Canonul literar, cuminte în umbra climatului politico-social

eseu apărut în revista Familia, noiembrie-decembrie 2013

Canonul literar impus de perioada comunistă încă nu a fost clătinat suficient în cei 23 de ani de la mişcarea revoluţionară din 1989 încât imaginea literaturii române de azi să nu mai necesite retuşuri importante. E chiar departe de această prefacere. Terenul este nesigur şi se mişcă în funcţie de puţinele seisme socio-politice, nici acestea foarte adânci. Încercări au tot apărut, susţinute de libertatea de expresie şi de elanul unor voci animate de romanticul simţământ al dreptăţii, dar ele nu au reuşit decât să pornească nişte certuri banale, să stârnească şi mai mult nişte orgolii intensiv susţinute până atunci cu perfuzii de promovare, să plutească deasupra mereu animatelor mese de biliard ale vieţii noastre literare, pe care bilele estetice,  morale şi etice se lovesc între ele mai haotic decât în experimentul brownian.

Nu este vorba neapărat despre clătinarea canonului în aşa fel încât să fie înlocuiţi unii autori cu alţii, cum se teme establishment-ul literar de la noi, ci să fie adăugaţi şi acei „alţii”, pe care critica oficială de până acum (există şi aşa ceva) a refuzat sau a fost incapabilă să-i vadă în lumină, lucru care ar îmbogăţi şi diversifica, evident, albia acestui canon şi aşa chinuit-canonit. Apoi ar mai fi vorba să fie puşi la razele Röngen ale spiritului critic adevărat acei „unii”, cărora li se văd deja, de la distanţă, prin operele scăpate, vezi bine, de sub cenzura fioroasă, petele ideologice, rămase chiar şi după spălările critic-eseistice post-revoluţionare. Chiar şi aşa, rezistenţa la schimbare a acestui canon se vede şi din modul nervos în care unii protagonişti urmăresc orice intenţie de uzurpare a lucrurilor pe care credeau că le-au fixat pentru vecie. M-a amuzat când după ce am spus odată, intenţionat-exagerat, pe la începutul anilor nouăzeci, că nici nu ar mai trebui să ne batem capul cu multe din operele perioadei comuniste decât cel mult din interes socio-istoric, pentru că ar fi ca şi cum le-am conferi pe nedrept pentru a doua oară legitimitate, cel mai important hebdomadar literar a şi reacţionat atunci printr-o punere la punct indignată.    

Rezistenţa la schimbare a canonului literar se sprijină încă pe rezistenţa sistemului comunisto-securist. Frica de marginalizare şi uitare a unor scriitori şi critici care au săpat până acum cu trudă prin tranşeele (vorba unui tânăr critic care s-a pornit temerar şi eficient să descrie acest peisaj belicos) unei literaturi aservite ideologic sau, în cel mai bun caz, a unei literaturi „şopârlite”, este frica de ieşire din albia dirijată a canonului. Listele, selecţiile şi pomelnicele (aceleaşi, cu mici variaţii) scoase mereu din aceleaşi sertare sunt semnul acestei nelinişti. Se forţează receptarea prezentului pentru a amâna sau a preveni catastrofa de neadmis a scoaterii pe maluri, a căderii din bărci.    

Celorlalţi, încă rătăciţi pe aceste maluri „sauvage” ale anemicului şuvoi canonic, naivi adesea sau pur şi simplu curaţi la suflet, nu le mai rămâne decât să mizeze, înduioşător şi utopic, pe cam singurul refugiu rămas la îndemână: posteritatea. Posteritatea este întotdeauna dreaptă şi reparatorie, niciodată ingrată. Posteritatea este o consolare ieftină şi fără obligaţii din partea celui care se încrede în ea. Uneori e suficient şi atât, omeneşte, pentru conturarea, în oglinda propriei utopii, a unui destin perfect de scriitor. În definitiv, suferinţelor din frustrare şi marginalizare trebuie să li se pună capăt în vreun fel. Dacă nu cumva pot fi înlocuite cu acţiunea individuală: scrisul în altă limbă, contactul cu lumea, publicarea în alte zări, emigrarea.

Pare să bântuie – fie în tabăra favoriţilor şi beneficiarilor, fie în cea a marginalizaţilor – o grijă cam excesivă, totuşi, pentru canon, când prima temere a unui scriitor ar trebui să fie, fireşte, calitatea scrisului său. Tot aşa cum nici premiile nu ar trebui să fie între priorităţile sale. Recent, un scriitor britanic, foarte relaxat în privinţa succesului literar, aşa cum sunt mulţi în Vest, îmi spunea că i se pare că însuşi Premiul Nobel îl primesc numai cei care nu se gândesc la el. O fi având dreptate, nu spun nu, dar nici ignorarea completă, pe de altă parte, a mişcărilor din mediile literare nu este recomandabilă. În special în România, aş zice, aici unde totul este deformat de reminiscenţele unui politici de bifare de activităţi, în care persoana scriitorului e atât de puţin importantă încât ar putea fi, la o adică, înlocuită, la evenimente, cu orice om de pe stradă, numai evenimentul să iasă. Situaţia e cam descurajantă şi invită la resemnare. Totuşi, tentaţiile scriitorului nostru de a se raporta la mediile literare în care trăieşte (cu defectele şi problemele lor) sunt arma cea mai la îndemână împotriva sentimentului că lucrurile nedrepte reuşesc să învingă în lupta lor cu lucrurile drepte, că, invers faţă de cum se întâmplă în poveşti, răul cel rău învinge binele, că situaţia aceasta va împinge în cele din urmă scrierile sale dragi – cele în care şi-a pus toate speranţele şi toate frământările şi pentru care şi-a cheltuit o parte importantă din viaţă – înspre o inconfortabilă şi fatală margine a uitării pe care se ştie că nimeni şi nimic nu o mai poate ameliora.

Probabil că mai înainte de a vedea în ce fel de lume literară se mişcă, scriitorul român ar trebui să vadă cum arată lumea propriu-zisă în care trăieşte, societatea, ţara, spaţiul cultural, oamenii. Acesta este şi argumentul simplu pentru coborârea din „turn” şi pentru implicare. Privirea dincolo de gardurile confreriilor literare pentru a vedea o parte din cauzele situaţiei lui de trăgător de targă pe uscat ar fi recomandabilă. Nu se poate întîmpla nimic bun în planul vieţii literare într-o lume coruptă, distorsionată valoric, copleşită de şmecheri şi mafioţi. Poate că dacă ne-am concentra mai mult asupra nedreptăţilor din societate în general şi ne-am implica mai mult în rezolvarea lor, altfel ar sta lucrurile şi în privinţa climatului literar.

Cu alte cuvinte, felul în care arată lumea literară (inclusiv canonul literar) va depinde mereu de felul în care arată societatea. Aceasta nu contrazice teoriile care susţin rolul declanşator al elitelor în schimbările sociale, ci particularizează mai curând ceea ce în România, probabil şi în alte spaţii, se întâmplă cu scriitorii şi lumea lor specifică, cu mişcarea literară în interiorul şi în afara canonului, cu asumarea sau ne-asumarea rolului lor în provocarea schimbărilor.  

Care ar fi soluţia? Fireşte că spiritul critic ar fi esenţial în această poveste deja învechită, însă iarăşi, din păcate, nici atunci când apare, mai rar, spiritul critic nu prea funcţionează în mediile noastre literare. Sau, mai rău şi mai aproape de adevăr, atunci când avem norocul să existe, spiritul critic este înăbuşit, descurajat, intimidat, pus la punct sau la colţ de un fel de comandamente care par – şi acest amănunt este cu adevărat supărător – să vină, fără să fie neapărat conspirative, din zonele extra-literare. Şi aceasta pentru că mai înainte de schimbarea-îmbogăţirea canonului, necesară astăzi, este nevoie de schimbarea politică reală, de substanţă în societate.

Canonul de azi este construit, fabricat în bună parte, ajustat artificial. În perspectiva oficială, mari scriitori în literatura română contemporană nu trebuie să fie decât unul sau doi într-o generaţie, cel mult câţiva număraţi pe degetele de la o mână, ceea ce înseamnă, automat, că numai aceştia au dreptul la penibilele plimbări cultural-literare fără miză, la traduceri pe bani publici (câte zece pentru acelaşi autor, în timp ce alţii sunt lăsaţi să viseze mai departe), la prezentări, lansări etc., ceea ce devine apoi, în stilul cinic cunoscut, argument nou-nouţ pentru noi promovări şi relansări, nişte sforţări de ieşire pe căi nenaturale, în fapt, pe piaţa europeană şi mondială a cărţii. „Cu cine să ieşim în străinătate dacă nu cu cei deja traduşi?”, spun cu seninătate prefăcută oamenii sistemului. Varianta încercării şi cu alţii nu intră în calculele lor. Lasă că nici să aştepţi ca prin aceste mijloace anapoda ale lor să atragi atenţia vreunei edituri străine nu este chiar înţelept, pentru că ieşirea firească ar fi să stârnim interesul editorilor adevăraţi prin valoarea literară şi prin comunicare directă cu ei.

