vineri, iunie 26, 2015

Împiedicarea proiectului FILIT sau sindromul lipsei de recunoaștere

Stăm cam prost, se vede, la capitolul cultura recunoașterii. Este probabil și ceea ce ne împiedică să ne dezvoltăm ca țară, să fim în acord cu potențialul neobișnuit pe care în realitate îl avem. Prea adesea proiectele bune nu numai că nu sunt sprijinite, dar sunt șicanate, iar oameni care ar trebui recompensați public și prezentați drept modele pentru implicarea lor lucrează într-un climat ostil, numai ei știu cât de greu, cheltuind timp și efort pentru binele celorlalți și neavând uneori nici măcar consolarea unei vorbe bune. Iar fenomenul acesta se întâmplă atât la nivelul cel mai de jos al fiecărui loc de muncă, unde poți întâlni oameni extraordinari, conștiincioși și mai ales creativi, marginalizați din păcate în cele mai multe cazuri, cât și în zona publică a inițiativelor cu impact asupra societății întregi, unde, la fel, niște oameni valoroși trebuie mereu să se lupte cu un sistem nărăvit în rele și pur și simplu cu atitudini ostile, gratuite și prostești. Recent, a apărut știrea că Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași ( FILIT ) nu va mai avea ediția de anul acesta. Încă un lucru bun pus la pământ, te gândești. Pentru că după primele două ediții acest festival e deja considerat în plan internațional cel mai important din Europa de Est. Organizatorii au hotărât gestul radical al suspendării din cauza imixtiunilor politicianiste în acest proiect și a tracasărilor absurde pe care le suportă. Dincolo de interesele meschine, politice și de altă natură, care stau în spatele tracasărilor și văzând cum în general nu puține proiecte mari - care ar fi în stare să pornească rotițele sociale mai bine decât orice dispoziție guvernamentală în țara noastră - sunt înăbușite și anihilate, nu poți să nu te întrebi, conspiraționist chiar, cine este deranjat de fapt de aceste exemple bune pentru o societate întreagă. Îmi pare rău, firește, că s-a ajuns aici în cazul FILIT și sunt de partea organizatorilor în ceea ce numesc ei pe bună dreptate "rezistența culturii împotriva politicului și a banului", dar mă tem că avem de a face cu un sindrom social, cu o boală care necesită intervenții educaționale urgente, dincolo de fiecare situație de acest fel în parte. Până când elementara recunoaștere a valorii individuale și a muncii nu va fi pusă la locul ei, între valorile de bază ale lumii noastre românești, nu vom reuși să căpătăm meritata refacere a demnității ca nație, nici în proprii ochi, nici în ochii străinătății.

marți, iunie 16, 2015

Niciodată nu te poți întoarce cu adevărat

Scris din nou, după o vreme de sincopă, la romanul în lucru, azi dimineață, când m-am trezit pe la 5 cu o frază în cap. Și am fost mulțumit că în timp ce păsările ciripeau harnice afară eu bocăneam la taste, la masa din bucătărie, cu spor. M-am dus cu rândurile departe, la München, unde eroina mea se învârtea cu metroul, într-o dimineață de iarnă geroasă, ca să se facă ora de deschidere la spitalul unde avea programat interviul pentru slujbă. Vocea calmă care repeta în fiecare stație înainte de închiderea ușilor "Bitte, zurück bleiben!" îi suna demobilizator, îi spunea că ar fi fost poate mai bine să fi rămas acasă, să fi rămas, să nu fi plecat, să fi stat la locul ei, în casa ei din orășelul din Moldova, cu bărbatul și copiii ei. Se pare însă că niciodată nu te poți întoarce cu adevărat. Totul se schimbă. Așa merg lucrurile.

sâmbătă, iunie 13, 2015

Am fricile mele, momentele proaste, stângăciile...

Am fricile mele, momentele proaste, stângăciile. Iau şi decizii greşite. Lungesc uneori vorba când ar trebui să tac. Câteodată nu zic nimic când ar trebui să vorbesc cu voce tare. Şi deşi se presupune că un scriitor ar trebui să ştie să ţină speech-uri, nu de puţine ori intervenţiile mele publice sunt aiurea şi am sentimentul că toate gândurile şi ideile mi se îmbulzesc simultan în cap ca să capete expresie, ca o mulţime de oameni stând să rupă uşile la un market unde s-au anunţat reduceri. Sunt eu optimist cât de cât, e adevărat, dar recunosc că în unele situaţii trebuie să-mi adun chiar toate energiile pentru menţinerea încrederii şi speranţei. Dacă ar fi să fiu chiar sincer, mă şi mir că lucrurile capătă coerenţă şi sens în viaţa mea, iar altă explicaţie decât că sunt norocos să am parte în viaţă de oameni binevoitori şi prietenoşi nu am acum la îndemână.

luni, iunie 08, 2015

Întâlnirea magică şi ireală cu propria clipă

Sclipirea lacului printre crengi, zărită ieri din mersul bicicletelor, pe şoseaua plină de maşini cu şoferi cam nervoşi pentru o zi de week-end, mă urmăreşte şi azi, mai ales că la un moment dat s-au arătat - ca într-un tablou impresionist - şi culorile vii ale unor canotori vâslind, acolo jos, pe apa încreţită de un vânticel venit nu se ştie de unde, pe căldură şi sub soare, sub imperiul acestei secete pentru care oamenii sunt deja îngrijoraţi şi se roagă împreună cu preoţi vrednici, prin biserici, sau chiar pe câmpuri uscate unde au scos icoanele, cu speranţă şi credinţă. Îmi stăruie în minte imaginea apei răcorind uşor aerul, mai jos, în frunzişul neliniştit, dar şi poza trecerii noastre, a Iulianei şi a mea, pedalând, turistic, dar şi firesc ca un "buna ziua", cu sentimentul că nu străbăteam curenţii blânzi din această vale a Bistriţei şi pe nişte drumuri mai concrete decât tastatura la care bocănesc acum, ci parcă timpul nostru cumva, care ne vine în întâmpinare şi el, nerăbdător să avem întâlnirea magică şi ireală cu propria clipă, aceea care îngheaţă totul aşa cum este şi pune la păstrare pentru albume de nimeni deschise în viitor niciodată.