Vasile Baghiu în dialog cu George Chiriac, pentru Hyperliteratura

George Chiriac: Aproape toate cărţile dvs. se bazează pe efectul acesta al poemelor lungi, efect care reuşeşte să construiască o poveste. Aveţi o carte preferată din poezia dvs.?

Vasile Baghiu: Da, este „Gustul înstrăinării”, volumul de debut, apărut în 1994, care cuprinde „Străinul”, „Gustul înstrăinării” şi „Fantoma sanatoriului”,  poemele care au stârnit şi cele mai favorabile comentarii  ale criticii, dar fireşte că fiecare carte îmi este aproape în felul ei. Este necesară, cred, o ediţie profesionistă, o selecţie din toate volumele de poezie.

G.C: Eu mereu m-am ferit de ediţiile acestea în care selecţia unor poeme făcută de autor nu îmi exprimă prea multă încredere, chiar dacă e un autor bun. Eu concep şi văd la rândul meu o carte ca pe un tot unitar, şi – cred cu tărie – fragmentarea distruge acele schiţe care stau în acel invizibil dedesubt al unei cărţi. Selecţia unor poeme este un act de curaj?

V.B: Înţeleg foarte bine perspectiva dumneavoastră şi sunt, în parte, de acord cu ea. La urma urmei se poate scoate şi o ediţie integrală. Selecţia nu e chiar un act de curaj, cred. E mai mult, poate, o acceptare a faptului că nu tot ce ai publicat e la acelaşi nivel. Însă aveţi dreptate, cititorul ar putea să aibă gusturi diferite de ale tale, pentru că tu eşti prea aproape, ca autor, de texte şi le vezi printr-un filtru emoţional, afectiv, subiectiv. Impusul unei noi ediţii în ce mă priveşte vine însă din constatarea că primele mele volume au apărut în condiţii proaste, în ediţii semi-obscure, în anii nouăzeci, într-un timp în care în general cărţile de poezie erau scoase pe la edituri care nu aveau nici o vizibilitate. Nu am fost între favoriţi, aşa că nu aveam acces la ediţiile acelea îngrijite de la „Cartea Românească”, de exemplu. Acolo erau „vedetele” abonate... Iar vedetele sunt şi azi abonate la acele ediţii, traduse (cam fără succes, din păcate, pentru literatura română), premiate etc.... Mai mult pentru cititorii din generaţia dumneavoastră şi pentru poeţii şi criticii generaţiei dumneavoastră aş vrea să fac reparaţia cuvenită. Nu puţini dintre ei spun că îşi aduc aminte de poemele mele din „România literară”, de „Manifestul himerist”, despre care spun că i-au influenţat, aşa că n-ar strica o nouă ediţie. În sfârşit, e doar o idee... Vom vedea.

G.C.: Manifestul himerist a fost publicat într-un volum semnat de dvs. la editura Vinea. În linii mari, haideţi să vorbim despre himerism şi despre integrarea acestui manifest în literatura română actuală. Au existat voci care au pus ideea dvs. de himerism într-un con de umbră? Mai există şi alţi autori himerişti în România?

V.B.: „Manifestul himerist” a fost publicat mai întâi în „România literară” (nr. 8, 1998). L-am inclus şi în volumul „Fantoma sanatoriului” de la Vinea, în 2001. Deşi au existat câteva reacţii entuziaste, simţeam în acei ani o tăcere vinovată în legătură cu acest concept – pe care l-am detaliat în anii următori încă în trei manifeste – şi încercam, cu o oarecare febrilitate şi nelinişte, să-l scot din conul de umbră, cum ziceţi. Lumea literară se plângea că nu apar idei noi pe piaţa literară, numai că atunci când a apărut „himerismul” aceeaşi lume literară, în majoritatea ei, s-a prefăcut că nu există. Ipocrizia e un lucru obişnuit prin aceste medii, de altfel, îmi pare rău să spun asta. Apatia lumii literare la noua propunere a mers în paralel, totuşi, din fericire, şi cu alte reacţii favorabile, ca să nu-i amintesc aici decât pe Constantin Abăluţă, Mircea A. Diaconu, Nicolae Tzone, Ruxandra Cesereanu, Nicolae Coande. Au urmat şi alţii, nu puţini, în aşa fel încât azi nu mai sunt înclinat să mă plâng... Bineînţeles că dacă ideea himerismului – ca primă reacţie coerentă la paradigma postmodernismului, care a declanşat şi ceea ce Al. Cistelecan a numit „febra milenaristă a manifestelor” – ar fi venit de la „vedetele literare”, astăzi acest concept ar avea altă trecere. E bine şi aşa, „un continent cu un singur locuitor”, cum l-a numit poetul Ştefan Manasia recent, la lansarea romanului meu „Planuri de viaţă” de la Cluj. În fond, lucrurile astea cer timp. Dacă alţi poeţi, de acum şi din viitor, îşi vor găsi rădăcinile şi inspiraţia în acest amestec de boală, călătorie, dedublare şi ştiinţă al „himerismului”, care exprimă, în fapt, lumea de azi, cu atât mai bine. Eu văd deja aceste influenţe în unele zone ale noii generaţii de poeţi, dar mai trebuie să treacă timp, probabil, până vor fi recunoscute şi asumate deschis. Nu mă grăbesc.

G.C. Himerismul v-a salvat în vreun fel?

V.B.: Da, m-a salvat. Să încerc să spun și cum a făcut asta... Ideea himerismului și tot corpusul teoretic care s-a grefat pe poemele propriu-zise au conturat un spațiu distinct față de aspectul acela de no-man’s-land al postmodernismului. Simțeam nevoia raportării la un spațiu teoretic mai specific. Nu aveam nimic la îndemână în peisajul literar al acelor ani nouăzeci, pentru că nu apăruse încă valul manifestelor, așa că am inventat ceva care să spună lucruri particulare despre poezia mea și despre cum văd eu relația dintre poezie și viață și care în același timp să ofere o alternativă teoretică la trend-ul dominant – și puțin cam iritant prin aceasta – al postmodernismului. Când spuneai despre un poet că este post-modernist în anii aceia nu spuneai nimic relevant despre poezia sa. Era ca și cum ai fi spus că este poet și nimic mai mult. Ceva îmi spune că sistemului politic însuși îi convenea în perioada aceea ca toți scriitorii să fie… postmoderniști. Așa că s-a bătut multă monedă pe postmodernism, iar scriitorii s-au lăsat induși în eroare. În acest sens, al șansei unei diferențe specifice în plan poetic pe care mi-a oferit-o, pot spune că himerismul m-a salvat. Era modul meu de a spune că nu vreau să intru sub umbrela aceea atât de largă și încăpătoare, că prefer umbrela mea. M-a mai salvat și prin consolarea pentru frustrarea de a nu putea călători, pe care, la fel, mi-a dăruit-o neașteptat, pentru că prin călătoria imaginară pe care himerismul o include definitoriu – în spații reale, totuși (și aceasta e una din diferențele himerismului față de onirism, de exemplu) – eu am putut să mă simt conectat la lumea liberă. Ca să nu mai spun că însuși stilul himerist de a vedea lumea ca un spațiu fără granițe m-a împins pur și simplu să călătoresc la propriu. Ceea ce nu înseamnă, firește, că stau acum pe loc în acea autocontemplare păguboasă pe care o vedem, din păcate, la unii scriitori. Am început să schimb registrele poetice, am trecut la roman. Încerc să fiu cât se poate de viu cât timp sunt în viață.     

G.C.: Da, reţin ce a zis Ştefan Manasia în cadrul lansării romanului dvs. la Book Corner Librarium Cluj. Puţini ştiu că „Planuri de viaţă” nu este primul dvs. roman.

V.B.: „Planuri de viață” nu este primul meu roman, e adevărat, dar este, dacă pot spune așa, primul meu roman realist, adică fără infuzia lirică din „Ospiciul”, lirism pe care e greu, de altfel, să-l eviți când trăiești foarte mult în atmosfera poeziei. Cu „Planuri de viață” am reușit însă să evit lirismul manifest. Apărut în 2006, „Ospiciul” este un roman mai poetic, deși are și el o poveste, niște personaje și funcționează după regulile epice. Și cred că ar merita o reeditare, dar acesta e un alt subiect... Trecerea la romanul de tip realist existențial, ca să-l numesc așa, pe care am făcut-o scriind „Planuri de viață” a fost pe seama unui program asumat conștient, pe care îl urmez și acum când scriu un alt roman, care, abia el, mai mult poate decât „Ospiciul”, are sanatoriul în centrul lumii pe care o construiește. Proza presupune alte instrumente, alte stări, alt stil de viață.

G.C.: Mi s-a părut fascinantă experiența dvs. legată de sanatoriu şi modul în care aţi reuşit să transpuneţi realitatea aceea trăită la foc viu, atât în volumul de poeme „Fantoma sanatoriului”, cât şi în romanul „Ospiciul”. Cât de tare v-a marcat acea perioadă? Povestiţi-mi ceva şocant, care ar speria orice scriitor.

V.B.: Sanatoriul este o temă principală a scrisului meu, deopotrivă în poezie și în proză. Sanatoriul a fost o opțiune de tinerețe, o opțiune de viață în primul rând, care a devenit o temă literară, așa cum am și visat. Acea perioadă de șapte ani de la sanatoriu din anii optzeci m-a marcat suficient de mult încât să devină un fel de marcă a identității mele de scriitor. Cum să nu fii influențat de experiențele limită, de viață și de moarte, pe care le trăiești de la optsprezece până la douăzeci și cinci de ani îngrijind bolnavi într-un loc izolat din munți și încă în condiții de risc pentru propria sănătate, pentru că aș fi putut contracta tuberculoză? Nu poți rămâne la fel după asemenea experiențe. În primul rând, am înțeles mai bine viața, am înțeles devreme cam care-i treaba, cum se spune, cu noi pe pământ. Suferințele cauzate de boală și moartea care pândea la tot pasul în acel sanatoriu m-au vindecat în bună parte de orgoliul pe care ești tentat să-l ai ca scriitor, de exemplu, mi-au potolit vanitățile puerile, frustrările de autor nepublicat și amânat de editori în anii aceia de final de dictatură ceaușistă și fără perspectiva schimbării situației. Și am mai înțeles că în mod ciudat simțul umorului se activează la oameni uneori parcă mai mult în preajma morții. Experiențele de la Sanatoriul Bisericani – pe care am încercat să le topesc în bună parte și în romanul pe care îl am acum în lucru de mai bine de un an, roman pe care sunt pe cale să-l termin, de fapt – m-au mai învățat să privesc mai detașat frământările și orgoliile oamenilor legate de succes, faimă și chestii din astea. Când reușești să ții cât de cât sub control dorința de succes, ai parte de mai multă trăire adevărată, de bucurii simple, ai șansa să cunoști, poate, chiar și ceea ce oamenii numesc fericire. Îmi cereți să vă povestesc din acea perioadă „ceva șocant, care ar speria orice scriitor„. Nu vreau să sperii pe nimeni, firește, așa că o să mă iertați că nu vă ofer nimic spectaculos. Poate că așa ceva va găsi cititorul în viitorul roman. Totuși, șocant mi se părea felul în care viața și moartea se tolerau în acel loc una pe alta ca două prietene. Acum puteai asista la sfârșitul vieţii unui pacient de la salonul de reanimare, să zicem, iar peste o oră puteai participa la aniversarea cuiva din staff-ul sanatoriului. Iar totul era firesc, fără dramatizări inutile. Amestecul cotidian de viață și moarte mi se părea lucrul cel mai impresionant în viața de la sanatoriu.

G.C.: Peste graniţe sunt destui oameni cu saci de bani care ar plăti grozav doar pentru a petrece o zi într-un sanatoriu. Mi-aţi adus aminte de un serial pe care vi-l recomand cu plăcere, descrie cumva atmosfera tristă şi dezolantă a unui sanatoriu, e vorba de American Horror Story – Asylum. Cum aţi ajuns în acel sanatoriu la opsprezece ani şi cum de aţi plecat de acolo? Ce rol aveaţi în acel sanatoriu? Aveaţi prieteni dintre pacienţi?

V.B.: Vor fi fiind şi astfel de oameni – altfel interesanţi, cred, care se şi bucură, probabil, chiar în timp ce noi avem acest dialog, de excentricităţi, să le numesc aşa, de acest tip. Cultura mea în zona „horror” este însă limitată, trebuie să recunosc, iar serialul despre care vorbiţi îmi este aproape necunoscut. Am dat fuga la Wikipedia, totuşi, şi am văzut acolo cam despre ce e vorba. Mai mult, m-am uitat şi pe nişte secvenţe de pe Net. Aveţi dreptate, filmul descrie cu mijloacele lui „atmosfera tristă şi dezolantă a unui sanatoriu”, dar o face foarte apăsat, cred, şi tocmai în genul pe care îl reprezintă, ceea ce îl îndepărtează un pic de atmosfera unui sanatoriu din viaţa reală, trăită de mine live, în anii optzeci, în România. În sanatoriul în care am trăit eu şapte ani (apropo, tot atât de mulţi ani cîţi i-au trebuit lui Hans Castorp din „Muntele vrăjit” pentru „iniţiere”), moartea nu are pic de ostentaţie, nu îţi iese în faţă oblingându-te la atenţie şi reacţie, moartea este discretă ca o răceală banală, moartea este integrată perfect în viaţa cotidiană, aparţine acelei vieţi, este parte din ea. Tocmai aspectul de animal fioros domesticit pe care îl avea moartea în acel loc din munţi, deşi tulburător la început, m-a lămurit în timp asupra felului în care merg lucrurile în această viaţă, vorba lui Vonegutt jr.. Chiar dacă poate fi un pic dezamăgitor, totul este mult mai puţin spectaculos decât se poate imagina. Trăirile pe care le poţi avea într-un astfel de loc, ei bine, astea da, pot fi neobişnuite, iar trăirile mele acolo chiar au fost, pot spune, ieşite din comun. De altfel, un ecou din acele trăiri se regăsesc în caietele în care mi-am ţinut jurnalul în toată perioada sanatoriului, un jurnal încă nepublicat. Şi bineînţeles în poeme. Am ajuns la acel sanatoriu alegându-l pur şi simplu ca loc de muncă la repartiţia pe care o primisem ca asistent medical la absolvirea Liceului Sanitar din Bacău. Aş fi putut alege un spital din Piatra Neamţ, dar în inima mea de la optsprezece ani se învolburau sentimente romantice de scriitor aspirant cu ecouri din lecturi din Thomas Mann şi din poeţii tenebrelor, aşa că nu am ezitat o clipă în alegerea pe care am făcut-o. Visam să cunosc viaţa şi să scriu. Fireşte că eram şi pornit să salvez omenirea, ca să spun aşa, la anii pe care îi aveam, să ajut oamenii bolnavi, să mă sacrific pentru oameni şi aşa mai departe, însă gândul meu secret era, de fapt, să cunosc viaţa şi, pe seama cunoaşterii vieţii, să scriu. Nu ştiu cât din lucrurile esenţiale am reuşit să pricep din viaţă, dar de scris am scris. Am lucrat aşadar ca asistent medical – dimineţile, după-amiezile, nopţile, în zilele de lucru şi în nesfârşitele şi pustietoarele sâmbete şi duminici – în acel sanatoriu. Adică am îngrijit bolnavi de tuberculoză sau având alte boli pulmonare, iar în tot acest timp am locuit acolo. Bineînţeles că mi-am făcut prieteni şi printre pacienţi. Chiar şi azi mă salută unii la căpătâiul cărora am stat ore întregi în acei ani în nopţile de gardă sau în zilele aglomerate, vara sau iarna. Atmosfera nu a fost rea deloc, eram mai mulţi tineri anagajaţi, iar acea perioadă a fost esenţială, pot spune, în formarea mea nu numai ca scriitor, dar pur şi simplu ca om. Repet însă, în mare parte, atmosfera de acolo se regăseşte în poezia şi în proza mea, iar romanul pe care sunt acum pe cale să-l închei are sanatoriul ca loc central al lumii din el.

G.C.: Poate îmi dezvăluiţi în premieră mai multe despre noul dvs. roman. Ceva din „bucătărie” cum s-ar zice.

V.B: Nu ar fi chiar în premieră pentru că de aproape un an ţin un jurnal pe Facebook despre scrierea acestui roman, aproape o nouă carte scrisă în paralel cu romanul. Totuşi, pentru a sintetiza, în acest al doilea roman al meu realist este vorba despre un profesor care vrea să plece cu familia în excursie în Europa, căruia însă toate planurile îi sunt date peste cap din cauza îmbolnăvirii de tuberculoză şi obligaţiei de a se interna într-un sanatoriu. Un prieten îi lasă, la plecarea în Italia, manuscriul unui roman şi astfel viaţa se desfăşoară pe câteva planuri, cu sanatoriul, cu avatarurile vieţii într-un oraş din România, cu viaţa reală şi fictivă a autorului manuscrisului, cu un final pe care îi las pe cititori să-l decopere. Romanul este în faza revizuirilor acum. În luna aceasta sper să îl pot preda Editurii Polirom, care a publicat în 2012 şi romanul Planuri de viaţă. Publicarea va depinde apoi numai de editură. Fireşte că m-aş bucura să se întâmple chiar anul acesta, însă mai întâi trebuie să aştept decizia editurii. Şi de fapt va fi bine să apară oricând, numai să apară.

G.C.: Ce tabieturi aveţi atunci când scrieţi? Asta e o întrebare ce o pun tuturor scriitorilor, mă încântă răspunsurile.

V.B: De mai mult timp obişnuiesc să mă trezesc dimineaţa pe la patru sau cinci, în aşa fel încât să pot scrie, până la opt, când trebuie să fiu la serviciu, măcar câteva pagini. Este un moment al zilei foarte potrivit pentru scrisul la roman. Îmi iau doza de optimism şi încredere pentru tot restul zilei cel mai adesea începând ziua astfel. Am la îndemână, pe masa din bucătăria apartamentului meu de două camere, alături de laptop, o cafea, iar cafeaua aceasta şi prima ţigară din cele două pe zi la care nu pot renunţa devin o mică recompensă pentru cât am reuşit să scriu într-o oră sau două. La serviciu, unde lucrez în calitate de psiholog în domeniul promovării sănătăţii, am alte proiecte şi îmi iau gândul de la romanul sau poemele aflate în lucru. Peste zi mai scriu, însă fără tabieturi, alternând scrisul cu lectura, care mă inspiră şi mă motivează, care îmi este necesară ca aerul. Aşa cum nu mă simt bine dacă nu am scris nimic într-o zi, la fel de neplăcut îmi este, sufleteşte, să nu citesc nici măcar câteva zeci de pagini într-o zi.

G.C.: Puţini ştiu că aţi fost bursier în casa familiei Böll. Aţi cunoscut-o pe soţia lui Heinrich Böll? Cum se simţea acel aer occidental pentru un scriitor din Piatra-Neamţ?

V.B.: A fost prima mea ieşire în Occident, în 2002. O coincidenţă tulburătoare a făcut să am şansa extraordinară de a primi invitaţia de a locui cinci luni în casa familiei Böll din Langenbroich, undeva la ţară, la şaizeci de kilometri de Köln, adică tocmai în casa scriitorului meu favorit, cel pe care l-am descoperit în adolescenţă şi pentru care am făcut o mare pasiune de cititor, un scriitor pe care mi-l luasem ca model în aspiraţiile mele literare. Viaţa în casa Böll fost ca o teleportare într-o realitate visată. Eu credeam că locurile acelea vor rămâne aşa, doar nişte locuri himerice foarte utilr pentru ilustrarea teoriei mele şi nimic mai mult. Deodată, ca prin minune, mă aflam în curtea casei marelui scriitor, vorbeam cu vecinii lui şi cu alţi artişti şi scriitori din lumea întreagă. Mai mult, într-o zi ne pomenim cu doamna Annemarie Böll, văduva scriitorului, care, la cei nouăzeci şi doi de ani câţi avea atunci, a stat de vorbă cu noi câteva ore. Am trăit cu emoţie clipa. A fost cu adevărat o clipă unică. Peste doi ani, doamna Böll avea să părăsească lumea noastră, dar eu voi rămâne veşnic cu imaginea ei, aşa cum mi s-a arătat în soarele german al acelei zile de vară, o femeie încă plină de energie vorbind cu dragoste nemărginită despre celebrul ei soţ. Aterizasem în plin mediu literar german, în umbra unui laureat Nobel, iar femeia cu care autorul „Fotografiei de grup cu doamnă” corespondase intens în tinereţe şi care îi fusese sprijin toată viaţa era în faţa mea, iar uneori mi se adresa, îmi punea întrebări. Pentru mine, totul era ca într-un film, sentiment pe care îl trăiesc şi acum, după ani în care am văzut atâtea locuri din Europa. Aerul occidental era pentru mine, cel de atunci, care trăisem numai în „realitatea himerelor”, cam tot aşa cum îmi amintesc că era gura de oxigen pentru muribunzii de la sanatoriul de tuberculoză în care lucrasem în tinereţe. 

G.C.: Mi-ar plăcea să fiu peste ani în postura dvs de tată-scriitor. Cred că aş fi tare mândru ca fiul meu să fie scriitor şi tânăr critic literar. Cum decurge relaţia tată-fiu la nivel livresc?

V.B.: În primul rând, vă doresc să vi se împlinească acest gând. În ce mă priveşte, fireşte că sunt mândru de fiul meu, Ştefan Baghiu, care la douăzeci de ani este un critic literar adevărat şi un poet special, cu o cultură bine asimilată, având şi norocul să studieze acum literatura la „Babeş-Bolyai”, în Cluj, unde are parte de profesori foarte buni şi medii literare vii, cu scriitori de valoare. Sunt foarte mândru şi de fiica mea Ioana, care s-a specializat în psihologie la aceeaşi universitate. Când mă gândesc la copiii mei, toată literatura lumii şi toate cărţile mele trec pe planul doi. De fapt, aşa cred că simte sau ar trebui să simtă orice scriitor-părinte. Revenind la relaţia tată-fiu despre care mă întrebaţi, pot să vă spun că am o comunicare foarte bună cu Ştefan. Pentru mine este un noroc să am pe cineva în familie cu care să pot discuta în detaliu chestiuni literare. Aşa cum el a învăţat de la mine câte ceva despre scris şi literatură, aşa încep să învăţ eu acum de la el unele lucruri despre scris şi literatură. Prin el sunt conectat din nou la viaţa literară, la noua generaţie de scriitori, ceea ce este ca un dar. Ştefan are exerciţiul libertăţii, iar eu sunt încântat să văd aceasta de fiecare dată când îi citesc cronicile.

G.C.: Ce planuri de viaţă are Vasile Baghiu?

V.B.: Dacă am învăţat ceva de la personajele mele din „Planuri de viaţă” este că nu este rău să-ţi faci planuri, dar că trebuie să fii pregătit pentru momentul în care vei constata că numai unul s-a realizat, sau poate niciunul. Să faci adică antrenamentul de rezistenţă la frustrare. Să fii pregătit în sensul de a nu trăi numai în viitor, ci de a trăi şi clipa, care pare să fie chiar sensul vieţii. Mă pomenesc uneori frământând planuri de scris, planuri de călătorie, planuri de viaţă pe termen lung, dar mereu mă trezesc la realitate şi îmi spun că trebuie doar să muncesc, să-mi fac norma zilnică de scris, să citesc. Restul vine de la sine, nu mai depinde de mine. La patruzeci şi şapte de ani îmi doresc să am parte de sănătate ca să-mi văd copiii în chip lămurit pe drumurile lor, ca să mai pot scrie câteva romane ale căror subiecte îmi sunt foarte clare şi ca să pot tatona încă şi mai mult poezia, care mi se pare – alături de credinţă şi dragoste – un dar făcut de Dumnezeu omului pentru consolarea de necazurile vieţii. Poezia în ambele ei forme, atât în varianta scrisă, cât şi în aceea trăită, este ceea ce are omul aparte. I-aş fi recunoscător, de asemenea, lui Dumnezeu să-mi îngăduie încă să călătoresc, dacă se poate împreună cu cei dragi ai mei. Iubesc atât de mult călătoria şi în general acest stil de viaţă care ignoră tentaţia averii, dorinţa de succes cu orice preţ şi obsesiile lumii noastre materialiste, încât mi se pare uneori că deţin un secret la care numai un grup de iniţiaţi are acces.