marți, august 27, 2013

Temă de reportaje pentru televiziuni

Temă de reportaje pentru televiziuni: librării și biblioteci. Cine intră în aceste locuri? Tineri, mai puțin tineri, bărbați, femei etc. Ce fel de cărți se cumpără? Cum se vinde literatura română de azi în comparație cu traducerile? Ce spun librarii? Ce spun cititorii/cumpărătorii? Ce spun editorii? Ce spun autorii? Ce fel de cărți se împrumută în biblioteci? Se mai discută în școală despre cărți și despre lectură? În familii mai este un subiect cartea și mai este o preocupare cititul? Ar fi material pentru un an întreg de dezbateri, reportaje, interviuri, dialoguri, pentru totdeauna, de altfel... În locul mahalalei care ni se livrează, parcă programat.

duminică, august 25, 2013

Marea cu sarea înţelegerii

Una din părţile bune ale acestei poveşti legate de scris, de scrisul prozei, în care sunt prins de vreo trei ani, este că nu te scoate din realitatea în care trăieşti, pentru că trebuie mereu să ai un ochi deschis asupra a ceea ce se întâmplă în jur şi mai departe în lume, pentru exerciţiul observaţiei, atât de necesar unui prozator. Spre deosebire de un poet (iar în ce mă priveşte - slavă Domnului! - am experimentat şi povestea poeziei), un prozator nu trăieşte ataractic, nu se rupe de realitate, nu se abandonează cu totul universului pe care îl crează. El trebuie să facă naveta între viaţa lui şi viaţa din roman permanent. Altfel, substanţa prozei sale se poetizează, se infuzează liric, ajunge să opereze cu alte mijloace, străine de scopul cu care pornise încă de la prima frază a romanului. Dacă un poet e mai mereu absent din propria viaţă (pe care, culmea, o înţelege foarte bine), un prozator e foarte prezent pentru că simte că substanţa scrisului său vine din cotidian, nu din viaţă aşa la modul absolut, ca în cazul poeţilor. Mişcarea oamenilor şi a lucrurilor din fiecare zi este filmul pe care îl are mereu în vedere, nu sensurile şi semnificaţiile acestei mişcări. Ele, sensurile şi semnificaţiile, vin la final, în ultimul capitol, când totul se leagă, când deja începe să se clarifice faptul că dincolo de întâmplări există un înţeles derivat, ceva ce se adaugă în mod natural, un fel de poezie nescrisă de dincolo de proză, nu una de cuvinte, ci una de sentimente, aceeaşi care se insinuează, de fapt, şi dincolo de rândurile scrise ale oricărui poem, din cât se pare, la care se ajunge însă pe căi diferite, aceeaşi care se vede şi la finalul unei vieţi. Sunt căile omului prin care încearcă marea cu sarea înţelegerii.

sâmbătă, august 24, 2013

Cum ar fi dacă televiziunile ar face reclamă susţinută literaturii române contemporane

Mă gândesc (visez) la cum ar fi dacă televiziunile ar face reclamă susţinută literaturii române contemporane. Aşa cum oamenii sunt îndemnaţi să cumpere produse alimentare româneşti, de exemplu, pentru a susţine agricultura românească, aşa cum, la fel, sunt sfătuiţi, din aceleaşi motive patriotice, să cumpere Logan-ul autohton, tot aşa ar fi frumos să fie îndemnaţi să cumpere şi să citească (şi) cărţi ale autorilor români în viaţă, nu pentru altceva decât pentru sprijinirea literaturii române de azi, care, mai devreme sau mai târziu, se va învăţa (şi ea) la şcoală. S-ar putea face pentru aceasta (de ce nu?) chiar o campanie, la fel de intensă şi în baza aceloraşi raţiuni patriotice cum s-a făcut pentru tricolor.

vineri, august 23, 2013

O trăire specială care mă face să plutesc pe deasupra dificultăților

M-am hotărât să continui lucrul la romanul abia început. Despre cel pe care tocmai l-am terminat (să zicem așa) acum câteva săptămâni pot spune că va sta încă în atenția mea tot timpul, de asemenea, în sensul că îi voi extinde anumite pasaje și capitole, îi voi adăuga scene noi, pagini care să-i dea, poate, mai multă greutate, iar aceasta se va întîmpla până când îl voi preda, la primăvară, editurii. Între timp, voi înainta, încetul cu încetul, cu acesta nou. Există în mine un fel de însuflețire romantică față de aceste proiecte literare, un sentiment plăcut că lucrurile au sens în lumea noastră, o trăire specială care mă face să plutesc pe deasupra dificultăților.

joi, august 22, 2013

Am cam părăsit disciplina

Dacă recunosc, jumătate din vină îmi este iertată, așa că recunosc spășit că în ultimele zile am cam părăsit disciplina. Resimt asta ca pe o mare greșeală, ca pe o delăsare de neconceput. Nu m-am mai trezit dimineața la 4,30, ca de obicei, pentru scris, nu am mai scris cele "cel puțin două pagini pe zi", nu m-am mai frământat pentru personaje și situații. Oare pot spune că am trăit, în schimb, mai intens? N-aș zice. Începe să nu-mi mai placă de mine. Măcar sunt hotărât să resetez traseul și să revin la punctul de plecare, de fapt, la punctul de continuitate.

miercuri, august 21, 2013

Despre ratare ca împlinire

V-aş spune din nou două-trei vorbe despre Planuri de viaţă, mai ales că o văd acum din nou la reduceri (13%) pe elefant.ro şi m-am gândit că acest amănunt ar putea (şi el) să vă atragă atenţia, aşa cum îmi doresc, cu toată onestitatea... În mai puţine sau mai multe cuvinte, pot spune că este un roman al supravieţuirii unei familii în timpuri grele (ultimii şaptezeci de ani) şi într-o lume încercată (România şi Est-ul). Poate fi văzut ca un roman al supravieţuirii lagărelor sovietice (tatăl), comunismului ceauşist (fiul) şi tranziţiei haotice spre nicăieri (nepotul). "Planuri de viaţă" (Ed. Polirom, 2012) oferă, cred, în pofida tonului lui amar, un fel de imagine a speranţei în acţiune. Cartea mi se pare că vorbeşte, între altele, despre modul în care povara trecutului poate deveni, prin cunoaştere şi asumare, un ajutor nepreţuit şi un imbold pe drumurile străinătăţii - pentru că îţi arată cine eşti între ceilalţi. Cred, de asemenea, că mai vorbeşte (prin poveştile de viaţă ale personajelor şi planurile în care acestea se mişcă) despre ratare ca împlinire - într-un înţeles strict uman, pentru că te aduce la nivelul zero, acolo unde omul se simte, paradoxal, mai protejat. Cartea se încumetă, de asemenea, să arate (nu să demonstreze!) şi cum fericirea înseamnă mai curând trăirea clipei ("un biscuit", cum spune un personaj) decât organizarea tenace a carierei, sau cum singurătatea este doar ocazia de a reflecta mai mult asupra condiţiei tale individuale şi deci un punct de resetare a planurilor. Şi încă alte şi alte lucruri, pe care şi criticii, în parte, le-au văzut şi le-au arătat, pe care - nu mă îndoiesc - le vor vedea şi le vor arăta şi de acum încolo. 

marți, august 20, 2013

O zonă de graniță, unde totul poate căpăta sens sau se poate pierde ca și cum nu ar fi fost niciodată

Toate lucrurile peste care treci în grabă și pe care le dai la spate cu gândul că ai scăpat de o povară au obiceiul să-ți iasă în față când te aștepți mai puțin, ca o surpriză plăcută cel mai adesea. Pagini pe care le-ai scris cândva și despre care ai crezut că nu sunt prea izbutite capătă azi, la o nouă lectură, valoarea pe care o aveau și pe care nu ai văzut-o. Toate bune și frumoase până aici, numai că deși valide literar ele și-au pierdut ceea ce aș numi conexiunea la timp și plutesc așa parcă într-o zonă de graniță, unde totul poate căpăta sens sau se poate pierde ca și cum nu ar fi fost niciodată.

luni, august 19, 2013

Comunismul iese cam şifonat din romanul meu

În romanul Planuri de viaţă cititorul are ocazia să ia cunoştinţă, ca să zic aşa, între altele, şi de comunismul din România (plus Gulag-ul sovietic), dar nu într-un mod ostentativ, nu în manieră etic-morală-pedagogică, nu pentru că e "trendy" sau mai ştiu eu cum acum să scrii despre comunism, ci numai pe seama poveştilor de viaţă ale personajelor. Demonstraţiile de acest tip (politic-istoric) le prefer în studii şi eseuri, nu în romane. Comunismul iese cam şifonat din romanul meu, e adevărat, dar nu pentru că mie nu mi-a plăcut comunismul sau pentru că aş fi vrut să fac vreo demonstraţie, ci pentru că altfel nu poate ieşi. Iar dacă vă spun că asta m-a "costat" prietenia unui om care s-a recunoscut în roman şi nu i-a plăcut cum se vede acolo, adică un nostalgic al comunismului, cum şi este cu adevărat, poate că o să înţelegeţi cam ce fel de trăiri am în legătură cu această carte şi poate o să fiţi curioşi s-o citiţi. Şi am pus cuvântul între ghilimele pentru că dacă un astfel de motiv face o prietenie să se clatine, atunci poate că nu prea a fost adevărată. 

luni, august 12, 2013

Pe drumuri de munte

Ieri nu am mai ajuns pe Ceahlău, dar tot nu am stat în casă. Cu prietenii noștri, am mers la Lacul Cuejdel, nu departe de Piatra Neamț. Cu mașina am urmat șoseaua Gârcinei, apoi pe drumul forestier, până într-o poiană în care era instalată o stână, de unde am luat-o pe jos, peste dealuri, apoi prin pădure, vreo trei-patru kilometri, până la lac. Lacul este relativ nou, are vreo treizeci de ani, fiind format printr-o masivă alunecare de teren, iar peisajul este unic, pentru că vârfurile brazilor din apă, chiar dacă uscate, sunt acolo, în picioare, cu ramuri cu tot, aceasta fiind și diferența față de mult mai bătrânul Lac Roșu. Multă lume cu corturile pe toate malurile. Plăcut să-i vezi pe oameni relaxându-se în concediu, chiar dacă, ici și colo, se putea auzi muzica dată tare (și mă tem că trebuie să zic "în stil românesc"), lucru cu adevărat de neînțeles când te afli în mijlocul naturii. Am fost conduși de un localnic, căruia i-a făcut plăcere să ne însoțească, să ne explice, să ne arate, ba să ne și povestească despre viața lui. A fost relaxantă drumeția prin răcoarea pădurii și, întorși acasă, am vorbit despre cât de bine este să facem aceste incursiuni "pe drumuri de munte" (vorba clasicului nostru concitadin) măcar o dată pe săptămână. Vom încerca să ne ținem de acest obicei.


sâmbătă, august 10, 2013

Romanul intră iar în lucru

M-am gândit că dacă editura tot nu poate primi anul acesta manscrisul romanului despre care am crezut că e încheiat ar fi bine poate ca între timp să fac câteva adăugiri, în special la partea cu privire la lumea sanatoriului (care interferă cu lumea "normală"), altfel secţiunea cea mai importantă în toată economia poveştii, să scriu încă două-trei capitole (sau mai multe) care să extindă câmpul de desfăşurare al aceastei lumi a unui sanatoriu de tuberculoză din România anilor optzeci, dar şi a anilor de după 1989, să transform totul - inclusiv la nivelul numărului de pagini - într-un adevărat "Munte vrăjit" românesc, cum cred (cu toată lipsa de modestie care mi s-ar putea reproşa) că se conturează deja. Acestea sunt gândurile şi frământările mele din zilele din urmă, temerile şi speranţele în faţa unui manuscris care pare să aibă destinul lui independent de voinţa mea. Acum vreo două zile părea chiar că începusem un nou roman, dar simt că trebuie să mă potolesc şi să mă uit mai mult la acesta care mai cere încă un ochi şi încă mai multe pasaje pentru a putea fi considerat cu adevărat încheiat şi pentru totdeauna.

miercuri, august 07, 2013

Maniera păguboasă de a privi înapoi sau de a privi prea departe înainte

Recunosc că aerul de vacanță care se simte peste tot mă împiedică un pic la scris. A, nu v-am spus... Am început alt roman, bineînțeles... Deși mă trezesc dimineața și reușesc să mă pun sufletește în mișcare pentru a merge mai departe cu paginile în lucru, ca în multe din zilele din ultimul timp, mă pomenesc adesea, în fața computerului, plecat departe cu gândurile. Visare multă, așadar, și eficiență mai deloc. Totuși, chiar și așa, unele pasaje izbutesc să treacă peste barierele mele psihologice și să se desfășoare liber, ceea ce mă poartă și pe mine mai departe, cu tot cu ezitările și căderile mele de speranță, cu maniera păguboasă de a privi înapoi sau de a privi prea departe înainte, cu tot. Iar acest fapt ar putea să însemne că reușesc să mă țin binișor în urma scrisului, că nu rămân în urmă, că sunt în stare să mă țin la înălțimea propriilor visuri și planuri de viață și de scris.

marți, august 06, 2013

Unde sunt vremurile în care lumea se bătea ca să intre – indiferent cum, bine sau rău - în romane?

Cu “Planuri de viață” trăiesc și niște situații teleportate parcă din secolul nouăsprezece... Când cineva se recunoaște într-unul din personajele unei cărți și se supără pe autor, e un dezastru sufletesc. Deși a citit mult toată viața, omul nu înțelege ce este aceea ficțiune și pace bună. Unde sunt vremurile în care lumea se bătea ca să intre – indiferent cum, bine sau rău - în romane? Ar trebui oare să fiu și eu nemulțumit de personajul despre care se poate presupune că mă reprezintă în acest roman? După părerea omului meu supărat, probabil că da, pentru că Vili nu este, la urma urmei, deloc un învingător, ci dimpotrivă, un practician adevărat al ratării. Și iese cel mai "șifonat" din toată povestea.

luni, august 05, 2013

Pe Muntele Ceahlău

Cu Iuliana, ieri am fost din nou la Muntele Ceahlău, împreună cu prietenii noștri Vasilica și Sandu și copiii lor, Ruxandra și Rareș. De la Izvorul Muntelui am urcat la Cabana Fântânele, apoi am urmat traseul nou, lung, cu câteva suișuri și coborâșuri, până la Cascada Duruitoarea, prin răcoarea pădurii bătrâne de brad. Nu am mai urcat la Dochia, pentru că eram prea obosiți, iar traseul de la cascadă până sus este prea abrupt. Și nici nu suntem antrenați. A fost plăcut și așa, bineînțeles, să vorbim cu oamenii întâlniți pe cărare, să stăm apoi la punctul de jos al cascadei, unde am admirat căderea apei pe cele două stânci, să ne oprim în vreo două locuri pentru o gustare, să pălăvrăgim mereu și să glumim. Înainte de urcușul prin pădure, ne-am oprit și la schitul Cerebuc, unde ne-am alăturat rugăciunii care tocmai se făcea în mica biserică, într-o lumină ireală care pătrundea prin fereastra altarului simplu, iar acela a fost un alt moment special. La sosirea acasă abia ne mișcam, dar acum, de dimineață, totul este perfect. Am și scris câte ceva, și nu tocmai puțin.


sâmbătă, august 03, 2013

„Când îngrijeam bolnavi la sanatoriu, mă simţeam de folos într-un fel pe care scrisul nu mi l-a permis niciodată...”

interviu realizat de poetul Nicolae Sava
apărut în revista TIMPUL  (iunie-iulie 2013), la paginile 12 şi 13


Nicolae Sava: Vasile, dacă nu te-ai fi născut la Borleşti, în Neamţ, unde ţi-ai fi dorit să te naşti în Europa? Contează pentru un scriitor unde vede lumina zilei?

Vasile Baghiu: Înainte să facem acest exercițiu de imaginație, aș vrea să spun, dragă Nicolae, că îmi place locul  în care m-am născut, că sunt bucuros, bineînțeles, că părinții mei sunt cei care sunt, că nu am nici un fel de nemulțumire legată de propria identitate. Tentația de a trăi „altceva” și de a fi „altcineva” a apărut mai târziu în viața mea și s-a convertit în teoria poetică a „himerismului”, dar ea este doar expresia unei dorințe personale de extindere a posibilităților de cunoaștere a lumii mele, în fapt o soluție compensatorie la constrângerile de natură politică și în planul liberei circulații pe care regimul comunist ni le-a impus, adică tocmai în perioada în care începusem să scriu. Revenind la întrebări, ei bine, cred că mi-ar fi plăcut să mă nasc undeva în Germania de Vest, să zicem, în special ca să nu mai fiu nevoit acum să mă lupt din greu cu limba germană și să fi avut acces de la început la marea cultură germană, pentru care am oarecari afinităţi. Sau pe insula Capri, ca să scriu o altă variantă a „Cărții de la San Michele”. Încerc doar să glumesc un pic. Contează unde vezi lumina zilei, firește, și nu numai dacă devii scriitor, ci în general, ca om. Primele impresii de viață raportate la mediul în care ne naștem și creștem – se știe și din unele teorii psiho-sociologice – au impact asupra dezvoltării individuale.


Ce te-a determinat să te îndrepţi spre un liceu sanitar şi nu spre unul cu profil filologic?

La liceul sanitar se reușea cel mai greu în anii optzeci. Copiii și părinții erau atrași de perspectiva unei meserii onorabile și a unui loc de muncă bun cu care te alegeai la absolvire. M-am sfătuit cu mama și cu profesorii mei și am decis că pentru situația mea de atunci de copil orfan de tată şi crescut la ţară ar fi cea mai bună alegere. Prin acea alegere, noi (adică mama şi cu mine) visam mai sus, la o carieră adevărată în medicină, însă viața a făcut să iau altă cale, a literaturii, iar mai recent a psihologiei. Așa e viața, se ştie, nu ascultă întotdeauna de planurile pe care ţi le faci. Nu regret, totuşi, că nu am devenit medic, pentru că la urma urmei profesia de psiholog – pe care o practic de câțiva ani, în domeniul promovării sănătăţii, după ce am fost mai mult timp asistent medical – este pe aproape.


Care sunt profesorii care te-au determinat să ai încredere în talentul tău poetic?

Ioan Neacșu, profesorul meu de română din liceu, eseist și critic literar, autorul volumului “Introducere în poezie”, a observat înclinația mea spre scris și literatură și a citit primele mele încercări poetice. M-a încurajat pe acest drum. În cabinetul de română avea o masă mare cu toate revistele literare importante, cu abonament la zi, şi astfel am văzut ce se întâmpla în literatură, în viaţa literară, am prins gustul urmăririi unor polemici, gustul unor eseuri spectaculoase, al unor recenzii şi cronici. Citeam acolo ore întregi, ceea ce mi-a şi adus (în paranteză fie spus) o menţiune la olimpiada de literatură, faza naţională, unde i-am cunoscut pe unii dintre cei care aveau să devină, de asemenea, scriitori, colegi de generaţie. Ioan Neacşu mi-a făcut intrarea şi în cercurile literare ale Bacăului, unde am cunoscut poeţi precum Ovidiu Genaru şi Sergiu Adam. Sergiu Adam mi-a publicat primele poezii în „Ateneu”, iar Ovidiu Genaru avea răbdare să mă asculte în biroul său din Casa Bacovia, unde îl vizitam adesea. În sfârşit, acest om, Ioan Neacşu, cu care am şansa să ţin legătura şi azi, a fost cel care mi-a îndrumat primii paşi în labirintul cărţilor, al teoriilor, al conceptelor și sistemelor de tot felul, lucru pentru care îi voi fi întotdeauna recunoscător.

Trei răspunsuri despre romanul „Alergările unui scriitor” de la autorul lui, Vasile Baghiu (în Familia, "Cum?", rubrică susținută de Mircea Pricăjan)

1.  Cum s-a conturat ideea romanului „Alergările unui scriitor”? Ideea a apărut după ce începusem o serie de alergări în încercarea de a con...