sâmbătă, decembrie 26, 2015

Când ai douăzeci de ani, scrii poezii infiltrate de boală şi călătorii imaginare...

Am petrecut într-un an Crăciunul la sanatoriul de tuberculoză unde am lucrat ca asistent medical şi am locuit, undeva în munţii din apropiere de Piatra Neamţ, în prima tinereţe. Eram de gardă, aşa că am stat în secţie cu bolnavii. Când ai douăzeci de ani, scrii poezii infiltrate de boală şi călătorii imaginare, eşti absolut nimeni şi ai numai nişte visuri şi planuri, cam confuze şi ele, în legătură cu viitorul, amestecul de sentimente, stări şi emoţii pe care le trăieşti văzând oameni rămaşi singuri într-un sanatoriu izolat într-o astfel de seară, nevizitaţi de nimeni, părăsiţi, în noaptea de Crăciun, îţi revizuieşti drastic ideile despre condiţia omului pe pământ. Şi te gândeşti că nu vei uita niciodată cum în saloane, chiar şi în acele condiţii, se încropise, totuşi, o idee din spiritul Sfintei Sărbători, cu nişte bucate scoase de prin sacoşe, cu o creangă de brad proaspătă adusă din pădurea de la doi paşi, cu o lumânare pâlpâind ca un semnal extraterestru într-o lume pământeană care îşi vede mai departe de viaţa ei, înainte, fără ezitări şi regrete. Crăciun fericit tuturor!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu