luni, septembrie 02, 2013

Până la Poiana Bahrin...

Dacă nu am reușit ieri să ajungem pe Ceahlău ca în ultimele sfârșituri de săptămână, am urcat totuși, nu mult după ce am ieșit de la biserică, până la Poiana Bahrin, aici lângă Piatra Neamț, pe traseul care începe la podul de peste Bistrița din dreptul restaurantului Căprioara. Pădurea de fag bătrână ne-a ținut umbră tot timpul cât am urcat sporovăind cu prietenii noștri, iar priveliștea care ni s-a deschis pe culme pot spune că a făcut să merite efortul, căci am putut vedea din acel loc Ceahlăul (“la apus”, vorba poetului), ca să nu mai spun că lărgimea pajiștii mărginite de stejari seculari și fagi și în fapt diversitatea ei stranie de arbuști și arbori – de la măceș la pădureț și de la plop la răchită – ne-au dat sentimentul că ne aflăm într-un decor anume ticluit pentru toți cei care treceam pe acolo, figuranți într-un film în care nu există roluri principale. Am stat pentru o gustare, un pahar de vin și două vorbe sub unul din acei pădureți încărcați de fructe, iar eu m-am gândit mereu, în timp ce ascultam și mai spuneam câte ceva din când în când (așa funcționează mintea mea și știu că nu am scăpare), la felul în care lucrurile importante devin în lumea noastră lipsite de greutate, iar cele mici capătă un fel de aură care le transformă în cele mai prețioase daruri. Este poate un adevăr dintre cele mari, pe care însă suntem învățați – culmea, prin tipul de educație – să-l ignorăm și să-l dăm la o parte, pentru că ni se pare mărunt și nedemn de aspirațiile noastre gonflate peste măsură, nepotrivit cu imaginea noastră despre noi înșine, mereu deasupra realității, mereu dincolo de limitele neîncăpătoare, mereu înaintea noastră pe traseu, lăsându-ne în urmă, depășiți.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu