sâmbătă, august 03, 2013

„Când îngrijeam bolnavi la sanatoriu, mă simţeam de folos într-un fel pe care scrisul nu mi l-a permis niciodată...”

interviu realizat de poetul Nicolae Sava
apărut în revista TIMPUL  (iunie-iulie 2013), la paginile 12 şi 13


Nicolae Sava: Vasile, dacă nu te-ai fi născut la Borleşti, în Neamţ, unde ţi-ai fi dorit să te naşti în Europa? Contează pentru un scriitor unde vede lumina zilei?

Vasile Baghiu: Înainte să facem acest exercițiu de imaginație, aș vrea să spun, dragă Nicolae, că îmi place locul  în care m-am născut, că sunt bucuros, bineînțeles, că părinții mei sunt cei care sunt, că nu am nici un fel de nemulțumire legată de propria identitate. Tentația de a trăi „altceva” și de a fi „altcineva” a apărut mai târziu în viața mea și s-a convertit în teoria poetică a „himerismului”, dar ea este doar expresia unei dorințe personale de extindere a posibilităților de cunoaștere a lumii mele, în fapt o soluție compensatorie la constrângerile de natură politică și în planul liberei circulații pe care regimul comunist ni le-a impus, adică tocmai în perioada în care începusem să scriu. Revenind la întrebări, ei bine, cred că mi-ar fi plăcut să mă nasc undeva în Germania de Vest, să zicem, în special ca să nu mai fiu nevoit acum să mă lupt din greu cu limba germană și să fi avut acces de la început la marea cultură germană, pentru care am oarecari afinităţi. Sau pe insula Capri, ca să scriu o altă variantă a „Cărții de la San Michele”. Încerc doar să glumesc un pic. Contează unde vezi lumina zilei, firește, și nu numai dacă devii scriitor, ci în general, ca om. Primele impresii de viață raportate la mediul în care ne naștem și creștem – se știe și din unele teorii psiho-sociologice – au impact asupra dezvoltării individuale.


Ce te-a determinat să te îndrepţi spre un liceu sanitar şi nu spre unul cu profil filologic?

La liceul sanitar se reușea cel mai greu în anii optzeci. Copiii și părinții erau atrași de perspectiva unei meserii onorabile și a unui loc de muncă bun cu care te alegeai la absolvire. M-am sfătuit cu mama și cu profesorii mei și am decis că pentru situația mea de atunci de copil orfan de tată şi crescut la ţară ar fi cea mai bună alegere. Prin acea alegere, noi (adică mama şi cu mine) visam mai sus, la o carieră adevărată în medicină, însă viața a făcut să iau altă cale, a literaturii, iar mai recent a psihologiei. Așa e viața, se ştie, nu ascultă întotdeauna de planurile pe care ţi le faci. Nu regret, totuşi, că nu am devenit medic, pentru că la urma urmei profesia de psiholog – pe care o practic de câțiva ani, în domeniul promovării sănătăţii, după ce am fost mai mult timp asistent medical – este pe aproape.


Care sunt profesorii care te-au determinat să ai încredere în talentul tău poetic?

Ioan Neacșu, profesorul meu de română din liceu, eseist și critic literar, autorul volumului “Introducere în poezie”, a observat înclinația mea spre scris și literatură și a citit primele mele încercări poetice. M-a încurajat pe acest drum. În cabinetul de română avea o masă mare cu toate revistele literare importante, cu abonament la zi, şi astfel am văzut ce se întâmpla în literatură, în viaţa literară, am prins gustul urmăririi unor polemici, gustul unor eseuri spectaculoase, al unor recenzii şi cronici. Citeam acolo ore întregi, ceea ce mi-a şi adus (în paranteză fie spus) o menţiune la olimpiada de literatură, faza naţională, unde i-am cunoscut pe unii dintre cei care aveau să devină, de asemenea, scriitori, colegi de generaţie. Ioan Neacşu mi-a făcut intrarea şi în cercurile literare ale Bacăului, unde am cunoscut poeţi precum Ovidiu Genaru şi Sergiu Adam. Sergiu Adam mi-a publicat primele poezii în „Ateneu”, iar Ovidiu Genaru avea răbdare să mă asculte în biroul său din Casa Bacovia, unde îl vizitam adesea. În sfârşit, acest om, Ioan Neacşu, cu care am şansa să ţin legătura şi azi, a fost cel care mi-a îndrumat primii paşi în labirintul cărţilor, al teoriilor, al conceptelor și sistemelor de tot felul, lucru pentru care îi voi fi întotdeauna recunoscător.


Cum a fost perioada celor şapte ani de la Sanatoriul Bisericani? Dovadă că aceasta te-a marcat, atmosfera din primele tale cărţi a fost influenţată de acest mediu.

A fost ca și cum aș fi trăit într-un film de Andrej Wajda sau într-un roman de Thomas Mann. Era ceva cu totul uluitor, o experiență pe care o primisem ca un dar în primii ani ai tinereţii, la optsprezece ani, după ce toată adolescenţa cunoscusem deja, la liceul sanitar, lumea spitalelor, suferinţele oamenilor, umilinţele pe care le aduce îmbătrânirea şi boala. Orice tânăr îşi doreşte experienţe ieşite din comun, mai ales dacă este poet sau artist, iar eu aveam parte de ele cu asupra de măsură. Şi totul doar pentru că am fost suficient de deschis la minte şi am ales acel loc la repartiţie, un loc de care toţi se fereau. A fost o alegere cu totul idealistă, demnă de un personaj de carte mai curând decât de un om în carne şi oase. De aceea, nu avea cum să nu se impregneze poezia mea de sanatoriu. A fost ca un transfer de energie dintr-un loc real şi tenebros înspre nişte versuri ce încercau să cuprindă lumea. După experienţele poetice cam livreşti şi ludice ale postmoderniştilor optzeciști, sanatoriul şi boala din acele versuri veneau cu un fel de avânt de înnoire pe filiera resurecţiei lirismului, lucru remarcat, de altfel, de primii comentatori ai poeziei mele de atunci cu accente morbide și cosmopolite, Ana Blandiana, Laurenţiu Ulici, Constanţa Buzea, Marin Mincu. Trăiam ca într-o carte, iar impresia aceasta că aş fi trăit parcă viaţa altcuiva, impresie amplificată, probabil, și de izolare şi singurătate, a făcut să reformulez într-o manieră proprie relaţiile mele cu viaţa şi să născocesc teoria himerismului poetic. În planul vieţii, sanatoriul m-a făcut mai serios şi mai grav decât eram. În plan literar, mi-a adus şansa înţelegerii vieţii, fără de care nu se poate scrie poezie și nu se poate face nici un fel de artă. Lasă că şi aşa nu eram eu prea vesel, însă traiul la sanatoriu – îngrijind bolnavi, citind literatura lumii (şi încă la o vârsta la care alţii zburdă cu inconştienţă printre momentele vieţii) şi visând la un alt fel de viaţă – mi-a adus ceea ce alţii obţin abia la bătrânețe: înţelegerea. Am fost fericit acolo pentru că mă simţeam liber, cu tot comunismul care bâzâia în jur. Când îngrijeam bolnavi la sanatoriu, mă simţeam de folos într-un fel pe care scrisul nu mi l-a permis niciodată. Şi ce poate fi mai plăcut pentru un tânăr idealist, aşa cum eram, decât să aibă şansa de a trăi pentru alţii? Iar când experienţa aceasta unică se mai transferă şi în paginile scrie, aproape că totul devine „de roman”.


Manifestul himerismului, lansat de tine în 1998 în “România literară” a stârnit reacţii dintre cele mai diverse. Care dintre congenerii tăi scriitori au aderat la el? Eşti mulţumit de reacţiile colegilor scriitori faţă de acesta?

Venit de la un tânăr poet care nu era afiliat nici unei grupări  literare, care nu trăia în capitală, care se mai şi manifestase critic faţă unele comportamente deviante ale lumii literare, așa cum eram, „himerismul” nu avea cum să beneficieze de receptarea pe care ar fi meritat-o. Totuşi, nu e cazul să mă plâng. Dimpotrivă.  În definitiv, acest manifest, cu alură lui romantică, a fost publicat nu altundeva decât în binecunoscuta „România literară”. Mai mult, după alte câteva numere, aceeaşi revistă găzduia un eseu întins pe două pagini al poetului Constantin Abăluţă care se entuziasma la apariţia conceptului himerismului care, din cât spunea el acolo, oferea şansa nu numai de a putea fi privită literatura şi altfel decât în perspectiva postmodernistă şi de a ieşi de sub umbrela lui acaparatoare, dar şi un instrument de reinterpretare a poeziei generaţiilor mai vechi. Au urmat şi alte comentarii, reacţii, clarificări. Şi nu puţine. Împreună ar putea alcătui o carte. Poate o voi pune la cale în acest an – cine ştie? Măcar din raţiuni documentare, pentru că în ultimul timp am auzit despre studii și sinteze serioase din mediul universitar care îl vizează, precum şi de un interes mai mare al generaţiei literare mai noi faţă de el. Cât priveşte mulţumirea sau nemulţumirea mea, acesta este un lucru mai puţin important, cred. Ceea ce contează sunt alte câteva aspecte. Mai întâi, faptul că himerismul a fost prima paradigmă clar conturată care a propus o despărţire de postmodernism, moment care a dat tonul unui adevărat val de alte manifeste în următorii ani. Apoi, ar mai fi ideea că anularea graniţelor prin călătoria neîngrădită a personajului Himerus Alter a anticipat în 1988 ceea ce avea să devină Europa. Nu în ultimul rând, conceptul himerismului este tiparul teoretic al poeziei autorului, matricea în care poezia lui se mișcă, în condițiile în care poeții români cam desconsideră – din păcate, pentru ei și pentru literatura română în general – apetențele teoretice ale poeților.


Eşti printre scriitorii trăitori în România care au beneficiat de burse de creaţie prin unele ţări europene. În ce măsură te-au ajutat acestea să pătrunzi pe piaţa literară europeană?

Pentru clarificări pe care le consider necesare, trebuie să spun că bursele de creaţie de care am beneficiat în Vest le-am câştigat prin concursuri cu participare internaţională. Uneori a fost vorba şi de selecţia a zece sau cincisprezece scriitori din câteva sute din toată lumea. Vreau să spun că nu mi-au fost oferite de vreo instituţie din România (ICR sau Uniunea Scriitorilor), pentru că eu nu prea intru în vederile acestui sistem instituţional românesc cam plin de favoritisme şi lipsit de flexibilitate şi deschidere. Revenind la întrebare, aceste rezidenţe nu m-au ajutat să pătrund propriu-zis pe piaţa literară europeană. Nici nu intră în scopurile lor acest lucru. Ele doar oferă condiţii de creaţie unor scriitori şi artişti şi le facilitează, uneori, contactul cu instituţii şi creatori din ţara în care funcționează. Aşa am cunoscut, pe seama acestor burse, mulţi scriitori absolut extraordinari din toată lumea, am văzut locuri minunate din Europa şi am reuşit să public prin unele reviste din Vest sau să fiu inclus în mai multe antologii internaţionale, în traduceri în mai multe limbi. Aceasta nu înseamnă însă pătrundere pe piaţa europeană. Nici cei cărora li s-au publicat cărţile prin sprijin financiar din ţară nu au reuşit aşa ceva, din păcate, dar aceasta e o altă poveste. Ca să intri pe piaţa europeană trebuie pur şi simplu să ţi se cumpere zeci de mii sau sute de mii de exemplare din cărţile traduse în mai multe limbi şi să fii comentat în presa din Vest. Totuşi, eu sunt mulţumit că am făcut pe cont propriu câţiva paşi pe acest drum, iar apariţia recentă în revista britanică “Banipal” a unui fragment din romanul „Planuri de viaţă”, publicat la „Polirom” în 2012, poate da un nou impuls acestor eforturi individuale. Nu mă inflamez însă prea tare nici pe acest subiect.



Ce părere ai despre revizuirile literare făcute după 1989? Au avut ele urmări sau doar ar fi trebuit să aibă? Exemple concrete?

După douăzeci de ani, mi se pare evident că revizuirile s-au făcut destul de anemic. Inerțiile sunt mari, mai ales că sistemul dinainte de 1989, cu oamenii lui, a rămas pe poziții, inclusiv în literatură, în cultură. Vedem aceeași tehnică (foarte bine pusă la punct) a susținerii programate doar a câte unui scriitor sau poet dintr-o generație și a marginalizării celorlalți. În general sunt susținuți autori care, chiar dacă nu lipsiți de talent, nu pun probleme de nici un fel sistemului. Se creează astfel impresia de sărăcie a ofertei literare românești, care îndepărtează, ca o consecință secundară, publicul românesc de autorii români și ține la distanță, încă, publicul internațional de literatura română. Mi-am dat seama de acest fenomen văzând cum în Germania și în alte țări din Vest există câteva zeci de scriitori de primă mână (nu unul sau doi ca la noi!) și cum toți au parte de atenția editurilor mari, a presei și a publicului, cum toți sunt considerați vedete literare. La noi se merge, cum spuneam, pe unul sau doi autori, iar restul, deși cel puțin la fel de valoroși, se zbat în eforturi individuale de afirmare în care motivațiile se tocesc și energiile sunt cheltuite în van. Prin proiectul care vizează literatura română contemporană, „Editura Polirom” pare singulară în încercarea de a compensa și corecta această deficiență de sistem, însă e nevoie ca acest tip de efort să vină din mai multe direcții. Revenind la revizuiri, ele sunt, la rândul lor, descurajate. Nici acum, de exemplu, marele scriitor Paul Goma (acest “Soljenițîn al românilor”) nu are parte de recunoașterea pe care o merită, iar criteriile invocate sunt în general extraliterare. Tot așa, în sens invers de data aceasta, unii critici și scriitori de seamă de azi își fac un titlu de glorie din minimalizarea și demitizarea lui Mihai Eminescu. Așadar, nu numai că nu sunt recunoscute valorile care au fost ostracizate atât de regimul comunist cât și de cel care i-a urmat, dar se încearcă și distrugerea valorilor clasice. Înţeleg, fireşte, necesitatea revizuirilor perioadice ale  operelor clasice, dar în cazul lui Eminescu mă tem că avem de a face cu altceva... În aceste condiții, despre ce fel de revizuiri să mai vorbim?


Consideri că un scriitor trebuie să se implice în politică, în calitatea sa de om al cetăţii?

Fiecare scriitor este liber să trăiască după propriile valori și principii. Cred însă că a nu rămâne indiferent ca scriitor la ceea ce se întâmplă în plan politic în țara ta înseamnă în primul rând să ai respect pentru oamenii cărora pretinzi că scrisul tău și literatura ta li se adresează. Implicarea poate avea mai multe forme, de la scrierea unui articol sau semnarea unei petiții până la activismul civic sau de partid. Îi privesc cu înțelegere, pe de altă parte, și pe cei care se țin deoparte de politică sau sunt „imparțiali”, cum se spune, “ca tot românul”, însă nu-i mai înțeleg atunci când, în aceste condiţii, se plâng de viața grea din România sau de nedreptățile din România, cât se poate de reale și ele. În ce mă privește, am fost implicat în anii nouăzeci în activitatea Alianței Civice, fiind la un moment dat vicepreședinte al acestei organizații. Oricum, în toți anii tranziției noastre spre nicăieri nu am ezitat să-mi spun părerea pe subiecte de interes public, fie ele de natură politică sau nu. În principal, viziunea mea politică poate fi cuprinsă în câteva idei. Cred că partidele istorice ar trebui sprijinite mai mult, sunt pentru revenirea monarhiei la conducerea țării, consider că ideea unionistă ar trebui să fie pe primul loc între obiectivele politicienilor români de pe ambele maluri ale Prutului și sunt convins că valorile credinței noastre creștine trebuie apărate mai ferm, iar valorile naționale susținute mai mult în fața curentului globalist.


Cum caracterizezi instituţia premiilor literare din România? Ce ar trebui făcut pentru îmbunătăţirea statutului acesteia?

Mai întâi să observăm că, în general, recunoașterea meritelor oamenilor în România este în suferință. Sunt niște probleme, de exemplu, cu recunoașterea meritelor reale ale angajaților prin instituții, organizații și unități economice, în sensul că se merge încă pe triada comunistă „pile, cunoștințe, relații”. În școli a fost înlocuit sistemul notelor cu sistemul calificativelor, care nu mai distinge între elevii foarte buni și cei mediocri, ceea ce nu este deloc pedagogic, iar faptul că lucrul aceasta se întâmplă în ciclul primar devine poate și mai grav pentru că în această perioadă își fac copiii primele reprezentări despre muncă și recompensă. Mai mult, partidele politice nu par să funcționeze pe criteriul meritocrației, ci pe acela al banilor și al traficului de influență. Aceasta fiind atmosfera în societate, nu trebuie să ne așteptăm la prea multă corectitudine și transparență nici în legătură cu premiile literare. Ne comportăm ca adulți așa cum am fost crescuți și educați de familie, școală și societate. Ca să nu fiu înțeles greșit, trebuie să spun că deși nu sunt printre răsfățații premiilor în România (am primit și eu premii, dar mai rar), sunt în stare să mă bucur pentru ceilalți, pentru că știu că un premiu e întotdeauna binevenit. În ce mă privește, din păcate sau din fericire (nu știu cum să spun), până acum m-am bucurat, dacă mă gândesc bine, de mai multe recunoașteri de „afară” (burse, invitații la lecturi publice) decât în țară, iar asta s-a întâmplat în condițiile în care reacțiile critice la cărțile mele au fost dintre cele mai bune aici în țară. Este posibil ca totul să fie și din cauză că nu fac parte din vreo grupare sau „gașcă literară”, iar opiniile mele nu au fost niciodată obediente sau circumstanțiale. În același timp, nu pot să nu observ cum unii devin un fel de abonați la premii și totul merge în baza mecanismului infailibil „anul acesta sunt eu în juriu și te premiez pe tine, anul viitor ești tu în juriu și mă premiezi pe mine”. Mai mult, mi se pare că unora din conducerea Uniunii Scriitorilor le face plăcere să-i transforme pe scriitorii români în niște visători atunci când oferă premii de zeci de mii de euro unor scriitori din afară în timp ce pentru cei din țară au aerul că se scotocesc prin buzunare, în timp ce revistele literare sucombă, în timp ce colaborările la reviste nu sunt plătite. Poate să pară ușor deplasat, dar e  ca și cum niște părinți oferă mese bogate unor musafiri sub ochii copiilor care mor de foame. Este un sindrom al sărăciei ultragiate devenită obediență țanțoșă. Rezultatul este disprețul și mila (neexprimate, firește) a celui onorat astfel. Ce se poate face? Ei bine, ar trebui, cred, ca juriile să fie alcătuite dintr-un număr cât mai mare de membri pentru a se evita “aranjamentele”, iar nominalizările să aibă timp să fie discutate în presă şi în mediile online.


Cândva aveai o rubrică de recenzii literare într-o prestigioasă revistă, „Poesis”. De ce ai renunţat? Pierdeai foarte mult timp sau ai avut reacţii ce nu te-au mulţumit din partea celor despre care ai scris?

Perioada de aproximativ trei ani, din jurul anului 2000, în care am susţinut rubrica de critică literară „Plasa de fluturi” la revista „Poesis” a fost extraordinar de activă literar pentru mine. Poetul George Vulturescu, fondatorul şi directorul revistei, mi-a oferit o pagină şi, mai mult, mi-a dat mână liberă, ca să spun aşa, să scriu despre orice carte voiam şi cum voiam. M-am pus pe scris, iar ceea ce a ieşit a fost o radiografiere „la rece” a stării poeziei din acel moment. Acest lucru a început să îngrijoreze unele cercuri literare din capitală, dar şi din unele provincii, care se simţeau ameninţate de rearanjarea ierarhiilor literare pe care cronicile mele o propuneau. Nemulţumirea lor s-a accentuat şi atunci când, în emisiunea sa de la ProTV, Nicolae Manolescu obişnuia să citeze cu vădită încântare pasaje întregi din acele cronici, aproape de fiecare dată când apăreau, dar mai ales când a spus că eram, la acea dată, după părerea sa, cel mai important critic de poezie. În paranteză fie spus, admiraţia lui s-a stins brusc un pic mai târziu, după ce l-am criticat pentru atitudinea sa ostilă faţă de Paul Goma. Revenind la reacţiile entuziaste, acestea sunt amintiri frumoase. Partea mai puţin plăcută a fost atunci când am ajuns să fiu ameninţat de-a dreptul de unii scriitori pe care-i recenzam, altfel mulţi dintre ei congeneri de-ai mei sau autori aflaţi în poziţii importante prin provinciile lor, care nu acceptau că pot exista şi perspective critice mai puţin entuziaste în legătură cu scrisul lor. Mărturisesc că poate nu aş fi renunţat dacă nu aş fi simţit cum încet-încet chiar sprijinul revistei începuse să slăbească în fermitate şi intensitate, din motive lesne de înţeles. Presiunile erau diverse şi de tot felul, nu intru în amănunte, pentru că, repet, îmi place să păstrez în amintire partea frumoasă şi nobilă a lucrurilor din acea perioadă. Am continuat exerciţiul critic la revista „Vatra”, dar şi acolo, după ce mi-a fost amânat-respins un articol despre Paul Goma şi lumea literară din România, am continuat să colaborez doar sporadic. Şi azi aş fi interesat să revin la cronică literară dacă aş avea o pagină într-o revistă centrală săptămânală. Cine ştie? Poate se va întâmpla şi acest lucru.


Cum ar trebui trataţi scriitorii care înainte de 1989 au făcut compromisuri grave cu regimul comunist sub pretexul că au făcut asta pentru a reuşi să scoată cărţi sau să trăiască?

În evaluările critice al căror subiect sunt astfel de autori trebuie pur şi simplu să fie menţionate şi căderile şi compromisurile, nu numai chestiunile care ţin strict de opera scrisă. Ele sunt o parte importantă a entităţii indestructibile operă-viaţă. Operele nu apar din neant, ele au în spate nişte autori, cu umbrele şi luminile lor, cu o viaţă, a cărei desluşire, cum se ştie, poate pune într-o lumină nouă opera. Menţionarea căderilor şi a compromisurilor cu regimul în demersurile critice având ca obiect astfel de scriitori nu înseamnă un atac la valoarea lor de scriitori, la valoarea operei lor, ci un demers normal de situare în spaţiul adevărului netrunchiat, al adevărului cu mai multe faţete, acela care oferă în final o imagine reală a scriitorului. Tot aşa cum nici menţionarea comportamentului demn şi eroic al altor scriitori, pe de altă parte, nu înseamnă încercarea de adăugire ilicită a vreunui plus de valoare scrierilor acestora. În ambele cazuri nu avem de a face cu amestecarea criteriilor, cum cred unii, ci cu o viziune critică integratoare. Este, până la urmă, şi o chestiune de pedagogie socială, de care trebuie să ne pese atâta timp cât ne pasă şi de valori. Reaşezarea valorilor în România se face şi prin instituirea unui axe drepte a valorilor în literatură.


Ce intenţionezi să publici în acest an, un nou roman sau te întorci la poezie?


După „Planuri de viaţă”, apărut anul trecut la Polirom, am în lucru acum un alt roman. Sper să reuşesc să-l trimit la editură chiar în această vară, cel mai târziu în toamnă. Sunt la final cu el. Îmi adun mai greu gândurile, din păcate, aici acasă. În rezidenţele occidentale reuşeam să mă concentrez la scris, dar viaţa din România are ceva care toceşte entuziasmul, risipeşte energiile şi taie cheful de muncă.  Ştiu, nu are nici un rost să te plângi. Important este dacă scrii sau nu, indiferent de condiţii. Scriu şi poezie în unele zile. Este foarte probabil că voi avea gata şi un nou volum de poezie în acest an. În sfârşit, vom vedea. Sănătoşi să fim şi să ne ajute Dumnezeu! 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu