joi, februarie 26, 2015

Sentimentul că nu e totul pierdut

Lunea trecută am fost invitat la o filială de cartier a bibliotecii publice din oraşul meu să le vorbesc unor elevi de liceu despre actualitatea lui Eminescu. De fiecare dată răspund unor astfel de invitaţii, fie ele într-o şcoală dintr-un sătuc uitat sau într-un apartament de bloc de la parter transformat în bibliotecă publică. Între argumentele care ţin de opera poetică, de publicistică şi de tipul de model de creator pe care acest mare poet îl reprezintă pentru orice epocă, inclusiv pentru a noastră, am vrut să le propun să audă şi câteva fragmente din poemele lui, dar nu din acelea din manual sau îndeobşte cunoscute, ci din cele mai puţin auzite şi mai puţin citite. La un moment dat, am ezitat dacă să citesc o strofă în care cuvântul "boschet" ar fi putut suna comic, mă gândeam, pentru urechile lor şi astfel ar fi putut să-mi spulbere toată argumentaţia, însă am decis, într-o clipă, să le citesc strofa care conţinea cuvântul, să nu sar peste ea, să aştept râsul lor spontan (care a şi venit întocmai cum mă aşteptam) şi abia după aceea să le vorbesc despre felul cum în timp cuvintele capătă noi conotaţii în funcţie de context şi să le citesc mai departe alte pasaje din alte poeme despre care ştiam că îi vor sensibiliza în aşa fel încât îi vor pune pe gânduri, fie şi numai pentru o clipă, le vor oferi un contrast lămuritor şi îi vor face să vadă până la urmă cât de umană, în definitiv,  este substanţa poeziei lui Eminescu. Intuiţia mea a fost corectă, pentru că am ajuns în final să discut cu ei despre rostul poeziei în lumea de azi şi alte minunăţii interesante că nici nu se mai dădeau duşi de acolo. Am avut din nou, cum mi se mai întâmplă uneori, sentimentul că nu e totul pierdut, iar mulţumirea aceea mi-a fost suficientă pentru toată ziua şi încă mă mai hrănesc din ea.

vineri, februarie 20, 2015

Felix Nicolau despre romanul Fericire sub limite

Cronica "Unghiuri speciale" de Felix Nicolau la romanul "Fericire sub limite"/ Ed. Charmides 2014, în revista Steaua, nr. 9, septembrie 2015


Scriitor productiv, Vasile Baghiu știe sã fie și

polimorf: speciile literare îi stau la degetul mic. Firește, este binecunoscut toposul literaturii scriitorului: sanatoriul de boli infecțioase, în rol principal

fiind distribuitã tuberculoza.

De aici decurg câțiva subtopoi: izolarea, provincia, hipersensibilitatea

ori insensibilitatea ca autoprotecție și vizionarismul. Autorul „Manifestului Himerist” este, evident, un continuator al lui Thomas Mann, dar de

o manierã personalã. Dacã Hans Castorp urca spre

sanatoriu ca spre un purgatoriu, care se va transforma în infern și unde va avea dostoievskiana întâlnire cu diavolul, protagoniștii lui Baghiu nu

trãiesc atât de spectaculos.

Prima temã, provincialismul, care este

captivant tratatã și în Planuri de viațã, dar în context

cosmoplit, are ca efect lentoarea temporalã.

Suntem la polul opus fațã de postmodernism, unde

timpul și spațiul se contractau. Aici este „clipa anilor

optzeci, suspendatã” favorabilã reveriei ori

vizionarismului bizantin. În acest „cuib al timpului

mort”, cu puțin înainte de tãvãlugul capitalist,

predominã sporovãiala ce rareori cade în

balcanisme, dat fiind cã peisajul parcã mereu

tomnatic stimuleazã sentimentele, poate și

sentimentalismul. Viața se deruleazã pe coordonate

studențești, cu cãrți și muzici bune pentru

protagoniști. Aici este sublimul. Cei care nu se

bucurã de asemenea paliative supraviețuiesc în

urâtul naturalist al sputei, griului și soarelui anemic.

Fãrã sã-și propunã experimente narative,

prozatorul alterneazã totuși frazele lungi cu

propoziții reduse pânã la un infinitiv lung, monologul

interior întotdeauna dubleazã dialogul, planurile

temporale se pot inversa de la un capitol la altul,

iar descrierile au mereu un rol psihologic, nu pur

estetic. În ciuda substanței culturale și a puținelor

evenimente, Vasile Baghiu are harul de povestitor

care poate atrage cititorii nu prin suspans, ci prin

fluența zicerii, oricât de sofisticatã ar fi ea uneori.

