vineri, ianuarie 30, 2015

Alte vremuri, aceleași metode

Alte vremuri, aceleași metode. Păstrând proporțiile, așa cum regimul Ceaușescu și cel care i-a urmat au căutat mereu să discrediteze protestul eroic al lui Paul Goma spunând despre el (prin vocea multor scriitori și critici) că nu ar avea talent și aplicându-i fel de fel de etichete până azi, tot așa Nicolae Manolescu spune acum despre scriitorii care am protestat împotriva neregulilor în acordarea Premiului Eminescu de anul acesta că nu am avea suficiente cărți scrise, operă, talent sau că am fi necunoscuți etc.. Nici vorbă să se refere la fondul problemei, acela legat de viciile de procedură și imixtiunile în desemnarea câștigătorului la jurizare (dezvăluite de câțiva membri ai juriului și o parte dintre protestatari) și climatul toxic din mediile literare întreținut de administrarea proastă a USR și de favorizarea unor grupuri de interese ale conducerii acestei organizații. Faptul că domnul Manolescu nu înțelege că și-a pierdut autoritatea de critic și continuă să dea verdicte critice despre scriitori pe care nu-i citește e explicabil (omul trăiește din amintiri), dar derapajele sale etice nu sunt de acceptat câtă vreme acestea afectează grav funcționarea democratică a Uniunii Scriitorilor. (Postare pe Facebook)

luni, ianuarie 26, 2015

Romanul a mai avansat cu trei pagini

Romanul a mai avansat cu trei pagini în dimineaţa asta, trei pagini ca trei paşi mici pe un drum lung. Îmi pusesem cafeaua şi mă uitam în gol prin bucătărie, pe ecranul laptop-ului, citeam ultima pagină, rulam paginile scrise, dar cuvintele noi nu veneau şi nu au venit până când, ca din întâmplare, m-am uitat pe fereastră şi am văzut, la lumina becului de pe unul din stâlpii din spatele blocului, cum ninge şi cum zăpada se aşternuse serios din nou peste noapte. Această privire a fost suficientă ca frazele să înceapă să se înşire una după alta fără poticnire, lucru care a ţinut vreo oră şi jumătate. Mă ridicam de pe scaun din când în când şi mă uitam la zăpadă, apoi treceam iar la butonat. Zăpada m-a înviorat într-un fel greu de descris. Să fi fost asocierea ei în mintea mea cu Crăciunul şi Sărbătorile (care au trecut şi după care îmi pare rău de fiecare dată toată luna ianuarie ca după copilărie) care să fi făcut declick-ul şi să mă fi pornit cu entuziasm pe povestea din roman? Poate. Cert este că romanul nu stă pe loc, iar gândul acesta mă face să înfrunt ziua, zilele, săptămânile, anii, lumea, viaţa.

joi, ianuarie 22, 2015

Scrisoare deschisă preşedintelui Uniunii Scriitorilor din România

Domnule Nicolae Manolescu,
Aţi promovat în mandatele pe care le-aţi avut în funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România un climat toxic în mediile literare.
Momentele de dezamăgire au fost multe, dar rămân în memoria timpului interzicerea lui Paul Goma (scriitorul emblematic pentru opoziţia la regimul communist) de a mai publica în "România literară" şi campania ulterioară împotriva sa, schimbarea statutului U.S.R. pentru ca dumneavoastră să puteţi candida a treia oară şi, în sfârşit, aşa cum rezultă şi din reacţiile publice din zilele acestea, sub directa diriguire a dumneavoastră, Premiul Mihai Eminescu a fost acordat recent chiar vicepreşedintelui U.S.R., Gabriel Chifu, în condiţiile în care în România trăiesc nu puţini poeţi mult mai valoroşi.
E momentul să vă retrageţi pentru că în loc să fiţi un om al echilibrului în Uniune sunteţi un factor care dezbină!
Nu sunteţi nici un bun lider, nici un bun administrator! Poate că sunteţi un bun critic, dar nici această calitate nu a mai fost probată de nimic în acest sens în ultimii douăzeci de ani!
Nu mai sfidaţi scriitorii!
Demisia este cea mai onorabilă opţiune pe care o aveţi acum!

Conducerea USR ar trebui să-şi dea demisia

Inițiativa mai multor scriitori de a cere demisia juriului care a decis acordarea Premiului Mihai Eminescu anul acesta scriitorului Gabriel Chifu, vicepreședinte al USR, o consider legitimă, am mai spus (e adevărat, cu niște nuanțe pe care le-am considerat necesare, le las acum deoparte), în condițiile în care valoarea literară a cărților acestui autor este cotată de lumea literară în general sub nivelul altor competitori nominalizați, în pofida faptului că s-ar putea găsi cu ușurință, probabil, nu puține cronici elogioase despre cărțile sale, iar sistemul bazat pe reciprocitate al cronicilor elogioase e un alt subiect nevralgic în lumea noastră literară. Demisia acestui juriu se impune, e limpede, sunt convins, cu tot prestigiul pe care fiecare dintre membrii săi îl are. E un juriu compromis, iar demisia ar fi una de onoare! Repet însă ceea ce am mai spus, anume că obiectivele noastre, ale scriitorilor, ar trebui să fie demisia în bloc a actualei conduceri a Uniunii Scriitorilor și noi alegeri. Iar în această privință ar fi binevenite părerile scriitorilor, inclusiv cum ar trebui, tehnic, procedat. PEN-Club ar trebui să aibă, de asmenea, o poziție oficială pe această temă, având în vedere că este vorba despre afectarea climatului în mediile literare și implicit a libertății de expresie. Demisia conducerii USR, la centru și în provincii, s-ar impune pentru mai multe motive. Pentru modul ineficient și nedemocratic în care administrează organizația, pentru favoritismele pe care le practică foarte adesea, pentru cultivarea unui sistem de grupuri și găşti, la toate nivelurile, pentru lipsă de transparență, pentru sistemul de susținători pe care această conducere, în frunte cu criticul N. Manolescu, și l-a creat în toate județele, pentru marginalizarea scriitorilor nealiniați acestui sistem de moștenire securisto-comunistă, pentru lipsa unui program adevărat de promovare a literaturii române contemporane și a scriitorilor de azi.

duminică, ianuarie 18, 2015

Azi nu puţini poeţi scriu în "stil himerist"

În viaţă, dar şi în literatură, am mers pe căile mele, nu prea m-am luat după mişcările de turmă. Totul a avut şi are încă un preţ, însă a meritat şi merită în continuare. Am ales un sanatoriu TBC ca loc de muncă imediat după adolescenţă ca să înţeleg viaţa, să îngrijesc nişte oameni bolnavi şi, poate, în timp, să pot scrie ca şi cum aş trăi. Între timp sanatoriul a devenit un simbol al scrisului meu, iar acest lucru nu e puţin. Când am propus "himerismul" ca alternativă la tăvălugul postmodernismului nivelator, câţiva au exclamat că asta aşteptau de ani şi ani, unii au mârâit neîncrezători, alţii au făcut băşcălie, mulţi au tăcut sperând că totul se va stinge repede, iar şi mai mulţi au căutat să înţeleagă ideea şi mi-au scris scrisori admirative, ferindu-se, totuşi, să exprime admiraţia şi public. Plus febra manifestelor de tot felul care a urmat. Azi nu puţini poeţi scriu în "stil himerist" (cuprind lumea, adică, în poemele lor), dar nu mulţi dintre ei au şi onestitatea să recunoască de unde le vine viziunea trans-naţională, călătoare. Sau nici măcar nu ştiu, pentru că nu se obosesc să se uite în urmă, pentru că totul începe - nu-i aşa? - cu ei şi de la ei. În fine, nu prea m-am lipit de găşti şi nici măcar de grupuri, pentru că am văzut cum totul degenerează astfel într-un fel de politică literară provincială de cea mai joasă calitate, iar literatura fie e lăsată deoparte, fie e folosită pentru atingerea unor poziţii sociale. Aşa e şi acum, când scriu romane, iar lumea literară e din nou grupată pe găşti, e din nou pornită să cucerească nişte redute care nu au legătură cu scriul, cu literatura. Noroc că am şansa cât de cât, prin aceste reţele ale Internetului, a unei comunicări reale cu cititori reali, care îmi cumpără cărţile şi le citesc, care, mai mult, îmi scriu impresiile lor. Povestea continuă. Iar eu sunt la fel de optimist ca la început.

vineri, ianuarie 16, 2015

Rezistența "omului" în fața "omenirii"

Mă gândesc că nu există pentru un scriitor sau artist din zilele noastre alt remediu (refugiu?) mai bun în fața confuziilor, manipulărilor, agresiunilor și ipocriziilor lumii de azi decât arta sa. Iar arta aceasta a sa trebuie să le cuprindă pe toate, ca o revanșă. Iar dacă acest "trebuie" sună poate prea imperativ, atunci să spun mai bine că ar fi de dorit, ar fi salvator. Și la urma urmei e doar o părere, firește. Scrisul și arta devin o revanșă, în fapt, a onestității simple agresate de interese "înalte", mereu supra-individuale. Singura șansă, de altfel, într-o lume cinică, pusă parcă pe autodistrugere. Singura șansă, spun, ca să nu se piardă chiar de tot partea de sens pe care toți ne-o dorim. Partea de sens individual. Chiar sensul. Nu m-am ținut deoparte, m-am zbătut, m-am agitat în felul meu în toți acești mulți ani din urmă, dar mă tem că ar fi cazul să mă resemnez și să-mi transfer trăirile, părerile, speranțele, revoltele, indignările doar în romane și în poeme. Pare a fi din nou un timp al ideilor intimidate și reprimate. Nu, nu e abandon. E doar o repliere pentru a oferi o posibilitate reală de supraviețuire a acestui "ceva" care ține foarte mult de persoană și foarte puțin de societate. Care ține de libertatea individuală. Fără dramatizări inutile, poate fi chiar rezistența "omului" în fața "omenirii".

