sâmbătă, septembrie 28, 2013

O cafea dimineaţa şi o stare bună sufletească



Am început un alt roman, dar lucrez şi la îmbunătăţirea celui pe care l-am încheiat acum câteva săptămâni şi pe care îl voi preda editurii, conform unei înţelegeri, anul viitor. Dacă romanul abia pornit e vioi, plin de energie şi elan, cu mult chef de viaţă, ca un tânăr, cel care se află acum la revizuiri şi corecturi se arată calm, echilibrat, oarecum sigur pe el, deşi uşor sceptic, ca un bătrân. Cât despre mine, având şi Planuri de viață (pagină facebook; citiți, comentați, dați like!) pe drumul lui de mai bine de un an, încerc să fac faţă situaţiei. Nici nu e prea greu. O cafea dimineaţa şi o stare bună sufletească îmi sunt de ajuns.

miercuri, septembrie 25, 2013

Scrisul devine din ce în ce mai mult o muncă eroică în țara noastră



Scrisul devine din ce în ce mai mult o muncă eroică în țara noastră, pentru că este făcută împotriva trend-ului demoralizant, împotriva climatului descurajant. Editorul din România și, firește, împreună cu el, scriitorul din România se luptă cu o piață din ce în ce mai restrânsă de cumpărători și cititori de carte, pentru că nimeni nu se mai uită la ce se întâmplă în școală (unde nici măcar profesorii de română nu mai vorbesc despre citit și nu există obiceiul invitării scriitorilor pentru dialogul necesar cu elevii), pentru că televiziunile manelizează populația, pentru că scriitorii români nu sunt cultivați în media, pentru că bibliotecarii achiziționează cu precădere traduceri și foarte puțină literatură română contemporană, pentru că librarii nu-și cultivă nici măcar autorii mai răsăriți din orașele lor, pentru că până și acei puțini cititori de la noi au prejudecata că literatura română ar fi de rangul al doilea, pentru că lucrurile din zona aceasta se pare că au luat-o binișor la vale. Din cât se vede, abia acum scrisul de amorul artei își găsește sensul și rațiunea.

marți, septembrie 24, 2013

La un ceas la care lumea nu s-a trezit încă



La 4,30 e întuneric deplin afară. Scriu două rânduri aici înainte de a trece la roman. Prin asta îmi fac încălzirea, chiar aşa, ca un atlet înainte de cursă. Apropo, extrem de pasionantă confesiunea detaşată din "Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă" a lui Murakami, citită zilele trecute... Am un sentiment ciudat de uşoară vinovăţie că la un ceas la care lumea nu s-a trezit încă eu trezesc lumea din cartea în lucru, deşi această lume din carte este deja obişnuită cu aceste matinale înviorări ale mele. În timp ce scriu, mă uit din când în când la geam aşteptând să se lumineze de ziuă, ca şi cum aş aştepta să mi se deschidă căi şi cărări, drumuri adevărate, un plus de înţelegere, pentru situaţiile şi personajele din carte. Iar lumina se insinuează greu, încet, parcă trebuind să dea la o parte nişte obstacole, aşa cum şi eu, ca să mă clarific, trebuie să re-intru în atmosferă, să fac drumul înapoi în paginile din urmă, să nu mai fiu eu însumi pentru câteva ore, până când trebuie să plec la serviciu şi să cobor iar în realitatea reală.

vineri, septembrie 20, 2013

"Este o epocă de jaf al resurselor ţării sub protecţia şi oblăduirea politicienilor."

Scriitori împotriva proiectului Roşia Montană, pe HYPERLITERATURA, într-o anchetă izbutită realizată de Tibi Oprea. Iată răspunsul meu:
România nu a avut o viaţă aşezată în ultimii şaptezeci de ani, se ştie, dar este evident că regimul acesta al tranziţiei spre nicăieri de după 1989 s-a aşezat temeinic pe furat, pe furat în interese individuale şi în interese străine statului român, iar aceasta este caracteristica lui definitorie. Şi fură de douăzeci şi trei de ani, constant, fără umbră de ezitare şi mai ales fără să fie împiedicat în vreun fel, uneori chiar cu sprijinul nostru electoral, oricum profitând de lipsa noastră de reacţie. Astfel, pădurile sunt tăiate şi duse peste graniţe, iar în urmă rămân inundaţiile şi seceta. Astfel, rezervele de petrol şi gazele sunt preluate aproape pe ascuns de firme străine, iar noi ne trezim fără niciun control asupra lor. Industria, aşa cum era, a fost tăiată bucată cu bucată şi vândută ca fier vechi, fără să se construiască nimic în loc, fără vreun plan de re-industrializare, iar românii, rămaşi fără locuri de muncă, şi-au luat lumea în cap, lăsând în urmă, de izbelişte, familiile, copiii. Au devenit vizibile, mai nou, şi nişte eforturi de înstrăinare a hidrocentralelor, iar terenurile agricole sunt vândute, se pare, la fel, cu clauze deloc în avantajul României şi oricum împotriva intereselor ţăranilor.

miercuri, septembrie 18, 2013

Condiţia precară a scriitorului

SCRIITORUL, UN SUPRAVIEŢUITOR!?
Condiţia scriitorului român, azi (dezbatere, confesiuni, motivaţii)

Răspunsurile la ancheta „Condiţia scriitorului român azi” au apărut în revista Steaua (iulie-august 2013)Au participat: andrei codrescu, Radu Pavel Gheo, Norman Manea, T. O. Bobe, Radu Aldulescu, D. Ţepeneag, Ana Blandiana, Răzvan Ţupa, Andra Rotaru, Liviu Antonesei, Adriana Babeţi, Dmitri Miticov, Laura Pavel, Răzvan Petrescu, Vasile Baghiu, Ovidiu Pecican, Ion Pop, Gheorghe Schwartz, Dan-Liviu Boeriu, Adrian Jicu, Radu Vancu, Mihai Ignat, Ruxandra Cesereanu
Iată răspunsul meu.

Condiţia scriitorului în general nu este deloc bună în România. Se vede cu ochiul liber, iar cei mai mulţi scriitori o ştiu. Doar câţiva dintre ei nu au motive să se plângă pe acest subiect, anume aceia care sunt într-un continuu compromis cu Puterea (indiferent de culoarea ei) şi cu principiile etice. Aflaţi mereu în graţiile mai-marilor zilei, ale sistemului, ei sunt abonaţii la premii, burse, traduceri, sinecuri, călătorii şi privilegii de tot felul. Unii sunt atât de „utili” încât îi găseşti în poziţii importante peste tot, la mai multe instituţii culturale deodată, ca şi cum lumea literară se termină cu ei, iar România nu mai are oameni de valoare.
Ceilalţi, nesupuşi, neînregimentaţi, neconvinşi sau pur şi simplu normali, majoritatea, trăiesc condiţia marginalităţii cu tot ce presupune ea: scriu texte la reviste şi nu primesc niciun ban, nu au acces la edituri chiar dacă scriu uneori mai bine decât privilegiaţii, sunt ignoraţi de critica literară (lipsită în general de spirit critic şi de dragoste pentru literatură, mânată în luptă de interese de găşti şi bisericuţe, fără simţul valorii şi uşor de manipulat de „trend”-uri şi „teme” impuse), sunt omişi din antologiile, clasamentele şi listele oficiale, în sfârşit, sunt daţi la o parte.

marți, septembrie 17, 2013

„Viaţa unui om este mai presus de orice tip de artă.”

„Viaţa unui om este mai presus de orice tip de artă.”
interviu realizat de Constantin Piştea
 interviul a fost postat pe Blogul lui Constantin Piştea şi în revista Observatorul militar (11-17 septembrie 2013) 

Domnule Baghiu, v-aţi făcut cunoscut mai întâi ca poet. Aţi propus chiar şi un concept, sub formă de manifest, o orientare nouă în poezie, pe care aţi numit-o „himerism”. Ce se dorea acest concept şi de ce aţi simţit nevoia lui?
„Himerismul” se dorea mai întâi o glosă teoretică la poemele pe care le scrisesem şi pe care le simţeam – prin evaziunea lor geografică şi temporală şi prin maladivul sanatorial – diferite de acelea care se scriau atunci, dar era, în fond, o reacţie (altfel, declarată chiar în primul manifest din 1998) la ubicuitatea inconsistentă şi dominatoare a paradigmei postmoderniste. În 1988, cu un an aşadar înainte de Revoluţie, când am scris primele poeme în care „călătoream”, în maniera aceasta himeristă, peste graniţe, adică fără paşaport şi fără să-mi pese de comunismul din jur (chiar dacă totul se întâmpla numai în imaginarul poetic), lumea literară era suprasaturată de ironie de dragul ironiei, de intertextualitate şi alte poveşti textualiste. Eu scriam din perspectiva unui om care trăia într-un sanatoriu şi făcea incursiuni prin lume cu aerul cel mai nonşalant posibil. Practic, nu eram pe aceeaşi lungime de undă cu generaţia mea şi nu este nici o umbră de orgoliu în această constatare. Este doar consemnarea unei situaţii pe care am trăit-o. Am simţit nevoia acestui concept pentru că voiam să subliniez diferenţa şi pentru că voiam să ofer lumii literare o perspectivă diferită de paradigma oficială. Postmodernismul era paradigma oficială, acceptată din cât se părea şi de sistem, pentru că nu îngăduia diferenţa. Toţi erau postmodernişti, iar acesta este încă un motiv pentru care am încercat breşa „himeristă”.

Aţi publicat poezie până într-un punct, în care aţi pătruns pe piaţa literară cu un volum de proză scurtă. Ulterior, v-au apărut două romane şi se pare că v-aţi orientat către proză. Ce se întâmplă cu poezia? De ce această schimbare? Este o schimbare profundă sau numai aparentă, numai faţă de public?
Proza exercită o atracţie la fel de puternică asupra mea precum poezia. Prozele scurte din „Punctul de plecare” (Compania, 2004) sunt primele mele tatonări ale prozei realist-existenţiale şi autoficţionale, după ce scrisesem romanul „Ospiciul”, care avea să apără doi ani mai târziu la Editura Vinea, un roman mai îndatorat poeziei, ca stil şi substanţă. Acele povestiri rupte dintr-o realitate trăită au pregătit într-un fel romanul autobiografic „Planuri de viaţă” (Polirom, 2012), scris în totalitate în străinătate, dar şi pe acesta pe care încă îl am în lucru, căruia nu i-am găsit încă titlu şi care va apărea, se pare, anul viitor. Poezia nu a ieşit, totuşi, din atenţia mea în tot acest timp, pentru că în 2008 am publicat volumul de poeme „Cât de departe am mers”, iar în 2012 volumul „Depresie”, ambele la Editura Limes. Schimbarea, dacă avem de a face cu o schimbare, constă mai mult poate în raportarea mea de acum (diferită faţă de altădată) la scris. Privesc cu un ochi mai profesionist relaţia mea cu scrisul, mai tehnic, mai organizat. Proza impune profesionalizarea, disciplinarea, programul.

sâmbătă, septembrie 14, 2013

Deodată, nu mai ai nevoie de imaginaţie, talent şi creativitate, ci de atenţie, simţ al frazei şi al limbii, rezistenţă fizică, răbdare, motivaţie.

De dimineaţă, cum mi-e obiceiul, înainte de a se lumina de ziuă, trec obligat-forţat la romanul meu, mă instalez la masa din bucătărie ca să nu trezesc toată casa, mă aşez la lucru cu o mină serioasă de care încă nu îndrăznesc să râd (ca să nu mă cuprindă renunţarea), apoi îmi dau seama - din nou, ca de atâtea ori - că am devenit un meşteşugar al scrisului, că nu mai sunt scriitorul care se avântă în uitare de sine în teritoriile cărţii sale (aşa cum am fost cât am scris textul propriu-zis), ci un meseriaş care finisează, şlefuieşte. Sunt în acest stadiu cu romanul la care lucrez de ceva vreme. E limpede, primul draft al unui roman este baza de la care porneşti, lucrul cel mai important în această muncă de construire a unei lumi funcţionale prin ea însăşi, dar de aici mai este cale lungă până la final. Revizuirile, adăugirile, corecturile, toate urmează să fie făcute nu numai o singură dată. În acest fel, într-o manieră foarte subtilă, arta literară devine o simplă meserie. Deodată, nu mai ai nevoie de imaginaţie, talent şi creativitate, ci de atenţie, simţ al frazei şi al limbii, rezistenţă fizică, răbdare, motivaţie. Asta e partea "de meserie" (vorba lui Eminescu) căreia trebuie să fii pregătit să-i faci faţă. De fapt, este proba adevărată pentru un scriitor de roman. Dacă o treci, lucrurile au şansa să se limpezească întocmai ca lumina de la fereastra bucătăriei mele.

vineri, septembrie 13, 2013

Pornirea autodistructivă caracteristică scriitorilor de a dramatiza tot ce ține de scris

Deși am avut și am pentru scris o atracție nemăsurată, scrisul nu a reușit să devină, din fericire, urgența numărul unu a vieții mele. El încearcă asta prin toate mijloacele, dar familia, prietenii, viața, felul în care văd eu lucrurile i-o iau mereu înainte. Sunt mulțumit că reușesc să țin la distanță (uneori doar printr-o privire ironică) pornirea autodistructivă caracteristică scriitorilor de a dramatiza tot ce ține de scris, de "pagina albă", de "avatarurile creației", pentru că simt că aceasta e singura cale prin care pot evita falsificarea scrisului însuși și a vieții pe care o trăiesc. Autodamnarea și refugiul în rama fals romantică a "neînțelesului de către contemporani" sunt pentru un scriitor moduri de a se amăgi pe sine și de a-i amăgi pe ceilalți, sunt eschive de la confruntarea cu limitele proprii și ale lumii noastre, un fel de "avoidance strategy" care încearcă să ascundă, poate, epuizarea resurselor creatoare și, până la urmă, conștiința dureroasă a ratării.

duminică, septembrie 08, 2013

Lumea din roman, o lume din lumea noastră

Îmi scot din minte, în fiecare dimineaţă când mă aşez la scris, la scrisul la roman, toate dificultăţile care ar putea apărea ca să mă împiedice să merg mai departe, care să mă demotiveze şi să mă scoată din joc. Le cunosc, ştiu că vor apărea, dar le ignor. Pur şi simplu le alung din minte de fiecare dată când vin. Nu ţin cont de ele. Aşa reuşesc să adaug în fiecare zi paginile pe seama cărora lumea din roman devine şi ea o lume din lumea noastră.

joi, septembrie 05, 2013

Retro, dar adevărat

Sunt conștient că ar putea suna retro ceea ce spun acum, dar măcar știu că este adevărat. Când scriu sunt însuflețit de încredere și speranță. Încredere că oamenii vor găsi o cale de a nu-și face, totuși, viața mai dificilă decât este. Speranță că viitorul va fi de partea noastră. Nu aș putea scrie un rând fără acest tip de entuziasm romantic. Mai este motivația interioară, care ține probabil de firea proprie, pe care nu reușesc s-o deslușesc oricât aș întoarce lucrurile pe toate părțile. Chiar în dimineața aceasta, în timp ce butonam - cam posomorât, recunosc - la computer în încercarea de a trece iar, mai mult și mai mult, peste limitele personale, de a duce povestea din romanul în lucru mai departe și de a-i configura un traseu mai limpede, ca în fiecare zi, felul optimist și lipsit de ezitări în care la ferestre răsărea soarele și făcea inutilă, încetul cu încetul, lumina becului din bucătărie mi-a adus un fel de bucurie fără motiv, un reper în plus, o confirmare pentru normalitatea tensiunii emoționale constante în care trăiesc și care mă împiedică să abandonez, mă împinge cu indiferență înainte.

luni, septembrie 02, 2013

Până la Poiana Bahrin...

Dacă nu am reușit ieri să ajungem pe Ceahlău ca în ultimele sfârșituri de săptămână, am urcat totuși, nu mult după ce am ieșit de la biserică, până la Poiana Bahrin, aici lângă Piatra Neamț, pe traseul care începe la podul de peste Bistrița din dreptul restaurantului Căprioara. Pădurea de fag bătrână ne-a ținut umbră tot timpul cât am urcat sporovăind cu prietenii noștri, iar priveliștea care ni s-a deschis pe culme pot spune că a făcut să merite efortul, căci am putut vedea din acel loc Ceahlăul (“la apus”, vorba poetului), ca să nu mai spun că lărgimea pajiștii mărginite de stejari seculari și fagi și în fapt diversitatea ei stranie de arbuști și arbori – de la măceș la pădureț și de la plop la răchită – ne-au dat sentimentul că ne aflăm într-un decor anume ticluit pentru toți cei care treceam pe acolo, figuranți într-un film în care nu există roluri principale. Am stat pentru o gustare, un pahar de vin și două vorbe sub unul din acei pădureți încărcați de fructe, iar eu m-am gândit mereu, în timp ce ascultam și mai spuneam câte ceva din când în când (așa funcționează mintea mea și știu că nu am scăpare), la felul în care lucrurile importante devin în lumea noastră lipsite de greutate, iar cele mici capătă un fel de aură care le transformă în cele mai prețioase daruri. Este poate un adevăr dintre cele mari, pe care însă suntem învățați – culmea, prin tipul de educație – să-l ignorăm și să-l dăm la o parte, pentru că ni se pare mărunt și nedemn de aspirațiile noastre gonflate peste măsură, nepotrivit cu imaginea noastră despre noi înșine, mereu deasupra realității, mereu dincolo de limitele neîncăpătoare, mereu înaintea noastră pe traseu, lăsându-ne în urmă, depășiți.