duminică, octombrie 26, 2014

Am scris romanul Fericire sub limite în doi ani

Am scris romanul Fericire sub limite în doi ani, dar l-am purtat în minte şi în suflet mereu în ultimii zece ani. L-am început imediat după ce am încheiat Planuri de viață, la întoarcerea din rezidenţa elveţiană dinainte de Crăciunul din 2011. L-am scris, cu unele mici pauze, aici, în România, acasă, pe masa din bucătărie, la laptop-ul prietenos, dimineţile, pe la 4,30, până la plecarea la serviciu. A mers şi aşa, în paralel, vreau să spun, cu iureşul vieţii de la noi, chiar dacă uneori am simţit că îmi forţez limitele. Nu de mult, când eram aproape de final, prin primăvară, am făcut şi vreo două vizite la sanatoriul Bisericani unde lumea din roman îşi are centrul ei de greutate, un Berghoff din nordul Moldovei mele, vizite în vederea unor minime chestiuni de documentare, dar şi pentru reanimarea unor impresii şi sentimente din perioada anilor optzeci ai primei tinereţi, în care am îngrijit bolnavi acolo. Nu este un roman autobiografic, ci unul care porneşte de la experienţe proprii şi se bazează pe ele, fără să aibă nicio ambiţie de teleportare fidelă din viaţă în pagini. Este un punct pe care îmi doream să-l ating în această incursiune de tatonare a vieţii prin scris, de înţelegere a ei. Pot spune că sunt mulţumit, iar dacă ecourile pe care le voi primi de la cititori vor fi bune, atunci va fi şi mai limpede că toată zbaterea va fi meritat.

luni, septembrie 22, 2014

Vasile Baghiu - Fericire sub limite (roman, Ed. Charmides, 2014)

"Întâmplările de aici se petrec în mare parte în sanatoriul de tuberculoză în care am îngrijit bolnavi în prima tinereţe şi au legătură cu acel „munte vrăjit” personal. Totuşi, romanul "Fericire sub limite" nu este autobiografic. Filtrul literar modifică lucrurile, le deformează, chiar dacă nu le falsifică. De fapt, mai presus de el clipeşte mereu un fel de ochi al minţii care vede dincolo de aparențe și încearcă să extragă un înțeles sau un sens din orice, care umanizează tehnica nemiloasă şi ajunge în final la „viaţa aşa cum e”. Scriind acest roman am sperat că voi înţelege, odată cu personajele, cum se face că nu reuşim să mergem foarte departe în încercarea noastră de a controla lucrurile, cum, cu toate acestea, nu renunţăm nicicum la credinţa că odată şi odată vom izbândi. Nu ştiu dacă am atins „secretul”, dar măcar intuiesc că la sfârșitul sfârșitului suplimentul de trăire „live” – pe care l-am căpătat punând în pagină situaţiile de viaţă ale personajelor-persoane – înseamnă deja foarte mult. Asemenea lor, despovărat de iluzii, imun la zăngănitul ademenitor al succesului, pierdut pentru trecut şi lămurit asupra viitorului, învăţ să mă las şi eu în plasa acestui prezent etern." (text coperta a patra)



comenzi ramburs:
Editura CHARMIDES
420041, Bistrița
Str. Mihai Eminescu nr. 13
Tel.:+40263236257
+40744474252
Email: contact@societateadeconcerte.org

