Cât va mai ține firul narativ

Îmi doresc să ajung momentul când voi avea scris tot romanul ca să pot lucra apoi în voie pe textul integral. Ar mai fi un capitol, poate două, nu știu acum cât va mai ține firul narativ. Oricum, sunt cele mai grele pagini, așa îmi pare, pentru că se insinuează un fel de tensiune suplimentară legată de apropierea liniei de sosire. Într-un fel, scrisul seamănă cu o cursă de fond, așa cum o descrie Murakami în "Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă", o cursă în care răbdarea și autocontrolul trebuie să fie calitățile de bază.

Romanul în lucru pare supărat pe mine

Lăsat în părăsire cât am fost la Cluj la lansarea romanului "Planuri de viață", romanul în lucru pare supărat pe mine, este închis în el însuși, nu-mi mai îngăduie să-i prind tonul din prima privire și să continui cu lejeritate și încredere așa cum am făcut până acum. Îmi trebuie un răgaz de reacomodare, de recitire a unor pasaje, de revedere a unor situații, de reintrare în atmosferă. De dimineață, când am deschis fișierul și m-am apropiat de paginile lui, am simțit răceala, dar nu am bătut în retragere, am stat răbdător și am trecut calm peste capitolul din urmă, iar acum sunt pregătit, pentru după-amiază să reiau "povestea".

Am scris şi câteva dedicaţii

M-am întors cu bine acasă de la Cluj, unde, la Book Corner, am avut ieri lansare cu "Planuri de viaţă". Nu a fost multă lume, vreo treizeci de persoane în total (cu tot cu familie  : soţia Iuliana, fiica Ioana şi fiul Ştefan), dar atmosfera a fost caldă, relaxată. Alex Goldiş, Ştefan Manasia şi Valentin Derevlean au spus lucruri foarte interesante despre carte, iar eu am răspuns câtorva întrebări. Am scris şi câteva dedicaţii. Încă nu am fotografii, pentru că nu am reuşit să-mi repar camera, dar sper că vor apărea curând de undeva. Îmi pare rău că nu au venit mai mulţi scriitori (dintre cei pe care îi cunosc doar Ruxandra Cesereanu), însă cred că e şi vina mea că nu le-am trimis personal invitaţie. Valentin Derevlean o gazdă perfectă. Mulţumiri tuturor!

Senzaţia că tocmai ai început să scrii o altă carte

Reuşesc să mă ţin de program în legătură cu scrisul la roman, să pornesc motoarele foarte de dimineaţă şi să adaug alte pagini. Şi azi am fost victorios. Constat un lucru interesant. Aşa cum nu este uşor să începi un roman şi să-l aduci până la un punct de la care se poate merge mai liber, tot aşa este destul de dificil să închei romanul, pentru că tocmai spre final apare tentaţia de a dezvolta unele situaţii, iar aceasta complică un pic lucrurile, îţi îndepărtează punctul final atât de mult încât ai senzaţia că tocmai ai început să scrii o altă carte. Acum e momentul în care este nevoie de capacitatea ta ca autor de a renunţa să mai spui ceea ce ai fi tentat să spui, de a îngădui lumii pe care ai adus-o la lumină să aibă viaţa ei proprie pe acest pământ.

Abaterea de la disciplină are un preţ

De dimineaţă, în loc să trec mai întâi şi mai întâi la scris, cum îmi cam este deja obiceiul, eu m-am frăsuit prin bucătărie, pe lângă ibricul de cafea şi farfuriile cu micul dejun, a Iulianei şi a mea, o activitate plăcută altfel. Aşa am ratat începerea zilei prin scris, iar acum nu am decât să umplu paginile două-trei (poate şi mai multe, dacă dă Dumnezeu) cum voi putea. Aşa îmi trebuie! Abaterea de la disciplină are un preţ, Îmi dă oricum serios de furcă un capitol final al romanului, în care protagonistul se duce la Eforie cu nişte prieteni elveţieni veniţi în vizită, care, la un moment dat, în plimbările lor, dau peste un canal descoperit, chiar pe trotuar. Oamenii se decid să stea santinelă lângă canal pentru că se tem pur şi simplu să nu cadă vreun copil în el. Românul se duce - trebuie să facă asta! - la primărie şi vine peste vreo două ceasuri cu un lucrător, care pune şi capacul şi îl şi sudează, bodogănind în româneşte pretenţiile străinilor. Încurcătura mea este legată de descrierea pur şi simplu a scenei fără să pic nici o secundă în moralisme, riscul major. Încerc să ies cu bine şi din asta, chiar până deseară.

Marţi, 28 mai, la 18, voi fi la Cluj, la Book Corner, pentru o nouă lansare a romanului "Planuri de viaţă". Vor vorbi despre această carte Alex Goldiş şi Ştefan Manasia. Aştept să ne vedem acolo.

Gratuitatea desăvârşită a acestei agitaţii matinale

Bocănesc aici la roman, sperând că voi ieşi curând la capăt, iritat un pic de faptul că nu reuşesc să rămân la un titlu din lista pe care mi-am făcut-o cât am scris până acum în toate zilele, săptămânile şi lunile din urmă. E dimineaţă foarte devreme, încă întuneric la geamuri, o oră la care genul acesta de activitate poate să ţi se pară romantic, fără să fie neapărat, pentru că poţi fi indus în eroare de liniştea stranie (mă aflu, totuşi, într-un bloc de apartamente), de un sentiment de singurătate mai mult livresc decât adevărat, de gratuitatea desăvârşită a acestei agitaţii matinale în jurul computerului şi, în sfârşit, poate şi de trecerea şuierătoare a trenului undeva prin spate, nu foarte departe. Până se dezmorţeşte lumea şi începe să facă zgomot, până se face lumină şi ora de mers la serviciu mai este un pic, mai pot tatona scena pe care o am în lucru şi pe care n-aş vrea s-o lungesc (aşa cum se pare că ea vrea), mai am răgaz să stau de vorbă cu personajele mele şi să clarific impasul în care, fără să înţeleg prea bine cum, au ajuns.

Modificarea trecutului

Cu două-trei pagini de computer în fiecare zi şi ore întregi de răsucit în minte întreaga ţesătură narativă, avansez spre capitolul final al romanului. Probabil că aş merge şi mai repede dacă nu ar fi nevoie de unele întoarceri la scene şi situaţii pe care trebuie să le modific în funcţie de tot ce a urmat. Modificarea trecutului... Sună bine. Încurajator. Să poţi să schimbi lucruri care au fost... De altfel, câteva din sutele de abordări psihoterapeutice din ultimii ani (terapia narativă, de exemplu) par să accepte aşa ceva. Sunt, aşadar, măcar din acest punct de vedere, pe un drum bun.

Când scriu, mă debarasez de Facebook

 Text apărut în STEAUA, nr. 3-4/ 2013.

Acum câțiva ani, înainte să intru pe Facebook, umblam deja pe niște forum-uri americane de poezie care semănau cu acest mediu și unde mi-am făcut o mulțime de prieteni printre poeții din acel spațiu, pe care acum, fără să ne fi întâlnit fizic vreodată, îi cunosc – pe ei și familiile lor –  mai bine decât pe vecinii de pe scara blocului. De aceea, trecerea la Facebook s-a făcut oarecum firesc. Este un mediu tentant, pe de o parte, însă și foarte “addicting”, pe de altă parte.

Cum mie îmi place să cunosc oameni și să am comunicare cu ei, prefer să ignor partea negativă cu dependența și pierderea timpului și să mă folosesc, atât cât se poate, de avanataje. Nu o să le trec pe toate în revistă. Lucrul acesta a fost făcut deja de specialiști și simpli utilizatori, de forumiști și bloggeri. Voi încerca să împărtășesc doar câteva impresii despre cele care îmi vin în minte cât scriu acest text și care mă privesc mai îndeaproape. 

A şti dinainte titlul romanului pe care îl scrii

A şti dinainte titlul romanului pe care îl scrii este deopotrivă un avantaj şi un dezavantaj. Este un avantaj pentru că desenezi mai uşor situaţiile de viaţă pe ţesătura ta narativă gândindu-te mereu la cuvântul sau sintagma care urmează să apară pe copertă, tot aşa cum totul se poate întoarce împotriva ta doar pentru că nu poţi evita riscul "creionării după model", adică al poveştii cu structură şi final previzibil, impuse de buclucaşul titlu. În acest caz, a ţine balanţa între caracterul discret (necasar) al referinţei din titlu la text şi obligaţia (totuşi) de a nu rupe complet conţinutul de acest reper important ar putea fi însăşi esenţa artei tale.