Plecarea romanului este livrescã, așa cum se

cuvine la un roman mainstream: camera de la

sanatoriu ocupatã de unul dintre protagoniști este

sufocatã de cãrți. În cele din urmã, boala cronicã,

prin diminuarea vitalitãții, îndeamnã la obiceiuri

cãrturãrești. Salvarea vine din expunerea la viațã,

sau la viața în regim morbid. „Benchetuiala de bacili”

și faptul cã majoritatea personalului medical este

recrutat dintre foștii pacienți constituie odgoane

încolãcite în jurul realitãții, ceea ce face ca accentul

sã nu cadã pe fantezii de bibliotecã, pe acea scholé,

izolarea în turnul de fildeș, pe care o combãtea

Pierre Bourdieu în Meditații carteziene. Peste

tentația eseisticã și solilocvicã a prozatorului se

așterne frica de boalã. În special intelectualii practicã

respirația speriatã, o „pranayama profesionalã”,

care ar putea fi un fel de filtru.

Chiar cu moartea la ușã, viața își cere

drepturile. Oamenii se îndrãgostesc, însã cu cât

rafinamentul mental este mai accentuat, cu atât

sentimentul se complicã. Pentru Grig „mintea

femeilor e un abis imposibil de cercetat”. În același

timp, visele de a ajunge scriitor faimos (firește!), îl

împiedicã sã investeascã emoțional. Perspectiva

este autoironicã, cu romantismul auctorial românesc

alimentat de speranța de a se vedea publicat în

În aceastã lume a urâtului, frecventarea artei

și a iubirilor sunt paliative firești. Nu atât de firesc

este profesorul de biologie Victor Savu, care vine

la sanatoriu împreunã cu elvețienii Anna și Hans,

fascinați de opera scriitorului Grigore Despa. Iatã

cã destinul artistic al lui Grig s-a împlinit, finalmente,

dar doar dupã ce emigrase în Italia. România

rãmâne tãrâmul sadoveninan unde nu se întâmplã

nimic, provincie a noului imperiu european. Un motiv

al prozei și poeziei lui Vasile Baghiu este necesitatea

persistenței în apropierea suferinței pentru a conferi

autenticitate scrisului. Circumstanțele pot fi

minimaliste, dar intențiile au întotdeauna mizã

maximã. Sanatoriul devine fons et origo, toposul

cu ajutorul cãruia se comparã destine și se discutã

caractere. Prozatorul posedã instrument pentru

caracterologia clasicã, însã harul lui rezidã mai cu

seamã în notațiile aparent fugare, capabile sã

sporeascã rafinamentul romanului: peștii

ornamentali se învârt în sensul acelor de ceasornic

într-o fântânã artezianã, doi tineri sunt aproape sã

facã dragoste când o infirmierã aduce vestea cã

mama fetei, internatã, tocmai murise, tristețea unui

personaj raisonneur este bruiatã de tacâmurile ce

se ciocnesc vesel la cantina tuberculoșilor, splina

unui porc sacrificat se dovedește „latã de la un

capãt la altul, iar asta înseamnã cã iarna va fi la fel

cum e acum” ș.a. Mai este apoi și sarabanda fricilor:

frica de microbi, frica de ratare, frica de a discuta

anumite subiecte pentru a nu fi turnat la Securitate.

Plasatã pe o granițã temporalã, intriga surprinde

anii 80 prin fantomaticele amintiri ale junelui „poet

la sanatoriu” (ce se va afirma ca prozator cu

„România literarã” (sic transit gloria mundi!).

Posibil ca autenticitatea romanului sã survinã

din expunerea autobiograficã. Detaliile medicale și

inserția bârfelor de sanatoriu sunt „parfumul” scrierii.

Peste acestea se așazã, abia, analiza holbanianã

a experiențelor erotice și interpretarea caracterelor

și situațiilor. Portretul epocii este completat cu datele

specifice contextului: momirile Securitãții întru

colaboraționism, dar și discuții asupra autenticitãții

artei. Kitschul nu este condamnat de pe poziții elitist

neomoderniste, ci tocmai – vizionarã idee –

pentru excitarea snobilor.romanul Stadiu final),

dar și anii de post-comunism

în care unii își asumã ori nu fostele atașamente

marxiste.