joi, ianuarie 15, 2015

Înaintez cu prudență moderată

Lumina zilei m-a prins la scris, pentru că m-am hărnicit iar grozav trezindu-mă devreme cu gândul la romanul în lucru, așa cum, glumind-zâmbind, cred că îi și stă bine unui scriitor de ziua poetului național. Gânduri prea mari nu-mi fac deocamdată. În paranteză fie spus, nici peisajul literar-cultural nu prea mă ajută la asta. Doar resurse sufletești proprii și personale. Oricum, înaintez cu prudență moderată în povestea din carte, pe vreo trei planuri și încerc să înțeleg suferința de moment a personajului principal (o femeie de data aceasta) care, deși pare să aibă totul pentru fericire, nu reușește să cunoască fericirea. Și nici mulțumirea sufletească măcar. Cel puțin pentru o vreme. Cum se întâmplă uneori și în viață. Sau nu?

marți, ianuarie 13, 2015

Nu mă refer la scrisul poemelor, care e ceva tehnic

Când nu mai înseamnă nimic și nu îți mai faci planuri în legătură cu ea, poezia devine totul. Nu mă refer la scrisul poemelor, care e ceva tehnic, ci la un stil de viață special pe care îl deprinzi după multe ezitări și tatonări. Iar acest "totul" nu are nimic disperat în el. E firescul trăirii în acord cu sensibilitatea pe care începi s-o recunoști ca aparținându-ți și care se infiltrează în clipele tale ca un lichid de perfuzie într-un corp bolnav.

duminică, ianuarie 04, 2015

Suferinţa de a suferi în tăcere într-o societate căreia nu-i pasă de astfel de suferinţe

Sigur că situaţia scriitorului neînregimentat în România de azi e foarte grea. Sigur că o societate care nu preţuieşte cultura şi oamenii ei nu este sănătoasă şi nici civilizată. Sigur că gestul miilor de români de a posta pe Facebook citate frumoase din fel de fel de scriitori ar fi şi mai frumos dacă ar fi dublat de gestul cumpărării şi citirii cărţilor. A te plânge însă ca scriitor pentru că nu ţi se dau ţie personal nu ştiu ce recompense sau nu ţi se oferă nu ştiu ce condiţii de viaţă despre care susţii că ţi s-ar cuveni şi aşa mai departe e un pic cam prea mult. E cam umilitor, aş zice. Fireşte, uneori ne mai enervăm din cauza nedreptăţilor, favoritismelor etc.. şi ajungem chiar şi să ne plângem. Până la un punct e omeneşte. Până la un punct, pentru că a te răzvrăti şi a scrie (fără a dori acum să personalizez) despre această situaţie nedreaptă, în reviste, în ziare, pe reţele şi oriunde, sunt lucruri necesare, binevenite, însă a pretinde personal ceva de la societate doar pentru că scrii pare să nu sune prea bine.Totuşi, aş zice că singura soluţie decentă pentru un astfel de scriitor este să îşi caute neapărat o slujbă din care să se întreţină, să se ţină de ea, să rabde, să sufere în tăcere, să nu-şi piardă speranţa şi mai ales să continue, în aceste condiţii, să scrie liber mai departe ca şi cum aceasta ar fi normalitatea normalităţilor. Se pare că nici nu prea este încotro. Din păcate, aceasta este realitatea. E de ajuns să citeşti suficiente biografii de scriitori de ieri şi de azi şi te lămureşti. E limpede, arta este şi suferinţă, inclusiv suferinţa de a suferi în tăcere într-o societate căreia nu-i pasă de astfel de suferinţe.

vineri, ianuarie 02, 2015

Instrumentul perfect al răbdării

Răbdarea se învaţă. Ca multe alte lucruri de pe lumea aceasta. Unii o deprind pur şi simplu din experienţele de aşteptare pe care viaţa li le oferă zi de zi, alţii din încrederea în propriile planuri pe care le văd undeva în viitor împlinite, în sfârşit, şi mai mulţi poate pe drumul credinţei sau al bunătăţii asumate care topeşte chiar timpul. În ce mă priveşte, scrisul romanelor - o ocupaţie pe care, după ani de poezie, am luat-o mai în serios în ultimul timp - a devenit instrumentul perfect al răbdării. Dimineaţă de dimineaţă, devreme, când soarele încă nu se trezeşte, pagină cu pagină, situaţie cu situaţie, graba mea omenească de a pune punct, de a mă vedea ajuns la capăt are de înfruntat fiecare emoţie, fiecare stare, fiecare întorsătură de frază. De aceea nici nu cred în cititul prozei pe verticală, pe diagonală sau mai ştiu eu cum. Poate că un articol ştiinţific poate fi parcurs prin aceste tehnici rapide de lectură, dar un roman trebuie tatonat cuvânt cu cuvânt. Aşa cum se şi cuvine. Şi găsesc aici un punct forte în susţinerea ideii de trăire a clipei, care îţi aduce bucuriile mărunte, acelea care construiesc fericirea. Nu poţi pretinde că ai citit Proust doar frunzărind "În căutarea timpului pierdut". Tot aşa cum - e limpede - nici trăirea pe sărite a vieţii nu este posibilă.