat despre lumea online. Aşa îmi place să privesc destinul cărţii. Fireşte că fizionomia cititorului va câştiga poate un pic mai mult dinamism, lucru care se întâmplă deja, dar în esenţă cartea va rămâne carte încă mult timp de aici înainte. 

- E cititorul un personaj al lecturii, al operei pe cale de a fi recreată prin citire/ recitire? Este el un erou al propriilor opţiuni intelectuale, existenţiale, ideologice? Cât de „inocentă” este lectura, cât de „inocent” este cititorul?
Un cititor nu este inocent, pentru că – atâta vreme cât înţelege ceea ce citeşte şi cum nici scriitorul nu este inocent – cititorul devine complice la toată construcţia narativă sau poetică sau, în fine, eseistică. Lectura este un act de implicare profundă, de co-participare la evenimentele emoţionale (să le numim aşa) din operă. Opera este mereu re-creată de cititor, conform şi unor teorii literare, este adusă mereu la viaţă. Cititorul are parte de ipostaze inedite, iar cele de erou al cărţilor (în special în scrierile de tip postmodernist) sunt chiar experimentate. Lectura este un act de implicare care îl scoate pe cititor din inocenţă. De altfel, o ştim de la Baudelaire, fireşte, care spune despre fratele-cititor – chiar şi dacă doar pentru efecte poetice –că este ipocrit. Se pare că aflase ceva important.

- Practicaţi relectura? Cum aţi defini şi caracteriza această procedură lectorială?
Da, recitesc adesea unele cărţi. Este un mod de a retrăi emoţiile şi stările de la prima lectură şi este probabil, totodată, şi un impuls nostalgic către un timp care a fost prietenos cu mine tocmai prin mijlocirea acelor cărţi. Este şi curiozitatea de a vedea cum percep acum, după ani şi ani, situaţiile, stilul, tonul din cărţile care mi-au plăcut atât de mult odată. Uneori recitesc cărţile din motive de documentare, sau se întâmplă câteodată ca trecând printre rafturile bibliotecii publice din oraşul nostru sau uitându-mă la cărţile de pe pereţii apartamentului meu să zăresc câte o carte care îmi declanşează impulsul de a revedea, de a o răsfăi, de a căuta ceva ce am trăit, de a mă întoarce prin ea la un trecut al primelor lecturi. În acest sens, relectura este şi o împăcare cu emoţiile din trecut. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Trei răspunsuri despre romanul „Alergările unui scriitor” de la autorul lui, Vasile Baghiu (în Familia, "Cum?", rubrică susținută de Mircea Pricăjan)

1.  Cum s-a conturat ideea romanului „Alergările unui scriitor”? Ideea a apărut după ce începusem o serie de alergări în încercarea de a con...