joi, aprilie 09, 2015

Umbra lui Monet

Nori decorativi peste verdele întunecat al grădinii, la Étretat,
şi părţi din teritoriul raţiunii încep răfuiala cu fragmente
din ceea ce a fost odată un suflet chinuit
în lumea fiinţelor vii.
Nimic din trecut, prea puţin din viitor,
numai un zgomot acut al clipei de faţă,
peste conversaţia potolită
la mesele ude după aversă, între clienţi preferând
să stea numai cu faţa spre mare,
pentru efectele binefăcătoare ale brizei,
spre ţărmul englez invizibil, cu ochii închişi
spre o lume a lor, interioară.
Poate că atunci când Monet îşi căra trepiedul şi instrumentele
pe aceste plaje de pietricele sferice şi ovale
nu se simţea nicăieri căderea în gol
pe care noi o adulmecăm la fiecare întorsătură de frază
a chelneriţei amabile recomandând cel mai bun calvados ever.
Avem încă, păstrate împreună cu zeci de cochilii
într-un pahar ciobit uitat pe nişte rafturi prin casă,
trei mostre ca suvenir, dar e greu de spus când le-am cules, 
cum despre orice e dificil de adăugat ceva
în zilele noastre iluminate la întâmplare din te miri ce.

Şi asta tot înseamnă mai mult decât nimic.

vineri, aprilie 03, 2015

Avem tot dreptul legal de a critica

Îmi exprim indignarea şi revolta, protestul public împotriva deciziei Consiliului U.S.R. din 30 martie 2015 de a-i sancţiona prin avertisment pe scriitorii Rita Chirian​, Peter Sragher şi Dan Mircea Cipariu​ pentru ceea ce Consiliul în frunte cu Nicolae Manolescu consideră a fi „atacuri concertate împotriva Uniunii Scriitorilor ca instituţie şi ale unora dintre membri săi”. Având în vedere disfuncţionalităţile legate de acordarea Premiului Eminescu (de la care au pornit, de fapt, criticile noastre, ale celor aproximativ 100 de scriitori), faptul că regulamentul a fost modificat în sensul de a permite dlui Manolescu să candideze a treia oară la funcţia de preşedinte, lipsa de transparenţă a conducerii U.S.R. (din cât ştiu, nu ni s-a răspuns punctual cererii noastre depuse acum mai mult de o lună la secretariatul instituţiei), comportamentul autoritarist al preşedintelui (reacţiile sale publice au fost încercări clare de intimidare a celor care îl criticăm) şi imaginea proastă a instituţiei, consider că sancţiuni ar trebui date de fapt conducerii U.S.R. şi nu celor care îşi exercită dreptul la libertatea opiniei. Criticile pe care noi toţi (nu numai cei trei scriitori sancţionaţi) le-am adus şi le aducem conducerii U.S.R. sunt în fapt dovada că nouă ne pasă în mod real de felul în care este condusă şi în care funcţionează U.S.R, că nu ne sunt indiferente derapajele care se petrec în cadrul ei. Mai mult, avem tot dreptul legal de a critica şi orice încercare de intimidare a noastră este de fapt un act de încălcare a spiritului democraţiei. Îmi exprim totodată solidaritatea cu cei trei scriitori şi îi îndemn pe toţi scriitorii, indiferent dacă au semnat sau nu petiţia, să protesteze împotriva acestui gest de sancţionare (care seamănă cu abuzurile din perioada comunistă) prin care ni se încalcă drepturile democratice privind libertatea de expresie.
Articol pe acest subiect pe Agenţia de carte

joi, aprilie 02, 2015

Niște simple exerciții de zâmbet

În posturile, serviciile, slujbele, profesiile în care ai de a face cu oamenii (profesorii, doctorii, asistentele medicale, funcționarii intră sigur aici) prima condiție este să ai atitudine prietenoasă. Dacă nu ai de la mama și de la tata de-acasă așa ceva sau dacă dificultățile vieții te-au făcut să-ți pierzi zâmbetul, politețea și minima căldură umană, atunci mai devreme sau mai târziu vei deveni o cauză a disfuncționalităților de tot felul, a atmosferei tensionate, a nervilor și a stresului. Dacă numai îți plouă și îți ninge, dacă vezi numai rău și găsești numai defecte și lipsuri celor din jur, e limpede că nu ești făcut pentru munca cu oamenii. Dacă stai încruntat mai mereu și mai ești și șef sau șefuleț pe undeva, devii o pacoste pentru toți. Oamenilor de acest fel trebuie să li se spună că au o problemă. Mai direct sau mai diplomatic, mai tranșant sau mai aluziv, acestor persoane trebuie să li se amintească adevărul că nu sunt veșnice pe unde sunt și că nu e nimeni dator să suporte toanele lor. Și apoi, această atitudine prietenoasă despre care fac eu vorbire, ca să spun așa, aici, un pic cam iritat (recunosc :) ), se mai poate și învăța. Chiar mă gândesc că în loc de mai noile și vestitele cursuri de comunicare care pregătesc practic pe bandă rulantă oameni parcă mai încruntați decât înainte, ar fi mai bune, poate, niște simple exerciții de zâmbet la locul de muncă. Zâmbet adevărat, autentic, sincer, netrucat. Zâmbet gratis. Și o vorbușoară bună ca bonus. Să fie oare așa de greu de atins acest vis?

miercuri, aprilie 01, 2015

Tinereţe petrecută în lagăr

Azi tatăl meu, Vasile Gh. Baghiu, ar fi împlinit 93 de ani. A făcut frontul un an, când avea 21 de ani, apoi a trecut prin iadul sovietic siberian, ca prizonier de război, timp de şapte ani. Tinereţe petrecută în lagăr. A supravieţuit. Întors acasă în 1951, şi-a refăcut, cum se spune, viaţa: s-a căsătorit, ne-a avut pe noi, surorile mele şi cu mine şi a înfruntat viaţa în România devenită, la rândul ei, un lagăr. În anii cincizeci, când în literatura noastră se zbenguia proletcultismul, el a scris, riscându-şi libertatea şi viaţa, despre ceea ce păţise în lagărele din Karaganda. A murit în 1974 într-un accident de muncă. Eram atunci un copil de opt ani, dar am găsit caietul lui şi l-am păstrat. Cu greu l-am publicat după 1989, pentru că regimul comunist, aşa cum se ştie, doar se cosmetizase. Memoriile lui sunt unice, dar recunoaşterea lor încă nu şi-a găsit epoca. Dumnezeu să-l odihnească!
Prizonier în U.R.S.S. la Cărtureşti