"Listele" lor

Dacă aş fi scris în primul rând pentru lumea literară sau dacă aş fi avut şi eu abilitatea de a mă infiltra, de a mă pune bine, de a simţi rapid unde se joacă interesele, de a vedea încotro bate vântul, astăzi aş fi pe "listele" lor. Nu sunt şi probabil că nu voi fi curând. Ceea ce mă consolează este faptul că în timp ce eu îmi pot permite un zâmbet înţelegător la vederea agitaţiei lor suspendate în clipa prezentă, reciproca nu este deloc posibilă.

Maratonul de poezie

M-aș fi dus și eu la maratonul de poezie, dar sunt prins la ăsta de proză. Mai am de scris la roman.

Ca un vis pe care-l uiţi

Lucrul la un roman te ţine permanent în priză. Chiar şi noaptea uneori, fără să vrei, când te trezeşti cu nu ştiu care scenă în cap şi începi să te gândeşti la ea, o întorci pe toate părţile, până adormi iar, pentru că nu întotdeauna te învredniceşti să te duci la computer să scrii. Bineînţeles că dimineaţa frământările acestea nu mai există, pentru că nu le-ai notat. Au dispărut. Ca un vis pe care-l uiţi. Romanul îţi impune să ţii aproape cu povestea pe care o construieşti, îţi solicită întreaga atenţie şi aproape tot timpul. Dacă măcar o clipă crezi că ai putea să-l laşi deoparte şi să-l părăseşti o vreme, câteva zile sau chiar mai mult, şi fără consecinţe, poţi fi sigur că nu e o idee fericită. De ce? Pentru că romanul tău se răzbună, ca un om. Se înstrăinează de tine, capătă o faţă nouă care te incomodează, are un ton pe care nu-l mai poţi continua şi ai nevoie de un alt timp pentru a te reîmprieteni cu el şi pentru a ajunge cumva-cumva la capătul pe care începuseşi să-l zăreşti.

Partea bună din partea rea

Partea bună din partea rea în toată povestea aceasta cu scrisul este plăcerea de a descoperi în propria minte idei şi gânduri pe care nu ştiai că le ai. Scrierea unui roman este şi un instrument perfect de aflare a naturii tale adevărate, de răscolire a unor resurse sufleteşti care, altfel, ar fi rămas veşnic în adormire. La un moment dat, după mai multe pagini, după mai multe cărţi, ajungi să fii într-un fel în care nu ai fi fost niciodată fără literatură, ceea ce nu zic că este neapărat un lucru bun în sine, căci nu ştii cum ai fi fost având un parcurs normal, dar este sigur că aventura în care eşti atras devine ceva extrem de special care îţi amplifică trăirea şi îţi oferă şansa de a întrezări un sens.

Natural precum vorbirea

Sunt zile în care scrisul la roman este atât de ușor încât pare natural precum vorbirea. Frazele se leagă, au spontaneitate și naturalețe, trecerea de la un registru la altul se face firesc, iar paginile devin niște nuclee de viață la care, ca autor, îți este drag să te întorci. Ai vrea ca ușurința asta să o trăiești în fiecare zi, numai că nu se întâmplă așa, din păcate. Sau, poate, din fericire, pentru că orice lucru obținut ușor pe lumea asta - se știe - poate fi înșelător. Greul vine negreșit după aceste zboruri la joasă înălțime pe pagină. La fel ca în situațiile concrete de viață, ajungi iar să nu-ți găsești cuvintele potrivite, pasajele se împotmolesc, viața din ele se ridică anevoios de la pământ, iar singura ieșire este preluarea unui alt fir, cu entuziasme reînnoite, cu speranța că vei trăi curând din nou o stare potrivită pentru a înnoda firul întrerupt.

Un poem în Vatra

Revista "Vatra" (nr.3/2013) îmi publică un poem.

O țară de milioane

Într-o țară de milioane doar câteva fire de speranță,
însă și acelea ofilite ca vai de ele,
pe ideea că din nimic se poate ajunge la ceva
de care să te simți legat și pentru totdeauna.
La întoarcerea acasă, pe drumul știut,
nimeni nu are de facut vreun reproș,
iar timpul poate fi un prieten adevărat
care nu va trăda niciodată
și va face trecerea blândă ca un gest din icoane.
Este de așteptat impactul, cu beneficii incluse,
ca în pliantele turistice îndemnând clienții să se miște
și să se simtă ca lumea măcar o dată în viață.
Într-o țară unde gândul plecării e cel mai puternic,
e simplu să fie relativ bine și cam rău de fapt,
fără efort, și fără ambiții de frumoase realizări,
de strălucite cariere.
Într-o țară de milioane în care s-a bătut pasul pe loc
și nu s-a ajuns nicăieri,
este posibil cu adevărat ca oamenii să se creadă undeva
și să se simtă perfect fericiți așa.

O expresie a trăirii în cel mai înalt grad

Poezia nu ascultă de intențiile și planurile celui/celei care o scrie, nici de dorințele auctoriale de afirmare. Ea reclamă numai o grijă aparte a ei/a lui pentru propriile resurse sufletești și intelectuale, pentru stilul de viață, pentru natura comunicării cu ceilalți oameni, hrănindu-se din toate acestea. Dacă în cazul prozei autonomia autorului este adesea totală pentru că depinde în mare parte de disciplină și foarte puțin de ceea ce numim inspirație, poezia ține de niște legi secrete, încă insuficient cercetate. E poate ceea ce face din poezie o expresie a trăirii în cel mai înalt grad, posibil cea mai apropiată - dintre formele de artă - de viața reală.

Cea mai grea parte în scrierea unui roman

Pentru mine cel puţin, cea mai grea parte în scrierea unui roman (v-am mai spus, cred, lucrez la un alt roman, în fine...) este aceea de la final, când nu ştii dacă să adaugi un alt capitol de început sau să-l laşi pe acela cu care ai pornit incursiunea dar care nu-ţi mai place, dacă să intri mai mult în amănunte şi să măreşti numărul de pagini sau să-l închei pur şi simplu, să faci revizuirile şi să scapi odată. Este acesta un moment critic, când îţi poţi proba răbdarea şi cumpătarea, când orice pas greşit poate compromite întregul.

Unul dintre cele mai penibile momente literare

Am asistat anul trecut într-un oraş din afara ţării la unul dintre cele mai penibile momente literare, cum nu credeam că o să mai văd după anii optzeci. În anii optzeci se făceau la noi acele aşa-numite "montaje literar-muzicale" despre partid şi despre cuplul Ceauşescu. Ei bine, am putut vedea - acum, la peste două decenii de la căderea comunismului - o punere în scenă propagandistică de aceeaşi factură, însă pe un subiect a cărui substanţă are polaritate opusă comunismului: Constituţia Europei. Ce s-a întâmplat? Un grup de oameni de artă, scriitori, intelectuali din Bruxelles şi din alte oraşe occidentale s-au gândit să pună această constituţie în versuri şi să recite astfel, pe rând, în faţa unui public, textele lor "poetice", să dubleze recitalul cu imagini şi parcă şi ceva muzică, nu mai ştiu. Au făcut toate astea. Se pare că totul avea la bază un proiect serios care a primit finanţare substanţială. Întâi am crezut că e o glumă. Când am văzut însă că niciunul din cei implicaţi nu a schiţat nici o clipă vreo umbră de zâmbet ironic sau autorironic pe tot parcursul "spectacolului", am înţeles că oamenii nu glumeau. Ei chiar se arătau implicaţi cu tot sufletul, ajutaţi cu entuziasm şi maximă seriozitate şi de gazde, în acel moment care mi se părea incredibil. Bineînţeles că am trăit sentimente amestecate. Îmi venea să plec, să părăsesc sala ostentativ, dar nu am făcut-o pentru că nu am vrut să atrag atenţia în acest fel asupra ţării mele. Oricum, de atunci mă gândesc uneori la acel moment care m-a vindecat de unele mici naivităţi şi mi-a adus noi întrebări şi nedumeriri. Şi încă mi se pare că nu a fost adevărat.

Trăiască lansările suprarealiste!

Sunt unii vorbitori pe la unele lansări de carte aiuristice de la noi care au câte un fix cu câte o chestie pe care o consideră aşa, mai intelectuală (cum ar fi, să zicem, "le nuveau roman") şi care, de fiecare dată când se manifestă public, nu ratează ocazia să amintească de această jucărioară teoretică, chiar dacă romanul sau volumul de poezie în discuţie nu are legătură nici la Paşcani, cum se spune, cu mişcarea literară de pe malul Senei. E un spectacol deopotrivă amuzant şi uşor descurajant să vezi cum, vorbind despre câte o carte, genul acesta de lansator reuşeşte să găsească întotdeauna în paginile cărţii prezentate şi unele influenţe ale mişcării amintite şi, mai mult, să obţină şi zâmbetul înţelegător din partea audienţei, care, la rândul ei, e mulţumită că ştie ceva-ceva despre ce s-a vorbit acolo şi că i s-a acordat, în fond, prezumţia de înţelegere. Trăiască lansările suprarealiste!

"...sensul și rostul fără de care în absolut totul devine o farsă,"

Literatura este o expresie a libertății. Sună banal, dar nu originalitatea acestui gând mă interesează aici, ci altceva. Dacă în lumea noastră plină de constrângeri de tot felul în viața reală nu-ți permiți, ca scriitor, să fii liber nici măcar în scris, atunci trebuie să te întrebi serios dacă nu cumva îți pierzi aiurea o mare parte din timpul vieții tale. Lucrul acesta este valabil pentru poeți și prozatori, dar mai ales pentru critici, aș zice. Bineînțeles că libertatea are un preț, iar scriitorii au și ei limitele lor omenești de curaj și îndrăzneală, însă merită forțate aceste limite cât se poate de mult. Răsplata va fi autenticitatea și credibilitatea operei, valoarea ei, adică sensul și rostul fără de care în absolut totul devine o farsă.

"Din păcate, încă este puțin cunoscută această carte impresionantă..."

Tocmai am primit un mesaj de la un cititor în legătură cu volumul de memorii "Prizonier în U.R.S.S." (ediția a doua, Ed. Academia Civică) al tatălui meu, Vasile Gh. Baghiu (1922-1974). Sunt bucuros să-l postez aici, pentru că spune un adevăr. "Am citit ieri 'Prizonier în URSS' și vă mărturisesc faptul că romanul-jurnal al tatălui dumneavoastră nu este cu nimic mai prejos de jurnalul Aniței Nandriș sau jurnalul lui Gavrilă Ogoranu, ca și putere a cuvintelor, a imginilor, a evenimentelor desfășurate, a mesajelor transmise. Din păcate, încă este puțin cunoscută această carte impresionantă, eu am 'dat' peste ea întâmplător, la Librăria Cărturești din București. Mulțumesc că v-ați implicat în editarea ei!" Eu adaug că în anii nouăzeci Ed. Humanitas respingea această carte pe motivul lipsei de hârtie, iar Cartea Românească pe motiv că ar fi "amintiri de familie"...

Aceste medii literare sunt o oglindă perfectă a societății românești de acum

În mediile literare de acum de la noi cel puțin două lucruri sunt evidente pentru cine are ochi să vadă:
-asocierea scriitorilor în grupuri, găști și bisericuțe pentru cauze care nu au legătură cu literatura, ci mai mult cu poziția de putere; de aici și comportamentele deviante (jigniri, insulte etc.) ale unora dezvăluind lipsa educației elementare și, în fond, lipsa culturii;
-utilizarea metodelor securiste (etichetare, intimidare, marginalizare etc.) în ofensiva de turmă asupra spiritului critic asumat individual de către unii scriitori;
Ca imagine generală, aceste medii literare sunt o oglindă perfectă a societății românești de acum: corupție, trafic de influență, minimalizarea principiilor morale și etice sau pur și simplu suspendarea lor, lipsă de prețuire pentru valoare, susținerea non-valorilor, comunicare defectuoasă sau absența comunicării, provincialism, nedreptate și lipsă de fair-play, politicianism literar feroce.

"Mal d’écrire"

Luarea distanței față de romanul pe care îl ai în lucru este necesară din când în când nu în primul rând pentru că trebuie să vezi întregul, așa cum pictorii fac doi-trei pași înapoi pentru a evalua tabloul încă neterminat, ci poate mai mult pentru a evita ceea ce aș numi "intoxicarea narativă", răul insidios pe care îl simți revenind iar și iar asupra unor capitole, scene, pasaje, un fel de "mal d’écrire", ambiguu, fără cauze aparente, fără simptome clare.