luni, februarie 29, 2016

Din nou, despre povestea excluderilor din USR

Aspectul care mă revoltă cel mai mult în povestea scriitorilor care au fost propuşi pentru excludere sau pentru avertisment de către Comisia de Monitorizare, Suspendare și Excludere a Uniunii Scriitorilor (din care fac parte Mircea Mihăieș, Daniel Cristea-Enache, Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Coșoveanu și Răzvan Voncu) nu este actul în sine, funcţionăresc şi rece precum o sentinţă, ci lipsa oricărei îndoieli sau a oricărei umbre de regret din partea vreunuia dintre cei din comisie pentru abuzul pe care îl comit, siguranţa cu care s-au instalat, scriitori la rândul lor, în gestul lor arogant prin care, vezi bine, sancţionează alţi scriitori, nişte colegi de scris şi de breaslă la urma urmei. Stilul inchizitorial al acestor oameni mă pune pe gânduri. Suntem în 2016, la 25 de ani după o revoluţie anticomunistă, lustraţia nu a devenit lege, procesul comunismului nu a avut loc, clarificări privind morţii revoluţiei nici atât, iar ei, grozavii membri ai acestei comisii scriitoriceşti, cu ce se ocupă? Ei bine, ei decid cine aduce "prejudicii de imagine" Uniunii Scriitorilor (şi ce înseamnă aceasta) şi se uită totodată pe Facebook ca să detecteze discuţii "antisemite" pe care să le raporteze apoi şefului lor, criticul Nicolae Manolescu, pentru ca în final să le analizeze împreună în şedinţe ale Consiliului la care participă alţi 30 de scriitori care dau până la urmă verdictul de excludere sau de avertizare cu numai o singură abţinere. Ce fel de organizaţie este aceasta care îşi sancţionează membrii cu o ură atât de bine închegată şi organizată la vârf? Ce interese atât de puternice au aceşti scriitori ca să se preteze la nişte acţiuni atât de urâte, atât de lipsite de colegialitate, atât de ruşinoase pentru condiţia de om şi scriitor? Unde sunt încercările lor de a dezbate aceste subiecte? Au avut ei mai întâi vreo iniţiativă de a organiza vreun dialog, fie şi în cerc restrâns (nu neapărat cu public, deşi aşa s-ar cuveni) cu aceşti colegi ai lor despre care spun că nu ar fi talentaţi etc., de multe ori chiar prin vocea preşedintelui ajuns la al treilea mandat prin mijloace care au forţat Statutul, un statut la care, altfel, toţi fac ritos apel? Cine se cred aceşti oameni cu apucături de activişti de partid şi o răceală sufletească de comisari stalinişti puşi pe judecarea duşmanilor poporului? Chiar dacă retorice, aceste întrebări şi încă altele merită răspunsuri. Aşa cum noi, scriitorii, aşa cum suntem, mai vizibili sau mai necunoscuţi, mai cu operă sau mai fără operă, mai talentaţi sau mai netalentaţi, merităm mai mult respect din partea unei Uniuni a Scriitorilor a cărei conducere, abia ea, prin stilul autoritarist îi aduce, se poate spune, mai mari prejudicii morale şi de imagine decât oricine altcineva.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu