joi, februarie 26, 2015

Sentimentul că nu e totul pierdut

Lunea trecută am fost invitat la o filială de cartier a bibliotecii publice din oraşul meu să le vorbesc unor elevi de liceu despre actualitatea lui Eminescu. De fiecare dată răspund unor astfel de invitaţii, fie ele într-o şcoală dintr-un sătuc uitat sau într-un apartament de bloc de la parter transformat în bibliotecă publică. Între argumentele care ţin de opera poetică, de publicistică şi de tipul de model de creator pe care acest mare poet îl reprezintă pentru orice epocă, inclusiv pentru a noastră, am vrut să le propun să audă şi câteva fragmente din poemele lui, dar nu din acelea din manual sau îndeobşte cunoscute, ci din cele mai puţin auzite şi mai puţin citite. La un moment dat, am ezitat dacă să citesc o strofă în care cuvântul "boschet" ar fi putut suna comic, mă gândeam, pentru urechile lor şi astfel ar fi putut să-mi spulbere toată argumentaţia, însă am decis, într-o clipă, să le citesc strofa care conţinea cuvântul, să nu sar peste ea, să aştept râsul lor spontan (care a şi venit întocmai cum mă aşteptam) şi abia după aceea să le vorbesc despre felul cum în timp cuvintele capătă noi conotaţii în funcţie de context şi să le citesc mai departe alte pasaje din alte poeme despre care ştiam că îi vor sensibiliza în aşa fel încât îi vor pune pe gânduri, fie şi numai pentru o clipă, le vor oferi un contrast lămuritor şi îi vor face să vadă până la urmă cât de umană, în definitiv,  este substanţa poeziei lui Eminescu. Intuiţia mea a fost corectă, pentru că am ajuns în final să discut cu ei despre rostul poeziei în lumea de azi şi alte minunăţii interesante că nici nu se mai dădeau duşi de acolo. Am avut din nou, cum mi se mai întâmplă uneori, sentimentul că nu e totul pierdut, iar mulţumirea aceea mi-a fost suficientă pentru toată ziua şi încă mă mai hrănesc din ea.

marți, februarie 17, 2015

Ciudată solidarizare

Abia au trecut zilele în care mai mulţi scriitori l-am criticat pe Nicolae Manolescu şi i-am cerut şi demisia de la conducerea Uniunii Scriitorilor pentru neregulile de la jurizarea Premiului Eminescu de la Botoşani că un alt grup de scriitori se solidarizează acum cu acest critic. Se solidarizează, nicio problemă, însă pentru ce fel de cauză? Ce au ei de apărat? Noi măcar am explicat limpede că sunt serioase motive de suspiciune în privinţa jurizării pentru premiul cu numele marelui poet, iar câţiva dintre noi au făcut şi adevărate investigaţii jurnalistice şi au demonstrat favoritismele de care a beneficiat premiatul. Măcar am spus clar care sunt nemulţumirile noastre şi, mai mult, am cerut, printr-un memoriu depus la Uniunea Scriitorilor, limpezirea unor chestiuni administrativ-financiare ale acestei organizaţii. Demersuri absolut normale. În schimb, după ce domnul Manolescu a încercat fără succes metoda securistă a intimidării spunând în vreo două articole că protestatarii ar fi necunoscuţi, netalentaţi şi tot aşa, acum,  în stilul "epocii de aur", susţinătorii săi se adună "strâns uniţi". În fond, chiar așa, ce au de apărat aceşti scriitori? Un stil de lucru al unui președinte de organizație care sfidează regulamentele şi îi dispreţuieşte pe scriitori? Modul nedemocratic în care acest critic, care nu mai scrie de douăzeci și cinci de ani (în schimb îi trimite pe protestatari la scris), a forţat al treilea mandat la conducerea US? Maniera abuzivă în care i-a intezis, ca un cenzor de pe vremuri, semnătura în România literară marelui scriitor opozant al comunismului, Paul Goma? Neregulile evidente de la jurizarea pomenită de la care a şi pornit scandalul? Vor ei să spună prin gestul lor că se opun limpezirii lucrurilor incriminate de noi? Se solidarizează ei împotriva aflării adevărului în această chestiune? Ciudată solidarizare.

luni, februarie 16, 2015

Abuzul este aerul lor, hrana lor, stilul lor de viaţă

Lucrurile nu merg bine în România şi din cauză că instituţiile sunt conduse dezastruos de oameni care au mari probleme de comportament elementar, care îşi permit să insulte salariaţii cu o nonşalanţă uimitoare, care au apucături de mici dictatori, care induc o atmosferă toxică în jur. Funcţiile publice la toate nivelurile sunt în general ocupate de oameni (bărbaţi şi femei deopotrivă) fără cultură şi fără educaţie, cinici, fără pic de omenie, prefăcuţi, cu mai multe feţe, instruiţi toţi parcă la şcoala comunistă a dispreţului, porniţi permanent pe conflict şi pe punerea la punct a oricui, lamentabili din punct de vedere uman, crescuţi în ignorarea valorilor. Deşi ştiu că ies serios din spaţiul legii, ei calcă fără să clipească peste demnitatea altora cu aerul că sunt în drept să facă lucrul acesta. Dar o fac şi pentru că sunt siguri de "spatele" lor, pentru că se cred veşnic protejaţi de cineva sus-pus şi de sistem şi pentru că bieţii oameni simpli au căpătat frică. Abuzul este aerul lor, hrana lor, stilul lor de viaţă. Ei uită adesea că roata se întoarce, că vine o zi în care trebuie să dea socoteală, că lumea - aşa cum e, apăsată de griji şi umilită - se mai trezeşte din când în când.  Blestemat sistem este acesta care permite în ţara aceasta a noastră unor înguşti la minte şi la suflet să ajungă în poziţii de conducere!

sâmbătă, februarie 14, 2015

Recunoaşterea reală a importanţei istorice şi literare a acestei cărţi îşi aşteaptă încă epoca

Când scriu în dimineţile acestor ani la romanele mele, îl am în minte pe tatăl meu, supravieţuitorul erou al lagărelor sovietice, pe care îl vedeam scriind duminicile la fereastra dinspre pârâu a casei noastre din Mastacăn. Atunci în 1970, când eu aveam cinci ani, el îşi transcria pe un alt caiet memoriile din Siberia pe care le scrisese, cu foarte mult curaj, în anii '50, imediat după întoarcerea acasă, într-un timp în care lumea noastră literară adoptase realismul socialist. Bănuiesc că se temea de degradarea în timp a hârtiei din caietul primei variante şi începuse să treacă totul pe un caiet cu hârtie mai bună. Avea dreptate, pentru că văd acum cât de mult a lucrat timpul pe acel prim suport. Nu reuşise să facă mulţi ani de învăţătură până la intrarea pe front şi apoi în viaţa de prizonier, dar (dincolo de greşeli în scris) fraza uşoară, umorul subtil şi perspectiva lipsită de ură şi părtinire îl arată un povestitor de talent, cu un timbru unic. Imaginea lui privind gânditor pe fereastră şi scriind, scriind, scriind împotriva curentului mi-a fost mereu şi îmi este şi astăzi model şi inspiraţie. Am încercat să prind în Planuri de viață​ povestea supravieţuirii prizonieratului din Gulag şi felul lui de a fi ca om şi am avut grijă, cât s-a putut în anii aceştia ai tranziţiei haotice în care comuniştii au rămas în continuare la butoane, să-i valorific moştenirea. Două ediţii din Prizonier în URSS, fragmente publicate în revista Memoria, fragmente difuzate la Europa liberă, conferinţe despre unicitatea cazului său şi a scrierilor sale. Avea să plece din lumea noastră într-un accident misterios, în 1974. Cred şi acum că recunoaşterea reală a importanţei istorice şi literare a acestei cărţi îşi aşteaptă încă epoca.

marți, februarie 10, 2015

Nici înainte, nici înapoi

Romanul acesta pe care îl am în lucru diminețile devreme îmi dă de furcă mai mult poate decât celelalte două mai recente ( Planuri de viață​ și Fericire sub limite​) la un loc. M-a adus într-un punct din care nu se mai poate merge nici înainte, nici înapoi. Înapoi e limpede de ce, iar înainte pentru că lumea care se învârte în jurul personajului feminin e în stare să-i schimbe acestui personaj deciziile, să-i modifice gândurile, să-i influențeze gesturile. Acum nu povestea sau poveștile contează foarte mult, ci direcțiile în care o iau lucrurile, amestecul de viață trăită și reflectată, partea de sens care face ca ficțiunea să se confunde perfect cu viața și să nu se vadă deloc lipiturile sau combinația grăbită de culori pe paletă în fuga inspirației.

duminică, februarie 08, 2015

Acel aer al lecţiei învăţate de care orice scriitor ar trebui fugă cât mai departe

Scrisul poate fi salvator pentru cineva care caută de mai multă vreme un sens nu numai pentru propria viaţă, ci şi pentru epoca sa. Problema apare atunci când intervin sincopele, pauzele de inspiraţie, tatonările lipsite de efect ale rândurilor, neîncrederea, lipsa de speranţă, momentele de trăire la nivelul zero, sentimentul de orizont închis al paginii albe. Interesant este că, odată depăşite, aceste nesuferite praguri devin invariabil chiar lucrurile preţioase în care îşi prinde rădăcinile scrisul şi fără de care cuvintele sună fals, frazele se înşiră artificial şi tehnic, iar povestea se contaminează de acel aer al lecţiei învăţate de care orice scriitor ar trebui fugă cât mai departe.