miercuri, decembrie 25, 2013

Canonul literar, cuminte în umbra climatului politico-social

eseu apărut în revista Familia, noiembrie-decembrie 2013

Canonul literar impus de perioada comunistă încă nu a fost clătinat suficient în cei 23 de ani de la mişcarea revoluţionară din 1989 încât imaginea literaturii române de azi să nu mai necesite retuşuri importante. E chiar departe de această prefacere. Terenul este nesigur şi se mişcă în funcţie de puţinele seisme socio-politice, nici acestea foarte adânci. Încercări au tot apărut, susţinute de libertatea de expresie şi de elanul unor voci animate de romanticul simţământ al dreptăţii, dar ele nu au reuşit decât să pornească nişte certuri banale, să stârnească şi mai mult nişte orgolii intensiv susţinute până atunci cu perfuzii de promovare, să plutească deasupra mereu animatelor mese de biliard ale vieţii noastre literare, pe care bilele estetice,  morale şi etice se lovesc între ele mai haotic decât în experimentul brownian.

Un pasaj anume

Recitesc, mai pe sărite, "Muntele vrăjit", în speranţa că voi găsi un pasaj anume căruia i-am uitat locul dar pe care vreau să-l folosesc ca "motto" pentru romanul tocmai încheiat. Centrul lumii acestui roman pe care l-am scris în principal în ultimul an este - la fel ca în capodopera lui Thomas Mann şi fără să fie nepărat acest amănunt singurul punct de interferenţă - un sanatoriu de tuberculoză. Lectura aceasta, chiar şi aşa fragmentară, este ca o călătorie în locuri cunoscute, întotdeauna răscolitoare. Şi este un fel de a mă menţine aproape de un spirit pe care îl admir.

vineri, decembrie 20, 2013

În sfârşit, în sfârşit, în sfârşit, pot spune că am terminat de scris romanul!

În sfârşit, în sfârşit, în sfârşit, pot spune că am terminat de scris romanul! Ştiu, am mai spus asta prin septembrie-octombrie şi nu a fost aşa, pentru că de atunci am mai adăugat două capitole şi încă mai repede decât le scrisesem pe celelalte. Acum însă simt că este o încheiere reală. A fost o bătălie a orelor fiecărei dimineţi din acest an, 2013, pentru că, deşi am început lucrul la el prin ianuarie 2012, a trebuit să fac o pauză de câteva luni în acel an impusă de documentarea pentru o altă carte. Anul acesta a fost însă perioada în care pot spune că m-am ţinut de manuscris aproape zi de zi, dimineaţă de dimineaţă. Uneori mi-am depăşit limitele, alteori am fost sub propriile aşteptări. În general însă, m-am ţinut de programul autoimpus. Titlul a venit, de asemenea, tot azi, e format dintr-un cuvânt care are legătură cu lumea sanatorial-spitalicească din majoritatea cărţilor mele, însă cum nu ştiu acum dacă voi rămâne la el, voi mai continua o vreme să fiu secretos asupra lui. Mă simt bine, fireşte, la capătul acestei munci care nu a fost tocmai uşoară, chiar dacă plăcută. Aş îndrăzni să spun că sunt fericit, dar cred că trebuie să mă ţin cu firea. Nu pot să închei această notă fără să vă mulţumesc vouă, celor care aţi urmărit jurnalul scrierii acestui roman aici şi care a devenit, la rândul lui, o carte. Solidaritatea voastră de la distanţă a însemnat mult pentru mine, pentru că nu de puţine ori a fost singurul lucru care m-a pus în mişcare la scris după ce intram într-un fel de pase de neîncredere. Despre publicare şi tot ce ţine de ea vorbim la anul. Sărbători fericite!

Scriu pentru dragii de cititori (y compris critici) de azi

Scriu pentru dragii de cititori (y compris critici) de azi. Și chiar dacă în zilele noastre există o preferință a cititorilor români pentru autori străini și pentru traduceri din motive care încă nu au fost serios studiate, care pot fi măcar bănuite, când scriu mă gândesc, totuși, la cititorii aceștia de azi, vorbitori de limbă română, știind că n-a murit încă interesul pentru literatura română contemporană în țara aceasta a noastră, sperând că lucrurile nu se vor mai degrada încă și mai mult decât sunt. Mai scriu și cu speranța - pe care nu mă feresc să o mărturisesc aici - că odată vor apărea semne de interes pentru ceea ce scriu și din alte locuri de pe pământ, că voi putea proba astfel scrisul acesta al meu de acum și în alte spații. Cel mai mult însă sunt motivat la scris de un fel de voce interioară care îmi spune că merită să scriu chiar și numai pentru mine, pentru plăcerea simplă a scrisului în singurătate, despovărat complet de iluzii, imun la zăngănitul ademenitor al succesului, lămurit asupra viitorului, prins în plasa prezentului etern.

joi, decembrie 19, 2013

Trebuie să găsesc titlul romanului...

Trebuie să găsesc titlul romanului, să mă hotărăsc de fapt asupra unuia din mai multe. Cel mai probabil nu voi alege dintre cele pe care le am, ci voi căuta altul. Îmi doresc ceva simplu şi cuprinzător ca Planuri de viaţă, numai că operaţiunea nu este tocmai uşoară. Probabil că atunci când voi face din nou, prin ianuarie, o lectură a întregului manuscris voi găsi ceea ce-mi trebuie. Până atunci însă mai sunt câteva pagini de scris. Azi-dimineaţă însă am fost la fel de harnic ca mai în fiecare zi a acestui an, aşa că pot să merg pe încredere în resursele proprii.

marți, decembrie 17, 2013

Ajungi uneori în lucrul la un roman la câte o scenă...

Ajungi uneori în lucrul la un roman la câte o scenă care te atrage atât de puternic încât nu i te poți împotrivi. Este în fața ta și așteaptă să-i dai viață pe pagină. Simți însă că dacă te lași condus de acest prim impuls vei intra într-o zonă care nu are legătură cu povestea din roman. Dilema se consumă între plăcerea literară, stilistică de a intra în detalii și rațiunile literar-arhitecturale ale cărții care nu permit intruziunea. Ce se poate face în astfel de situații? Eu aleg să scriu scena și să o dau deoparte în speranța că îi voi găsi locul în viitorul roman. Este însă cam frustrant, recunosc, să scrii (a se citi "să muncești"!), fie și numai pentru câteva ore sau câteva zile, cu gândul la o carte despre care nu ai încă nicio idee și pe care nu știi când vei începe s-o scrii. Și asta în timp ce romanul în lucru așteaptă implicarea ta de care depinde totul.

sâmbătă, decembrie 14, 2013

Victimele comunismului şi eroii care s-au opus comunismului nu au încă parte de recunoaştere

Victimele comunismului şi eroii care s-au opus comunismului nu au încă parte de recunoaştere şi nici nu li se dă şansa - oficial, din partea statului - să vorbească despre suferinţa şi despre lupta lor. Cel mai important opozant al comunismului dintre scriitori, Paul Goma, este etichetat în fel şi chip de către "elita" intelectuală, Memorialul Sighet a fost înfiinţat şi funcţionează parcă împotriva autorităţilor, Memorialul Durerii are încă aura unui proiect clandestin, manualele nu vorbesc pe larg, cum s-ar cuveni, despre suferinţele românilor sub comunism, dreptate nu s-a făcut. În aceste condiţii, să invoci argumentul necesitatăţii de a fi audiată şi partea cealaltă, cum se spune în termeni juridici, în încercarea de a legitima nişte demersuri evidente de spălare a unor vinovăţii din acea perioadă, de a umaniza, în fapt, colaborarea cu un regim criminal este un act de cinism care depăşeşte limitele înţelegerii simple, omeneşti. Să fi fost comunist cu funcţie sau securist a devenit în unele acţiuni recente din spaţiul cultural-literar-editorial un foarte drăguţ subiect de dialog şi un bun prilej de reflecţii profunde şi înţelepte. Este, de fapt, încă o diversiune făcută cu scopul de a umili, o dată în plus, vicitimele comunismului şi tot poporul român.

joi, decembrie 05, 2013

Fericirea stă adesea într-un biscuit

Un personaj din Planuri de viaţă spune că fericirea stă adesea într-un biscuit. Acum, când scriu alt roman, dau din nou peste un personaj care zice că fericirea lui stă în faptul că încă poate respira, chiar și așa, pe un pat de sanatoriu. Ar fi cazul să reflectez și eu mai mult, poate, la lucrurile astea, să încep să învăț de la personajele mele. Azi, de ziua mea, ar putea fi un moment chiar potrivit pentru asta.

Când am citit acum vreo zece ani despre Thomas Mann că a scris toată viaţa cel puţin două pagini pe zi...

Când am citit acum vreo zece ani despre Thomas Mann că a scris toată viaţa cel puţin două pagini pe zi, absolut în fiecare zi, chiar şi în zilele lui aniversare, am înţeles că eram departe de ceea ce trebuie să fie un scriitor. Totuşi, de atunci am încercat mereu să recuperez, să urmez cât de cât un astfel de program, să mă apropii măcar de el. Nu-mi reuşeşte întotdeauna, dar ştiu că azi, în zi aniversară, la 48 de ani, am izbutit fără dubii. M-am trezit dis-de-dimineaţă şi scriu la roman.

Trei răspunsuri despre romanul „Alergările unui scriitor” de la autorul lui, Vasile Baghiu (în Familia, "Cum?", rubrică susținută de Mircea Pricăjan)

1.  Cum s-a conturat ideea romanului „Alergările unui scriitor”? Ideea a apărut după ce începusem o serie de alergări în încercarea de a con...