Condiţia precară a scriitorului

SCRIITORUL, UN SUPRAVIEŢUITOR!?

Condiţia scriitorului român, azi (dezbatere, confesiuni, motivaţii)

Răspunsurile la ancheta „Condiţia scriitorului român azi” au apărut în revista Steaua (iulie-august 2013). Au participat: andrei codrescu, Radu Pavel Gheo, Norman Manea, T. O. Bobe, Radu Aldulescu, D. Ţepeneag, Ana Blandiana, Răzvan Ţupa, Andra Rotaru, Liviu Antonesei, Adriana Babeţi, Dmitri Miticov, Laura Pavel, Răzvan Petrescu, Vasile Baghiu, Ovidiu Pecican, Ion Pop, Gheorghe Schwartz, Dan-Liviu Boeriu, Adrian Jicu, Radu Vancu, Mihai Ignat, Ruxandra Cesereanu

Iată răspunsul meu.

Condiţia scriitorului în general nu este deloc bună în România. Se vede cu ochiul liber, iar cei mai mulţi scriitori o ştiu. Doar câţiva dintre ei nu au motive să se plângă pe acest subiect, anume aceia care sunt într-un continuu compromis cu Puterea (indiferent de culoarea ei) şi cu principiile etice. Aflaţi mereu în graţiile mai-marilor zilei, ale sistemului, ei sunt abonaţii la premii, burse, traduceri, sinecuri, călătorii şi privilegii de tot felul. Unii sunt atât de „utili” încât îi găseşti în poziţii importante peste tot, la mai multe instituţii culturale deodată, ca şi cum lumea literară se termină cu ei, iar România nu mai are oameni de valoare.

Ceilalţi, nesupuşi, neînregimentaţi, neconvinşi sau pur şi simplu normali, majoritatea, trăiesc condiţia marginalităţii cu tot ce presupune ea: scriu texte la reviste şi nu primesc niciun ban, nu au acces la edituri chiar dacă scriu uneori mai bine decât privilegiaţii, sunt ignoraţi de critica literară (lipsită în general de spirit critic şi de dragoste pentru literatură, mânată în luptă de interese de găşti şi bisericuţe, fără simţul valorii şi uşor de manipulat de „trend”-uri şi „teme” impuse), sunt omişi din antologiile, clasamentele şi listele oficiale, în sfârşit, sunt daţi la o parte.

Trăim în ţara în care se poartă metoda mafiotă a conspiraţiei tăcerii, în care incomozii, guralivii, independenţii sunt trataţi, în cel mai bun caz, de pitoreşti, simpatici, în care frica păzeşte bostănăriile talentelor anemice şi ale unui „ce profit”, păzeşte bostănăriile poziţiilor ocupate prin parvenitism literar, în care, dacă este ordin, cu plăcere îl punem la îndoială pe Eminescu şi îl trecem sub tăcere pe Goma, o ţară în care scriitorii îşi dau singuri unii altora premii în cerc restrâns, în care critica literară a devenit, repet, o anexă a publicităţii editoriale şi a intereselor de grup. Cam acesta este peisajul.

Ar trebui să mai observăm un fenomen ca să înţelegem, poate, chiar mai bine situaţia, condiţia scriitorului. În Vest, fiecare ţară are mai multe vedete literare, treizeci, cincizeci, toţi scriitori cunoscuţi, recunsoscuţi, premiaţi, cultivaţi etc.. Este ciudat cum la noi doar câţiva scriitori, număraţi pe degetele de la o mână, au acest statut. La noi, sistemul nu-şi permite mai mult de unul sau doi „scriitori-vedetă” într-o generaţie. Dacă şi-ar permite mai mulţi, ar avea atunci, bănuiesc, probleme cu vocile lor, greu de controlat în acel caz, voci care ar căpăta putere şi ar deveni incomode. Este de preferat unul sau doi, „de-ai noştri”, cuminţi, la locul lor. Pare că sistemul nostru încă funcţionează ca pe vremea comunismului, cu „vedeta unică” pe care cititorii sunt îndoctrinaţi – pe toate căile, cum se spune – să o placă, să o citească, să o considere extraordinară, genială şi aşa mai departe, cu abonaţii la călătorii pe banii statului fără nici un rezultat concret în privinţa recunoaşterii literaturii române în lume.

Am mulți prieteni printre scriitori şi nu spun că scriitorii sunt mai răi decât alţi oameni, ei sunt de fapt aşa cum este şi societatea din care se trag şi în care trăiesc, însă acum nu despre acest lucru este vorba, ci despre câteva aspecte mai puţin plăcute ale mediilor literare. Şi aici cred că se află o parte din rădăcinile anormalităţii. Spre deosebire de mediile literare din Vest, mi se pare că dominantă aici este atitudinea neprietenoasă. Ai sentimentul că oamenii cu care intri în vorbă sunt mereu pe picior de luptă și nu rare sunt situațiile în care te trezești, ca din senin, sub tirul invectivelor, reproșurilor și etichetărilor. Și te miri întotdeauna de ce li se pare celor mai mulți că ar avea un fel de datorie să te sfătuiască și să-ți livreze lecții, ca de la catedră, întotdeauna de sus oricum, pentru că nu-ți amintești să le fi cerut asta. Mai mult, poți bănui, când ai de a face cu ei, că au fost crescuți fără să fi cunoscut afecțiunea, pentru că par străini de sentimentele umane normale și nu ezită să te pună în situații dificile în public și să te umilească dacă te prind pe picior greșit sau, mai curând, își închipuie că te-au prins. Puțini știu să zâmbească, iar dacă o fac, totuși, au aerul că ți-au oferit un cadou. Nici când te contrazic, nici când te aprobă, nu sunt deloc relaxați. Par încordați și interesați. Nu știu să se bucure de succesele celorlalți, iar peisajul arată din cauza aceasta ca un câmp de bătaie. Cu o detașare de roboți, parcă joacă un rol și se tem că nu se încadrează. De aici și inadecvarea, mai mereu de un comic trist, pentru că rolul îi depășește.

Rar te poți bucura de comportamentul normal în aceste medii. Este constatarea mea tristă, nu neapărat un reproş, pentru că, în fond, mă asimilez, acestei lumi, nu mă dau la o parte ca să o judec, fac parte din ea. Atâta numai că mi-aș dori, interesat, să o văd mai relaxată și mai zâmbitoare. Mi-aș dori să înceapă odată să semene, din acest punct de vedere, mai mult cu lumea liberă din cele țări apusene. Să semene, de fapt, cu normalitatea. Nu spun că acolo nu există dispute, interese, invidii, comportamente reprobabile, ci doar că toate aceste defecte nu ies în faţă, ci sunt parcă reprimate prin filtrul unei decenţe structurale şi al unei educaţii eficiente. Mă trezesc visând cu ochii deschiși uneori şi mă întreb dacă există măcar o singură problemă legată de România și lumea noastră românească de azi asupra căreia în principal noi, scriitorii – însă, de fapt, noi, românii, am putea avea aceeași părere și aceeași perspectivă de rezolvare. Ar fi, cred, un punct important de refacere a speranței pentru toți.

În sfârşit, mai există un aspect. Condiţia scriitorilor în general va rămâne precară atâta vreme cât lectura nu va fi cultivată în şcoală şi în mass-media. Pare că „sistemul” nu doreşte o societate educată, cultivată, cu dragoste de carte şi de valori, ci una abrutizată, uşor de manipulat. Mai mult, cred că veşnic va rămâne scriitorul în această condiţie marginală câtă vreme nu va intra chiar el de unul singur în şcoli şi nu va avea dialogul normal cu copiii şi adolescenţii. Un dialog despre valorile simple ale vieţii, care să le redea copiilor şi adolescenţilor încrederea că nu trebuie să fii „cool” ca să reuşeşti, că succesul nu este să apari des la televizor şi să ai bani, ci să ai prieteni, familie şi o meserie care să-ţi placă. Şi nici măcar acest efort nu va fi de ajuns. Mai este necesară, ca aerul, renunţarea din partea scriitorilor, în astfel de întâlniri publice, la orgoliul de autor, la nesuferitul şi prostescul „aer de geniu în faţa plebeilor”, la aroganţa şi lipsa de minte în a crede că dacă eşti scriitor ai merite în plus şi ţi se datorează necondiţionat admiraţie şi aplauze. Condiţia scriitorului depinde, se poate spune, de scriitorii înşişi.