Recenzie de Constantin Piştea
Recenzie de Adrian G. Romila

marți, septembrie 09, 2014

Este momentul să anunţ titlul romanului

Cred că este momentul să anunţ titlul romanului pe care l-am încheiat în primăvară şi căruia i-am găsit, în sfârşit, ieri, editor. De fapt, am aşteptat mult această zi, aşa cum se ştie, atât cât se ştie, din jurnalul scrierii lui (o altă carte), pe care l-am ţinut pe Facebook și din când în când și aici. Chiar dacă am avut şi succes uneori, atât cu manuscrisele în găsirea unor editori cunoscuţi (Planuri de viață apărut, de exemplu, în 2012, la Polirom), cât şi cu cărţile propriu-zise (deopotrivă la critică şi la cititori), înţeleg perfect că nimic nu-mi grantează repetarea lucrurilor. Tot aşa cum înţeleg că nimic nu o împiedică, teoretic cel puţin. Fiecare carte are drumul ei, iar eu încerc să o urmez pe fiecare în parte şi să mă ţin şi de toate odată, cu singura dorinţă, mărturisită acum aici, de a ajunge, cât de cât în timp util, adică în timpul vieţii, la cititori. Aşadar, romanul FERICIRE SUB LIMITE va apărea în această toamnă la Editura Charmides, o editură care şi-a făcut deja vizibilă prezenţa în peisaj. Povestea din roman, cu traseele ei sinuoase şi personajele răvăşite de surprizele pe care în general ni le rezervă viaţa, se întâmplă în principal într-un sanatoriu de tuberculoză dintr-un "munte vrăjit" al României ultimelor trei decenii. Are, aşadar, conexiuni cu viaţa noastră de azi şi nu spun mai mult acum... De altfel, un fragment va apărea joi pe un portal literar cunoscut.

luni, septembrie 08, 2014

"Ați scris o carte superbă!"

Dragi prieteni, în sfârșit, în sfârșit, în sfârșit, romanul pe care l-am încheiat în urmă cu mai multe luni, despre scrierea căruia am ținut pe Facebook un jurnal și care mi-a apărut tot mai mult, pe măsură ce mă aventuram în paginile lui, ca un alt "munte vrăjit" (românesc, firește, și al acestor timpuri) pare că și-a găsit editorul. Ce spun? Chiar și-a găsit editorul. Într-un e-mail pe care l-am primit azi-dimineață, redactorul, un scriitor cunoscut, îmi spune că ar dori să-l publice în toamna aceasta și mă întreabă dacă aș fi de acord. Apoi încheie așa: "Ați scris o carte superbă!" Curând, după ce lucrurile vor fi bătute în cuie, voi veni cu titlul, numele editurii și alte amănunte. Doamne ajută!

marți, august 26, 2014

Ca frunza în vânt

Sper să ies şi din această buclă a nenorocului în care sunt prins de o vreme, ca să pot oferi cititorilor romanul pe care îl am gata de publicare de aproape un an, care din păcate se plimbă pe la porţile editurilor din România noastră dragă. Nu ştiu, unii scriitori par să nu aibă probleme de acest gen, dar eu a trebuit să mă lupt pentru fiecare carte. Când nu faci parte din nicio grupare care să te susţină şi mai şi continui să te ţii cât de cât vertical într-o lume strâmbă, devine chiar dificil să fii scriitor, eşti ca frunza în vânt. De altfel, devine dificil să fii orice. Nu m-am victimizat niciodată şi nu o voi face nici acum, dar marturisesc spăşit că uneori regret că nu am rămas afară. E regretul meu, care îmi şi trece repede. Şi bineînţeles că nu-mi rămâne decât să-mi duc mai departe mica bătălie personală, în marginea triumfului general - în ţară şi peste hotare (era să zic "la oraşe şi sate") - al literaturii române nemuritoare.

joi, august 21, 2014

Întâlnirea cu ideea "himerismului poetic"

Acum 26 de ani, la 22 de ani, chiar în această zi, am trăit unul dintre cele mai intense momente ale vieții mele ca scriitor, întâlnirea cu ideea "himerismului poetic", care mi-a și schimbat viața cu adevărat, pentru că toate călătoriile reale pe care aveam să le fac mai târziu prin Europa (după publicarea primului manifest al himerismului, în 1998) nu ar fi existat fără imboldul ei inițial. Cât despre influența ei asupra poeziei altora, au scris și vor mai scrie poate poeții în cauză, criticii și istoricii literari onești... Pentru că aventura nu s-a terminat.
"Totul a început în ziua de 21 august 1988, când mă aflam în casa uneia dintre surorile mele, fumând, savurând ceaiuri chinezeşti, citind jurnalele de călătorie ale lui Flaubert şi ascultând la radio comentariile unei crainice de pe un post italian. Brusc, pe la orele 16,30, m-am gândit că în loc să trăiesc la sanatoriu, printre muribunzi şi extrem de izolat, aş fi putut fi altcineva, un om care trăieşte la Palermo sau în oricare alt oraş al Italiei, aş fi scris atunci din perspectiva acelui cetăţean universal (Himerus Alter de mai târziu) pentru care graniţele (geografice, dar şi temporale) nici nu există. Şi am scris. Eram deja altcineva Şi fusesem cuprins de un fel de febră ataractică, dacă pot să spun astfel, pentru că nu mai ştiam de nimic şi de nimeni din jur. Grevat pe bovarismul lui Jules de Gaultier, "himerismul" se născuse asadar cam pe la orele 16,30, în ziua de 21 august 1988. În vara aceea am scris aproape întreg volumul Rătăcirile doamnei Bovary (cu titlul inițial Pustiuri suverane, schimbat la editură), care, după lungi peripeţii editoriale, avea să apară abia în februarie 1996, după ce în 1994 apăruse ca debut a doua carte, Gustul înstrăinării. Trimiţându-i în toamnă vreo zece poeme din cele pe care le scrisesem atunci, la rubrica de corespondenţe pe care-o ţinea la Familia, Ana Blandiana a scris că îmi creasem o "realitate paralelă", ceea ce m-a încurajat mult, fireşte..." ("Himerismul, un manifest poetic. Postfață la o trilogie", în România literară, nr. 8, 1998)

miercuri, mai 28, 2014

"Nicht so einfach"

Romanul pe care l-am încheiat în martie mai are de așteptat până la publicare, mai are de trecut peste niște praguri, lucrurile nu sunt chiar așa simple în lumea noastră, "nicht so einfach", vorba neamțului, cum nici viața și nici scrisul nu sunt simple. Ceea ce este sigur este că lucrez acum la alt roman. Iar ceea ce sper este că momentul lui final nu-l va prinde pe celălalt tot în stadiul de manuscris. Nu este nimic grăbit sau precipitat în stilul acesta susținut și tenace de lucru, ci poate doar semnul că îmi iau în serios resursele sufletești, că încerc să mă țin de o manieră cât mai profesională în chestiunile acestea care privesc scrisul. Din păcate, profesionalismul și hărnicia la noi sunt văzute cam rău, iar prejudecățile în acest sens fac ravagii prin mediile literare, printre redactori și editori, printre critici și teoreticieni, printre scriitorii mai mari sau mai mici. Suntem o nație de "inspirați" și de "genii" care vede în efortul de construire a unei opere orice altceva în afară de ceea ce este cu adevărat, adică vocație și responsabilitate. Thomas Mann ar fi sucombat într-un astfel de mediu în care ritmul de o carte pe an (altfel obișnuit la scriitorii din Vest) nu poate fi înghițit, digerat, acceptat nicicum.

duminică, mai 25, 2014

Viaţa întâi, pe urmă scrisul

Îmi place compania scriitorilor, în primul rând pentru că în definitiv împărtăşesc cu ei cam aceeaşi soartă şi pentru că sunt întotdeauna curios să aflu experienţele lor personale legate de scris, trăirile lor, împlinirile şi eşecurile lor. În acelaşi timp însă, de fiecare dată când am de a face cu ambiţii peste limită, siguranţă de sine indecentă, ipocrizie zâmbitoare, laşităţi neimpuse de vreo ameninţare, formalisme bătrânicioase sau imposturi aplaudate, atunci înţeleg - cu tristeţe şi resemnare, recunosc, pentru că sunt o persoană sociabilă - că trebuie să mă limitez mai mereu doar la lectura cărţilor lor, la scrisul propriu şi personal şi, fireşte, la viaţa aşa cum e, viaţa plină, altfel la fel de plină şi interesantă şi când eşti înconjurat de prieteni care nu scriu. Aşadar, viaţa întâi, pe urmă scrisul. Sau - mai bine, poate - scrisul niciodată mai presus de viaţă.

sâmbătă, mai 24, 2014

Revăd "manifestele himerismului"

Revăd "manifestele himerismului" (şi reacţiile - sau tăcerile  - pe care le-au stârnit) cu gândul la o carte sau, în fine, ceva, un articol, un eseu care să nuanţeze această poveste care mi-a marcat prima tinereţe, o poveste a răzvrătirii împotriva umbrelei oficiale a postmodernismului, a luării pe cont propriu a poeziei... "Totul a început în ziua de 21 august 1988, când mă aflam în casa uneia dintre surorile mele, fumând, savurând ceaiuri chinezeşti, citind "Jurnalele de călătorie" ale lui Flaubert şi ascultând la radio comentariile unei crainice de pe un post italian. Brusc, pe la orele 16,30, m-am gândit că în loc să trăiesc la sanatoriu, printre muribunzi şi extrem de izolat, aş fi putut fi altcineva, un om care trăieşte la Palermo sau în oricare alt oraş al Italiei, aş fi scris atunci din perspectiva acelui cetăţean universal (Himerus Alter de mai târziu) pentru care graniţele (geografice, dar şi temporale) nici nu există. Şi am scris. Eram deja altcineva. Şi fusesem cuprins de un fel de febră ataractică, dacă pot să spun astfel, pentru că nu mai ştiam de nimic şi de nimeni din jur. Grevat pe bovarismul lui Jules de Gaultier, "himerismul" se născuse asadar cam pe la orele 16,30, în ziua de 21 august 1988..." (Himerismul, un manifest poetic; România literară, 8/1998)

miercuri, mai 21, 2014

Acel mesaj sau semn anume pentru noi

Lucrurile se leagă în viață după niște legi ale lor secrete, e limpede, dar ceea ce depinde de noi este, probabil, să reușim să găsim puterea și iscusința de a separa din mișcarea lor aparent haotică acel mesaj sau semn anume pentru noi care să ne mențină pe linia de plutire și chiar să ne scoată din blestematele de impasuri. El poate fi aflat într-o discuție banală cu niște prieteni sau colegi de serviciu, în zâmbetul pe care uneori toată lumea parcă îl afișează pe trotuare, chiar de dimineață, într-o știre neașteptată, încurajatoare, auzită la radio, în fine, în atâtea și atâtea situații mărunte pe care se pare că numai noi le vedem și pe care le vom și uita, firește, în așa fel încât totul va fi ca și când nu ar fi fost niciodată.

luni, mai 19, 2014

Nu te plânge!

După ce ajungi la pământ, doborât, lucrul pe care nu trebuie cu niciun chip niciodată să-l faci este să te plângi: că lumea e rea, că eşti nedreptăţit, că soarta îţi este împotrivă şi aşa mai departe, chestii din astea. Nu. Dacă ai cât de cât un dram de minte şi încă un pic de putere, reformulează planurile, resetează-le. Pentru că nimeni nu va fi impresionat de plângerea ta. Şi apoi, chiar dacă, totuşi, se va găsi, dintre cei apropiaţi, cineva care să te înţeleagă şi să te compătimească, tot nu-ţi va folosi la nimica nimicuţa. Aşa că nu mai pierde timpul, mişcă-te din loc şi continua cu maximă seriozitate să faci ceea ce ştii să faci, adică să scrii, dacă eşti scriitor! Sunt păţit, aşa că pot spune că un moment de cădere se poate transforma într-un moment de relansare dacă ştii să-l ignori şi să-ţi vezi de drum mai departe.

marți, mai 13, 2014

O mierlă a venit pe pervaz

Azi-dimineață o pagină mi-a dat mult de furcă. Dacă reușeam să fac o frază să sune cât de cât, următoarea nu voia cu nici un chip să se lege. Și era ca și cum degeaba îmi ieșise foarte bine aceea pe care o înduplecasem, căci următoarea, mai încăpățânată, o umbrea complet pe cea dinainte. Nici radioul pus în surdină în bucătăria mea bună și la scris, nici imaginea de la fereastră, cu atelierul auto din spate și dealurile din depărtare, peste Bistrița, încă întunecate la ora aceea, nici cafeaua, nici gândul optimist că scrisul dimineața devreme este singura cale de a duce la capăt romanul, nici lumina laptop-ului, nimic nu reușea să elibereze firul narativ pe care îl prinsesem. Până când s-a întâmplat ceva. O mierlă a venit pe pervaz. A stat mai multe secunde, m-a privit curioasă și fără frică prin geam, apoi, parcă lămurită și mulțumită că eram la datorie, a dispărut ca și cum nici nu ar fi fost. Credeți ce vreți, dar din acel moment ceva s-a schimbat în sufletul și în mintea mea, iar frazele au început să se lege una de alta, firesc, de parcă nu eu le scriam, ci altcineva, mai inspirat și mai obișnuit cu scrisul decât am fost eu în toată viața de până acum.

luni, mai 12, 2014

Răbdarea pare a fi principala calitate a unui romancier

Redescopăr și eu din mers, pe cont propriu, lucrurile pe care le știam. Dincolo de talent și cultură, de resursele moștenite sau obținute cu trudă, răbdarea pare a fi principala calitate pe care trebuie să o aibă sau să o cîștige un scriitor de romane. Fiecare pasaj, fiecare scenă, fiecare capitol, întreaga materie a construcției pe care o presupune un roman reclamă o atenție egală, reală, îndelungată. O atenție pe care și fiecare zi din viața noastră o cere. Chiar dacă poate un pic banal, nu e deloc exagerat și nici inutil să repet - după alții care, în timp, o vor mai fi spus - că a scrie un roman înseamnă a trăi o experiență de viață la fel de adevărată ca viața reală. Pentru că nu poți pune surdină pe trăirea propriu-zisă în toată perioada în care scrii, nu poți absenta de la întâmplările ființei tale, nu-ți poți trece viața pe stand by. Răbdare pentru ca paginile tale să se adauge firesc, natural, răbdare pentru ca întregul să capete un sens, răbdare pentru a-i găsi apoi acestei felii de viață pe care ai tăiat-o din viața ta un editor răbdător, înțelegător, inteligent și inimos, în fine, răbdare pentru un răspuns, răbdare și implicare pentru toată munca de editare a altor oameni inimoși, răbdare pentru a vedea cartea de hârtie, pentru a o vedea ajunsă la cititori, răbdare pentru a primi un ecou și un semn de confirmare și de recunoaștere de la ei, răbdare pentru acest zbucium grozav pe care nimeni nu-l aude, nu-l vede, nu-l simte și nu-l înțelege mai bine decât tine.

sâmbătă, mai 10, 2014

Să-mi văd de scris la roman

E cazul să-i las în plata Domnului de acum pe intelectualii noştri compromişi, cu tot cu temenelile şi gudurările lor dezgustătoare din aceste zile pe lângă mai-marii zilei, cu tot cu noianul de comentarii pro şi contra, şi să-mi văd de scris la roman, mai ales că acum am şi de învăţat pentru un examen important pentru mine. Îmi este limpede, la scrisul la roman nu voi renunţa nici acum. Voi intra în fiecare dimineaţă, devreme, în fişierul romanului şi voi încerca să scriu măcar o oră. Măcar o oră înseamnă chiar ceva dacă se întâmplă în fiecare zi şi măcar pe o perioadă de un an. Este şi un lucru care îmi dă un fel de chef de viaţă, un tip de motivaţie frisonantă, o speranţă lipsită de obiect, dar puternică, un dram de energie care pune lucrurile mai hotărât în mişcare. Nimeni nu mă va întreba la sfârşitul sfârşitului dacă am avut sau nu condiţii de scris, dacă m-am zbuciumat sau nu pentru cauze măreţe şi nobile, pentru nedreptăţi, dacă am avut timp sau nu pentru scris. Întrebarea - dacă va fi una - va veni chiar de la mine, nici măcar spusă cu glas tare, ci numai în gând: "Ai scris?". Mi-ar plăcea să pot spune atunci un "Da" lipsit de ezitări. Şi acel "atunci" să fie cât mai încolo...

vineri, mai 09, 2014

Îi prețuiesc pe scriitori, dar...

