joi, decembrie 29, 2016

Trăim aceeaşi realitate a României şi a Europei, dar e limpede că nu o gândim la fel

Constat, din nou, şi la acest final de an 2016, că sunt câteva lucruri (teme) nevralgice asupra cărora nu mă înţeleg mai deloc cu majoritatea scriitorilor şi intelectualilor din România. Am şi avut pe parcursul anului şi în toţi anii din urmă tot felul de contraziceri. Va trebui să scriu probabil mai în amănunt despre aceste nepotriviri sau, mai bine zis, să clarific pur şi simplu punctele mele de vedere fără să intru neapărat în dispute directe cu cineva. Trăim aceeaşi realitate a României şi a Europei, dar e limpede că nu o gândim la fel. Nici nu mi-am propus vreodată, în intervenţiile mele, aici sau în unele articole, să schimb perspectiva cuiva. Dacă felul meu de a vedea lucrurile pe un subiect sau altul poate fi de folos cu atât mai bine. Dacă deranjează şi nici nu există cale de dialog, nicio problemă, mergem mai departe, fiecare cu părerile proprii. Şi cam asta-i tot.

marți, decembrie 27, 2016

"Meseria de romancier"

Îmi place cum prezintă Murakami lucrurile în "Meseria de romancier". Mă regăsesc în modul său de a judeca astfel de chestiuni şi, în timp ce citesc, capăt parcă şi mai mult curaj în munca mea. Este important să găseşti repere atunci când îţi propui să scrii romane, mai ales în lumea noastră care pare înclinată să dea tot mai puţină atenţie genului acesta de "obiecte artistice", dacă le pot numi aşa. De fapt, nu prea ştiu ce atrage atenţia oamenilor din zilele noastre, generaţiei tinere sau mai puţin tinere. De fapt, sincer să fiu, nu prea îmi pasă. Cred că este mai important, cum zice şi cel care a scris "Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă", să nu ai, în toată perioada scrierii unui roman, nici iluzii, nici disperare. Egal, disciplinat, concentrat pe "porţia" zilnică de scris. E mai bine aşa, fără sentimentalisme. E mai eficient.

vineri, decembrie 23, 2016

Aşa e lumea noastră: are uneori o frumuseţe fără egal.

În 2006, în decembrie, mă aflam într-o rezidenţă literară din orăşelul elveţian Stein am Rhein. Lumea de acolo era prietenoasă foarte. De fapt, rareori am fost tratat aşa, ca om în primul rând (cu atenţie adevărată), dar şi ca scriitor (cu preţuire şi interes pentru scrisul meu), ceea ce mă făcea să mă gândesc, cu tristeţe, la diferenţele dintre lumile noastre. În fine, se apropia Crăciunul, iar ei, ştiind că urma să plec înainte de această Sărbătoare a Naşterii Domnului, au organizat ceva, au pus la cale un mic moment, o seară care să devanseze, pentru mine şi în ideea de a fi împreună cumva-cumva în spiritul Crăciunului, lucrurile. Cu nişte crengi de brad şi nişte globuri, cu mâncare gătită, cu atmosferă casnică şi strălucire de Moş Ajun, am petrecut un pic "ca de Crăciun" cu nişte oameni atât de prietenoşi că aproape mi-au dat lacrimile la despărţire, când a venit ziua, de păcătos şi slab de înger ce eram şi încă mai sunt. Aşa e lumea noastră. Are uneori o frumuseţe fără egal.