Fără să urzească neapărat acţiuni conspirativ-premeditate în zona literară, cultivând totuşi nişte centre de putere influente, sistemul ilegitim şi evident anti-naţional care a reuşit să se menţină pe poziţie şi după 1989 nu agrează diversitatea în acest spaţiu şi aşa greu de controlat. Câţiva scriitori cuminţi, la locul lor, „de-ai noştri” sunt suficienţi pentru el. Ca să pătrunzi –  din poziţia de autor neafiliat vreunei grupări şi având mereu spiritul critic la purtător,  adică comportându-te normal – la nivelul de recunoaştere al celor de la vârful sistemului (pentru că ai nevoie, ca autor, să ajungi, totuşi, pe piaţa literară, la cititori, iar drumul până acolo trece, cel mai adesea, tehnic, şi prin „aprobările” lor neştiute), trebuie să duci o luptă inegală, consumatoare de timp şi energie, o bătălie de uzură. Dacă ţi-o asumi şi eşti rezistent la frustrare, e bine. Dacă nu, ai de suferit. Probabil că aceasta este şi singura atitudine sănătoasă: suferinţa în tăcere şi munca tenace. Nu vrei şi nu aştepţi nimic de la ei, dar îţi vei cere drepturile, îi vei critica liber şi îţi vei găsi drumul tău. Demnitatea este importantă în această ecuaţie şi o miză câştigătoare pe termen lung.

Este util de observat că în timp ce în Germania avem cincizeci de scriitori contemporani mari, cu cărţi în librării, cu interviuri şi întâlniri publice permanente, noi ne învârtim de douăzeci de ani în jurul aceloraşi două-trei nume, cu unele mici variaţii destinate galeriei. Fenomenul este de o actualitate lipsită de dubii. Partea bună este că între timp au mai apărut şi unele eforturi ale câtorva edituri particulare înspre diversificarea peisajului literar, ceea ce mai oferă un pic de consolare şi speranţă. Nici acestea însă nu sunt suficiente, câtă vreme critica literară nu-şi reia rolul de selecţie a valorilor (dacă l-a avut vreodată cu adevărat), nu iese din ipostaza de advertising & promotion pentru o anumită casă editorială sau un anumit grup şi dacă va ignora conexiunile social-politice-biografice pretinzând, cam ipocrit, interes exclusiv pentru estetic.

Pentru o astfel de critică literară este nevoie însă de oameni de caracter. Din păcate, caracterul nu se găseşte pe toate drumurile. Caracterul se moşteneşte şi se educă. Nu se poate cumpăra sau împrumuta. Având însă în vedere avatarurile şi presiunile la care tocmai caracterul a fost supus în comunism şi în post-comunism, sunt slabe şanse să apară acum un curent puternic anti-sistem în literatura română. Voci izolate vor fi mereu, dar fiind aşa, disparate, va fi greu să se coaguleze ceva în acest sens. Ar fi nevoie, ca şi în politică, de o generaţie literară care să ia totul de la zero, care să facă regulile jocului după criteriile normale ale recunoaşterii valorilor autentice şi care să iubească pur şi simplu literatura. Generaţia aceasta născută imediat după 1989 pare să întrunească unele calităţi în acest sens, dar a picat din păcate şi ea în plin fenomen de scădere îngrijorătoare a interesului public pentru literatură. De aceea, atât mizele, cât şi datele problemei se schimbă. Ei vor încerca. Aşa este în firea lucrurilor. Pentru că un poet, un scriitor sau un critic care nu-şi doreşte, mărturisit sau nu, să încerce măcar probarea la suprafaţă a rezistenţei canonului literar al timpului său trebuie să se întrebe serios ce înseamnă de fapt scrisul în viaţa lui. Nici nu contează dacă reuşeşte, dar e important să încerce.

Canonul literar românesc este şubred în interior, fardat la suprafaţă, ţinut „alive” de toate interesele ideologice şi de altă natură, oricum mai mereu extra-literare, care se reactiveză din drojdia comunistă neînlăturată la momentul oportun. Altfel nu se poate explica, de exemplu, cum un mare scriitor precum Paul Goma este ţinut în afară, la distanţă de acest canon, prin bolgiile Internetului, pe malurile acestui tulbure şi cam bolnav şuvoi canonic de care părem să ne bucurăm toţi ca de o moştenire picată din senin de la o rudă căreia – deşi o uram, pentru că ne-a făcut cândva mult rău – suntem acum dispuşi să-i găsim şi părţile bune.