În general îi prețuiesc pe scriitori și mă consider norocos să am printre ei prieteni adevărați, dar când îi văd pe unii comportându-se pur și simplu ca niște activiști de partid, dând lecții de civism dintr-un soi de pătrățele (desenate de alții pentru ei cu creta pe asfalt, în care s-au și încadrat disciplinat), înțeleg că trebuie să-mi reconsider părerea despre propria capacitate de cunoaștere a oamenilor. Înțeleg perfect un om (inclusiv un scriitor) care face propagandă electorală în calitate de membru sau de lider al unui partid, care face asta în mod deschis, asumat, onest și transparent, dar când propaganda pentru acel partid sau, în fine, pentru acea tabără se face de pe poziția de intelectual-scriitor independent, de iubitor al principiilor etc., atunci simt că avem de a face cu o înșelătorie. Fenomenul a devenit mai evident de vreo doi-trei ani încoace și, din cât se vede, pare să aibă legătură cu slăbiciunile omenești pentru recompense de tot felul, cu un fel de mercenariat. Se vede asta, de exemplu, din vehemența cu care oameni care până mai ieri nu aveau nicio treabă cu politica și nici cu partizanatul îngust încep așa, din senin, să țină cu câte un "catindat" și să-i eticheteze pe cei care nu le împărtășesc preferințele sau ideile - și fac asta într-un mod agresiv, care nu mai ține cont nici de logică, nici de prietenie, de nimic. E atât de cusut cu ață albă genul acesta de atitudine încât îți pierzi și dramul de speranță pe care îl mai aveai pentru o însănătoșire a vieții publice, în general, și a vieții literare, în special. Chiar și un sentiment de milă își face loc în această ecuație.

sâmbătă, aprilie 19, 2014

Inapoi în punctul de dinaintea supărării

În pragul Învierii Domnului cer iertare celor pe care îi voi fi supărat! Nu ţin mânie, nu sunt ranchiunos, nu pot urî pe nimeni niciodată. Recunosc însă că mă inflamez repede când văd impostura susţinută şi protejată oficial (în literatură, în politică şi în viaţa de zi cu zi), când văd absenţa unui proces al comunismului în paralel cu încercarea susţinătorilor regimului comunist criminal (mai vechi şi mai noi) de a da o faţă "umană" regimului de teroare, în timp ce victimele trăiesc în continuare o situaţie de victime, iar eroii adevăraţi sunt marginalizaţi, nerecunocuţi, stigmatizaţi, când văd critica literară pe post de goarnă politică sau urmărind alte interese decât cele literare, când văd prostia şi ticăloşia ajunse în posturi de conducere, când văd cum adesea sunt intimidaţi în fel şi chip tinerii curajoşi şi merituoşi, când văd iniţiative oportuniste şi carieriste prezentate drept acţiuni civic-culturale importante, când văd cum se fac eforturi de îngrădire a libertăţii prin "argumente" de tip "european" sau "corect politic", în fine, când văd nedreptatea flagrantă şi încă alte lucruri neplăcute. Altfel, mereu regret dacă vorbele, ideile, intervenţiile, replicile mele supără pe cineva şi îmi doresc să dau timpul înapoi în punctul de dinaintea supărării. Sărbători fericite! Hristos a Înviat!

vineri, aprilie 18, 2014

Multe lumânări au fost păstrate aprinse

Acasă, după pregrinările müncheneze... În seara asta, la Denia Prohodului, când preoţii şi toţi cei care eram acolo am ieşit ca să înconjurăm biserica, o ploaie torenţială s-a pornit. Unii aveam umbrele, alţii nu. Mulţi am înaintat mai pe lângă ziduri, mai pe sub streaşini, aşa că lucrurile s-au ameliorat cât de cât. Oricum, multe lumânări au fost păstrate aprinse, ceea ce pe mine m-a mişcat. Mă uitam de pe tepşanul unde este construită biserica (este aproape de final, după ani şi ani), înspre cartierul nostru şi mai departe, înspre culmile împădurite de peste Bistriţa. Deşi nu m-am născut şi nici nu am copilărit aici, m-am simţit pentru o clipă cumva al locului, al acestei margini de oraş în care pe cei mai mulţi oameni îi ştiu doar din vedere, de la biserică de fapt. Am avut acel sentiment reconfortant. M-am întrebat de ce mă simt aici mai puţin străin, în fond, decât în altă parte, decât la München, să spun, unde m-am simţit cu adevărat străin în toată luna din urmă cât am stat acolo, iar răspunsul mi l-am dat tot singur, cum mă tem că m-am obişnuit în ultima vreme: aici mi-am crescut copiii. Mulţumit de răspuns, am mers mai departe prin ploaie, la braţ cu Iuliana, între oameni care-mi erau acum parcă mai dragi. Sărbători fericite!

marți, februarie 11, 2014

Şi totuşi, credinţa şi speranţa...

Speranţe pentru viitor, cum se spune, ar mai fi când te uiţi la unii tineri de la noi, dar s-a ridicat în aceşti peste douăzeci de ani de la revolta anticeauşistă din 1989 o clasă atât de ţopârlănească de aşa-zişi politicieni şi aşa-zişi oameni de afaceri încât a reuşit să paralizeze România cu totul. Când te uiţi la evenimentele vieţilor lor, la nunţile şi cumătriile lor sclipicioase, la valorilelor, la aroganţa lor care nu mai încape pe nici un ecran de televizor şi invadează tot spaţiul public, îţi piere orice fir de încredere că s-ar mai putea schimba ceva. Şi pentru că ei controlează totul, programele televiziunilor arată cum arată, viaţa nostră ca popor e de doi bani, oamenii de valoare sunt marginalizaţi şi umiliţi, iar elita culturală împrumută apucăturile lor. Şi totuşi, credinţa şi speranţa... E nevoie de ele acum mai mult ca niciodată.

luni, februarie 10, 2014

Am invățat în timp să nu pun în ramă, ca să zic așa, niciun scriitor

Cunosc lumea literară cât de cât, sunt și eu scriitor și îi prețuiesc pe scriitori pentru că știu bine cât de grea e munca scrisului și cât de prost plătită este ea în general în epoca noastră. Știu, de asemenea, că nimeni nu e perfect și încerc să recunosc mereu când greșesc. Totodată, am învățat în timp să nu pun niciodată în ramă, ca să zic așa, niciun scriitor, pentru că e foarte surprinzător și trist să vezi la unii dintre ei - nu puțini, din păcate - un comportament lamentabil.

duminică, ianuarie 26, 2014

Pentru când voi începe din nou un roman

Am adunat multe gânduri, multe trăiri în aceste câteva zile prin Olanda şi prin Germania. Le pun deoparte pentru când voi începe din nou un roman, lucru care se va întâmpla probabil atunci când voi primi, prin martie, şi răspunsul editurii în legătură cu cel pe care tocmai l-am încheiat înainte de Crăciun şi pe care l-am predat de vreo două săptămâni, ca să am atunci mai mult elan, oricum ar fi. E uimitor cum călătoria te învaţă mereu. Cel mai important este probabil faptul că, dincolo de aspectul locurilor, ai de a face cu oameni noi, însă ai parte, de fapt, de o confruntare cu tine însuţi, cu cel pe care nu îl cunoşti. Curând, voi ajunge, după vizita de acum patru ani, din nou în Marienplaz. Afară e iarnă germană.

sâmbătă, ianuarie 25, 2014

Acest stil de viaţă la graniţa dintre a fi undeva şi a nu fi nicăieri

Călătoriile te pun întotdeauna la încercare. Ai de a face cu emoţii pe care nu le-ai trăit, cu situaţii pe care nu ştii cum să le depăşeşti mai bine, cu tot felul de lucruri care, în general, spun ceva despre tine ce n-ai ştiut. Oamenii călătoresc acum mai mult. Nu ştiu dacă este în natura umană dorinţa de a călători şi acest stil de viaţă la graniţa dintre a fi undeva şi a nu fi nicăieri, dar cred că dacă nu trăieşti mereu între două zboruri, sau între două trenuri, sau la volanul maşinii şi ai parte aşa, doar aşa, din când în când, de câte o călătorie mai lungă, atunci totul poate fi în favoarea ta, pentru că în final, dacă eşti suficient de atent, te alegi, totuşi, cu nişte învăţăminte fara să ai sentimentul că eşti depăşit.