Îmi aduc aminte de proiectele de romane şi cărţi

Cititul şi scrisul... Mereu mi-a plăcut să citesc, chiar şi de sărbători. Sau poate că mai ales de sărbători. O ocupaţie pe care o simt ca pe una dintre cele mai bune expresii ale libertăţii. Şi scrisul, da, dar scrisul e parcă mult mai mult o confruntare cu propria persoană, într-un fel, mult mai adânc înrădăcinat în nişte străfunduri sufleteşti ca să mai poată fi libertate deplină. Este şi aşa ceva, nu zic nu, dar lectura e o incursiune acompaniată pe drumuri necunoscute. E fraternitatea asumată cu autorul, e împărtăşirea experienţei. De aceea poate, de fiecare dată când văd instrumente de scris, mă cuprind nişte emoţii intense, nu neapărat pozitive. Dimpotrivă, sunt pline de anxietate sau de acel soi de temeri care însoţesc de obicei gândul la viitor. Îmi aduc aminte de proiectele de romane şi cărţi, cum mi s-a întâmplat şi astă-primăvară pe o stradă din Madrid, unde am stat mai mult în faţa acestei vitrine cu peniţe, tocuri, şi călimări, iar gândul la ele mă pune în alertă. Ceea ce nu e cazul cu cititul, în fine, unde mă las condus fără probleme. Şi aşa mai departe.

sâmbătă, decembrie 17, 2016

Soluţia "sună un prieten"

Dacă spun aici că scriu la roman şi aşa mai departe (chestii "plictisitoare", ştiţi, despre cum stau eu dimineaţa în zori în bucătărie şi migălesc la fraze, la scene şi la situaţii, în fine), asta se întâmplă pentru că vreau să-mi mai iau de pe grumaz greutatea grea (da, greutatea grea) a sentimentului dominant că totul poate să fie fără rost, că de fapt nu-i pasă nimănui de nimic şi de nimeni, că degeaba mă agit eu într-o părere că tot aiurea rămâne şi nu mai am cuvinte. Când am astfel de stări şi sentimente, eu recurg la soluţia "sună un prieten". Şi cum de 14 ani am un prieten neamţ-neamţ, îl sun pe el. Cum nu aş profita de un astfel de noroc? Aşa se face că în timp ce îl aud vorbind despre proiectele lui, despre cum se documentează şi cum lucrează (calm şi fără iluzii) la micile-marile lui studii despre istoria oraşului în care trăieşte (este profesor de istorie), despre poveşti ale oraşului (nu numai oamenii au poveşti, dar şi oraşele şi ţările) totul capătă sens şi pentru mine. "Merită, Vasile!", îmi spun în gând atunci, iar clipa conversaţiei devine sursa mea de energie, punctul de sprijin în univers, re-lansarea pe orbită.

miercuri, decembrie 07, 2016

duminică, decembrie 04, 2016

Cum să strâmbi din nas (şi încă în manieră gravă) la aşa ceva fără să fii ridicol?

Îmi pare rău să o spun şi nu vreau să ofensez pe nimeni, dar înţeleg (din nou) că nu prea mă potrivesc cu elita scriitoricească, intelectuală şi aşa mai departe. Simt dinspre ea adiind un aer de snobism pur, care este, de fapt, dispreţ real faţă de restul lumii. Este atitudinea unei clase care se crede superioară într-un fel care ar fi haios dacă nu ar fi chiar trist. Cel mai recent exemplu este reacţia negativă sobră şi încordată la poezia lui Celentano... Cum să strâmbi din nas (şi încă în manieră gravă) la aşa ceva fără să fii ridicol? Oameni buni, este o poezie scrisă şi interpretată de un personaj (beţivul filozof al satului) şi nu un text cu intenţie poetică scris de un poet care vrea să fie poet! Lasă că în bună parte e scrisă mai bine decât ar putea scrie optzeci la sută dintre poeţii-poeţi. A o interpreta altfel, a o scoate din context şi a-i căuta hibe legate de rimă, ritm şi alte chestiuni de acest tip înseamnă a nu pricepe cam deloc despre ce este vorba în acel filmuleţ. Subtilitatea ţine tocmai de rimele şchioape, de ritmul schilod, de improvizaţiile de "hip-hup", de ingeniozităţile, patetismele şi "sincerităţile" de "beţiv genial" care spune deşteptăciuni, de aburii care ies din gura personajului în acea sală neîncălzită, de locurile libere din sală, de câte şi mai câte. Şi ar mai fi de zis câte ceva, dar nu mai zic. E de ajuns pentru o seară oarecare de duminică.