În pofida mizerabilismului, atmosfera are ceva

din rafinamentul decadent din Remember-ul lui

Mateiu Caragiale; în pofida acestui decadentism,

romanul problematizeazã intens, dar nu teoretic, ci

plecând de la situații concrete: învãțãmântul,

sãnãtatea, ecologia, arta și politica. Autorul aude,

vede și gândește, așadar. Ba știe sã și dramatizeze,

confruntând ideile și comportamentul celor doi protagoniști:

introvertitul și indecisul Grig fațã de

activul și justițiarul Victor. Scena de „pãlãvrãgealã

udatã cu bãuturealã” este strânsã în chingile

dialogului eficient și reflectatã ridiculizant în mintea

naratorului, cam cum se întâmpla la Marin Preda,

în romanele citadine.

Vasile Baghiu are toate calitãțile unui prozator

ce poate decupa felii diverse ale realitãții. Întrebarea

este dacã noul lui roman, tot despre sanatoriu, dupã

cum am citit pe Facebook, mai poate adãuga ceva

la tot ceea ce a scris prozatorul la temã pânã acum.

marți, februarie 17, 2015

Ciudată solidarizare

Abia au trecut zilele în care mai mulţi scriitori l-am criticat pe Nicolae Manolescu şi i-am cerut şi demisia de la conducerea Uniunii Scriitorilor pentru neregulile de la jurizarea Premiului Eminescu de la Botoşani că un alt grup de scriitori se solidarizează acum cu acest critic. Se solidarizează, nicio problemă, însă pentru ce fel de cauză? Ce au ei de apărat? Noi măcar am explicat limpede că sunt serioase motive de suspiciune în privinţa jurizării pentru premiul cu numele marelui poet, iar câţiva dintre noi au făcut şi adevărate investigaţii jurnalistice şi au demonstrat favoritismele de care a beneficiat premiatul. Măcar am spus clar care sunt nemulţumirile noastre şi, mai mult, am cerut, printr-un memoriu depus la Uniunea Scriitorilor, limpezirea unor chestiuni administrativ-financiare ale acestei organizaţii. Demersuri absolut normale. În schimb, după ce domnul Manolescu a încercat fără succes metoda securistă a intimidării spunând în vreo două articole că protestatarii ar fi necunoscuţi, netalentaţi şi tot aşa, acum,  în stilul "epocii de aur", susţinătorii săi se adună "strâns uniţi". În fond, chiar așa, ce au de apărat aceşti scriitori? Un stil de lucru al unui președinte de organizație care sfidează regulamentele şi îi dispreţuieşte pe scriitori? Modul nedemocratic în care acest critic, care nu mai scrie de douăzeci și cinci de ani (în schimb îi trimite pe protestatari la scris), a forţat al treilea mandat la conducerea US? Maniera abuzivă în care i-a intezis, ca un cenzor de pe vremuri, semnătura în România literară marelui scriitor opozant al comunismului, Paul Goma? Neregulile evidente de la jurizarea pomenită de la care a şi pornit scandalul? Vor ei să spună prin gestul lor că se opun limpezirii lucrurilor incriminate de noi? Se solidarizează ei împotriva aflării adevărului în această chestiune? Ciudată solidarizare.

luni, februarie 16, 2015

Abuzul este aerul lor, hrana lor, stilul lor de viaţă

Lucrurile nu merg bine în România şi din cauză că instituţiile sunt conduse dezastruos de oameni care au mari probleme de comportament elementar, care îşi permit să insulte salariaţii cu o nonşalanţă uimitoare, care au apucături de mici dictatori, care induc o atmosferă toxică în jur. Funcţiile publice la toate nivelurile sunt în general ocupate de oameni (bărbaţi şi femei deopotrivă) fără cultură şi fără educaţie, cinici, fără pic de omenie, prefăcuţi, cu mai multe feţe, instruiţi toţi parcă la şcoala comunistă a dispreţului, porniţi permanent pe conflict şi pe punerea la punct a oricui, lamentabili din punct de vedere uman, crescuţi în ignorarea valorilor. Deşi ştiu că ies serios din spaţiul legii, ei calcă fără să clipească peste demnitatea altora cu aerul că sunt în drept să facă lucrul acesta. Dar o fac şi pentru că sunt siguri de "spatele" lor, pentru că se cred veşnic protejaţi de cineva sus-pus şi de sistem şi pentru că bieţii oameni simpli au căpătat frică. Abuzul este aerul lor, hrana lor, stilul lor de viaţă. Ei uită adesea că roata se întoarce, că vine o zi în care trebuie să dea socoteală, că lumea - aşa cum e, apăsată de griji şi umilită - se mai trezeşte din când în când.  Blestemat sistem este acesta care permite în ţara aceasta a noastră unor înguşti la minte şi la suflet să ajungă în poziţii de conducere!

sâmbătă, februarie 14, 2015

Recunoaşterea reală a importanţei istorice şi literare a acestei cărţi îşi aşteaptă încă epoca

Când scriu în dimineţile acestor ani la romanele mele, îl am în minte pe tatăl meu, supravieţuitorul erou al lagărelor sovietice, pe care îl vedeam scriind duminicile la fereastra dinspre pârâu a casei noastre din Mastacăn. Atunci în 1970, când eu aveam cinci ani, el îşi transcria pe un alt caiet memoriile din Siberia pe care le scrisese, cu foarte mult curaj, în anii '50, imediat după întoarcerea acasă, într-un timp în care lumea noastră literară adoptase realismul socialist. Bănuiesc că se temea de degradarea în timp a hârtiei din caietul primei variante şi începuse să treacă totul pe un caiet cu hârtie mai bună. Avea dreptate, pentru că văd acum cât de mult a lucrat timpul pe acel prim suport. Nu reuşise să facă mulţi ani de învăţătură până la intrarea pe front şi apoi în viaţa de prizonier, dar (dincolo de greşeli în scris) fraza uşoară, umorul subtil şi perspectiva lipsită de ură şi părtinire îl arată un povestitor de talent, cu un timbru unic. Imaginea lui privind gânditor pe fereastră şi scriind, scriind, scriind împotriva curentului mi-a fost mereu şi îmi este şi astăzi model şi inspiraţie. Am încercat să prind în Planuri de viață​ povestea supravieţuirii prizonieratului din Gulag şi felul lui de a fi ca om şi am avut grijă, cât s-a putut în anii aceştia ai tranziţiei haotice în care comuniştii au rămas în continuare la butoane, să-i valorific moştenirea. Două ediţii din Prizonier în URSS, fragmente publicate în revista Memoria, fragmente difuzate la Europa liberă, conferinţe despre unicitatea cazului său şi a scrierilor sale. Avea să plece din lumea noastră într-un accident misterios, în 1974. Cred şi acum că recunoaşterea reală a importanţei istorice şi literare a acestei cărţi îşi aşteaptă încă epoca.

marți, februarie 10, 2015

Nici înainte, nici înapoi

Romanul acesta pe care îl am în lucru diminețile devreme îmi dă de furcă mai mult poate decât celelalte două mai recente ( Planuri de viață​ și Fericire sub limite​) la un loc. M-a adus într-un punct din care nu se mai poate merge nici înainte, nici înapoi. Înapoi e limpede de ce, iar înainte pentru că lumea care se învârte în jurul personajului feminin e în stare să-i schimbe acestui personaj deciziile, să-i modifice gândurile, să-i influențeze gesturile. Acum nu povestea sau poveștile contează foarte mult, ci direcțiile în care o iau lucrurile, amestecul de viață trăită și reflectată, partea de sens care face ca ficțiunea să se confunde perfect cu viața și să nu se vadă deloc lipiturile sau combinația grăbită de culori pe paletă în fuga inspirației.

duminică, februarie 08, 2015

Acel aer al lecţiei învăţate de care orice scriitor ar trebui fugă cât mai departe

Scrisul poate fi salvator pentru cineva care caută de mai multă vreme un sens nu numai pentru propria viaţă, ci şi pentru epoca sa. Problema apare atunci când intervin sincopele, pauzele de inspiraţie, tatonările lipsite de efect ale rândurilor, neîncrederea, lipsa de speranţă, momentele de trăire la nivelul zero, sentimentul de orizont închis al paginii albe. Interesant este că, odată depăşite, aceste nesuferite praguri devin invariabil chiar lucrurile preţioase în care îşi prinde rădăcinile scrisul şi fără de care cuvintele sună fals, frazele se înşiră artificial şi tehnic, iar povestea se contaminează de acel aer al lecţiei învăţate de care orice scriitor ar trebui fugă cât mai departe.

Trei răspunsuri despre romanul „Alergările unui scriitor” de la autorul lui, Vasile Baghiu (în Familia, "Cum?", rubrică susținută de Mircea Pricăjan)

1.  Cum s-a conturat ideea romanului „Alergările unui scriitor”? Ideea a apărut după ce începusem o serie de alergări în încercarea de a con...