joi, ianuarie 23, 2014

Gouda

Cum aici în Gouda plouă şi nici nu vreau să stau în cafenea mai mult de o oră, m-am retras la mine în cameră ca să-mi pun în ordine atât notele pe care mi le fac pentru un alt roman pe care aş începe să-l scriu propriu-zis undeva prin martie, dar şi însemnările de la workshop-ul despre "storytelling" în educaţie pentru care am venit. Înainte de a începe un alt roman există întotdeauna o bătălie între câteva subiecte care se decide şi în funcţie de ceea ce trăieşti. Cum sunt foarte impresionat de fiecare dintre participanţii la acest workshop şi de atmosfera pe care o crează cei doi organizatori olandezi aici este foarte probabil ca romanul să înceapă cu un astfel de episod, să cuprindă oricum ceva care este dincolo de graniţe şi culturi, care să fie atât de omenesc încât să fie recunoscut de oricine. Sau cel puţin aşa visez... 

luni, ianuarie 20, 2014

Dacă vrei melancolie...

Dacă vrei melancolie ca în poemele adevărate, du-te pe aeroport şi priveşte prin geamurile mari avioanele cum aterizează şi decolează, cum lucrătorii pun în ordine lucrurile, cum totul vine şi pleacă. Şi în gări poate fi la fel, dar zborul e ceva în plus, adăugat, făcut anume să ne prindă pe picior greşit.

joi, ianuarie 09, 2014

Aștept încă nu știu ce

Nu, nu încă, nu am scris prima frază a unui alt roman, nu am pornit din nou mașinăria scrisului de dimineața devreme, pentru că aștept încă nu știu ce, un semn, un sunet, un ton, o stare, o clipă asemănătoare celei în care un avion turează motoarele pentru decolare. Ezitarea este și din cauză că știu că odată pornit scrisul la un roman devine un nonsens să te oprești, devine obligatoriu să te ții de firul poveștii, iar pentru asta trebuie să fii sigur că este exact ceea ce vrei să faci în următoarele luni sau chiar ani. Deși plină de satisfacții, munca la un roman solicită o mare parte din energiile tale sufletești, emoționale și trebuie să fii sigur că vrei să trăiești cu astfel de emoții, că vrei să dai la o parte rutina vieții tale deloc spectaculoase pentru ceva care poate să te ducă în necunoscut. Este o aventură a trăirii mai degrabă decât una a literaturii.

marți, ianuarie 07, 2014

Nimic nu m-a mulţumit, aşa că am abandonat şi am intrat în iureşul zilei

Dimineaţă, devreme, m-am trezit din nou, cum mi-e obiceiul, la 4,30, pentru scris. N-am scris nimic până la şapte, doar am stat în faţa laptop-ului şi am frământat în minte nişte posibile fraze de început de roman. Nimic nu m-a mulţumit, aşa că am abandonat şi am intrat în iureşul zilei: serviciu, lucrul la cartea de psihologia sănătăţii, discuţii cu colegii etc.. Sunt pe poziţie, aştept, caut, încerc fraza de la care să pot porni. Va veni, ştiu. Manuscrisul romanului terminat în decembrie e la lectură la doi prieteni, cu el nu-mi mai bat capul acum. Îl voi trimite editurii curând, în câteva săptămâni. Acum am nevoie de startul într-o nouă "poveste". Iar startul acesta e mai important decât pare. De aici şi ezitările.

luni, ianuarie 06, 2014

Până la urmă ne regăsim mereu refugiul în planurile pe care ni le facem

Până la urmă ne regăsim mereu refugiul în planurile pe care ni le facem, în munca de care am devenit deja dependenți. Și e foarte bine că se întâmplă așa. La urma urmei, consolarea pentru nedreptăți, pentru climatul bolnav, pentru tot ce ar trebui să fie altfel de cum este poate veni și din efortul zilnic de a duce la capăt proiectele. Acum sunt la faza punerii cap la cap a notelor pentru începerea unui alt roman. Am subiectul, am și firul poveștilor, mai trebuie să găsesc momentul potrivit pentru a da startul scrisului propriu-zis. Poate azi, poate mâine, poate într-una din zilele acestea, nu știu... Cert este că pândesc cu înfrigurare acea clipă care să mă pună din nou pe cale.