Nu am reuşit să trăiesc din scris

Nu am reuşit să trăiesc din scris şi, foarte probabil, cu excepţia unei situaţii fericite şi norocoase în care lumea din Vest va căpăta brusc interes pentru romanele sau chiar pentru poeziile mele, nici nu voi reuşi. Dacă vânzările de roman la una dintre cele mai importante edituri din România nu depăşesc, în majoritatea cazurilor, cifra 1000, ce speranţe mai poţi avea? De la optsprezece ani, în paralel cu scrierea cărţilor, am fost încadrat, cum se spune, în câmpul muncii mereu. Am avut o slujbă şi, uneori, cum se întâmplă şi de ceva timp încoace, chiar două odată. Şi am considerat această situaţie cât se poate de firească, demnă, nu mi-am făcut iluzii şi nici nu mi-am alimentat aiurea frustrări de tot felul, pentru că am înţeles din vreme că aşa funcţionează societatea asta a noastră. Poate că dacă aş fi trăit singur mi-aş fi permis - cine ştie? - o viaţă boemă şi nu ştiu cum, la limită, mai indiferentă la cele pământeşti, cum găseşti prin cărţi despre scriitori şi artişti. Sau poate că nici aşa. Nu ştiu. În fine, lucrurile astea ţin şi de firea omului, iar eu nu sunt foarte aventuros în această privinţă, recunosc. Cum mi-ar fi stat în tot acest timp, căsătorit şi cu doi copii, să o fac pe scriitorul nedreptăţit de societate care se plânge că scrie fără să fie răsplătit şi aşa mai departe? E limpede, nu era cazul să îmbogăţesc şi eu povestea aceea cu artişti şi scriitori neînţeleşi şi nerecunoscuţi şi să ajung, încetul cu încetul, să fiu întreţinut sau cine ştie cum, aşteptând ceva de la cineva, de undeva. Nu zic că nu ar fi drept ca societatea şi statul să-şi reconsidere atitudinea faţă de artişti şi scriitori, dar eu am înţeles din prima, dacă mă pot exprima astfel, că aşa merg lucrurile în general cu scriitorii şi aşa merg lucrurile în ţara noastră, aşa că mi-am scris cărţile în timpul meu liber, în afara serviciului şi - uneori, pentru peroade de câteva luni - în nişte rezidenţe occidentale (obţinute în urma unor conscursuri internaţionale) în care am beneficiat de condiţii care m-au făcut să mă simt cu adevărat scriitor profesionist. Şi asta e tot. E demnitatea minimă pe care mi-o pot permite în această poveste, în lumea noastră. La urma urmei, pot considera că scriindu-mi cărţile în aceste condiţii am făcut toată viaţa voluntariat, că tot e la modă acum. Oricum, la urma urmei am oferit ceva, nu am luat nimic de la nimeni. Şi aşa va fi şi de aici înainte, cât va fi.