sâmbătă, iunie 08, 2013

"Ce ţintesc în literatură? Înţelegerea vieţii"

Cornel Mihai Ungureanu mi-a luat un interviu pentru revista online "Prăvălia culturală". A apărut azi, în numărul 35 (iunie 2013), cu titlul "Ce ţintesc în literatură? Înţelegerea vieţii" .


"Ce ţintesc în literatură? Înţelegerea vieţii""
inteviu de Cornel Mihai Ungureanu

Domnule Vasile Baghiu, aţi publicat în 2011 un volum de poezie şi o antologie, iar în 2012 o altă carte de poeme si un roman. Pare că traversaţi un moment fast, în sensul de „eficienţă”, ca scriitor. La ce să ne aşteptăm pentru 2013?

E şi un fel de noroc, cred, domnule Cornel Mihai Ungureanu. Se pare că îmi merge mai bine cu editorii în ultimul timp. Spun asta pentru că eu am avut mai mereu probleme cu publicarea cărţilor şi nu din motive literare, îmi este limpede acum, ci mai mult legate de inaderenţa mea la sistemul lor, al „ăstora”, cum zice Coande în versul acela al lui memorabil: „Eu nu pot trăi în secolul ăstora nici mort”. Ei, „ăştia”, ţin de câteva decenii în chingi România, cu tot cu lumea literară din ea. A trebuit mereu să duc o bătălie adevărată pentru fiecare reuşită literară şi nu o spun cu emfază... Nu am fost şi nu sunt un favorit. Cu toate acestea, mi se întâmplă şi mie, în sfârşit, lucruri bune, iată, se mai schimbă lumea, vremurile... Bineînţeles că sunt şi oameni de treabă în mediile astea literare şi în lumea culturală în general, nu vreau să fiu nedrept, dar ei par excedaţi ca număr şi posibilităţi de ceilalţi, din păcate. În sfârşit, ca să revin la întrebare, e vorba, fireşte, şi de eficienţă, aveţi dreptate. E vorba de scris disciplinat şi multă muncă, de un program asumat, e limpede. Am mai învăţat şi eu câte un pic de disciplină prin cele ţări nemţeşti prin care am stat ca „writer-in-residence” în ultimii zece ani, iar rezultatul se vede. Cu muncă şi puţin noroc se ivesc, ca din senin, momentele faste. Aşa se face că după romanul „Planuri de viaţă”, apărut anul trecut la Polirom, şi după volumul de poezie „Depresie”, apărut tot anul trecut, la Limes, sunt acum pe cale să termin un alt roman. Sunt toate premizele ca în vara aceasta să predau editurii un nou roman. Şi dacă va fi aşa, voi fi fericit să poată apărea în toamnă.


Editurile mari oricum nu se înghesuie să publice cărţi de poezie, mulţi poeţi foarte buni publică la edituri obscure sau specializate, dar mereu în tiraje mici. Discuţia ar fi la proza, dar lucrurile deja se reglează, aţi publicat la Polirom, probabil veţi continua acolo, se poate spune că intraţi în circuit. Cum percepeţi această întâmplare? Ce a schimbat pentru dumneavoastră publicarea la Polirom?

Întotdeauna am crezut că în literatură, la fel ca în viaţă, trebuie să baţi la uşile din faţă ca să izbândeşti. Aşa am făcut şi în privinţa romanului „Planuri de viaţă”. După un refuz cu o altă carte la Polirom, am încercat să înţeleg ce nu a mers, m-am repliat şi am revenit. Încrederea proprie în manuscrisul pe care îl propuneam a contat în această revenire. Nu cunoşteam pe nimeni de la editură. Am urmat căile oficiale, am bătut la uşile din faţă, cum spuneam, am aşteptat cuminte luni de zile un răspuns oficial, iar el a venit. Aşteptarea nu a fost în zadar. De fapt, în spate este o mică poveste. Mă aflam ca oaspete, în 2011, la Villa Sträuli din Winterthur, în Elveţia, şi scriam în fiecare zi la acest roman. Rezidenţa mea de acolo, obţinută în urma unui concurs dificil, cu sute de participări internaţionale (bursa este râvnită pentru că oferă condiţii ideale de lucru oricărui scriitor sau artist), era de cinci luni şi jumătate, iar eu îmi impusesem un program riguros de scris în fiecare zi, de dimineaţă până pe la două sau trei, un anumit număr de pagini, cel puţin două, după care urma piscina, apoi plimbările prin oraş, în sfârşit, socializarea cu ceilalţi oaspeţi, lecturile de seară până târziu în noapte când mă prindea somnul. O dată pe săptămână aveam o întîlnire amicală la o cafea cu membrii staff-ului centrului şi cu ceilalţi oaspeţi în care vorbeam despre proiectele la care lucram fiecare, despre cum merge sau cum nu merge lucrul, în sfârşit, aveam o discuţie foarte plăcută, relaxată, despre artă şi literatură, despre viaţă. De fiecare dată eu le spuneam, răspunzând întrebărilor lor, că reuşisem să scriu iar şi iar, în fiecare zi, toată săptămâna, numărul de pagini pe care mi-l impusesem şi le ofeream şi amănunte dacă erau interesaţi. Odată, directoarea centrului mi-a pus o întrebare foarte legitimă care, chiar dacă ne-a amuzat pe toţi, ar merita probabil să o avem în minte fiecare din cei care scriem. A spus că ei se bucură că scriu, că îmi fac „norma”, dar ar vrea să ştie totodată şi dacă eu cred că paginile alea sunt şi bune, adică dacă nu cumva mă las dus de valul înşelător al disciplinei şi uit că mai importantă decât cantitatea este calitatea. Le-am răspuns că eu simt că paginile sunt bune pentru simplul motiv că le scriu cu plăcere, dar că o probă obiectivă în acest sens ar putea fi răspunsul editurii importante din România, Polirom, căreia am de gând să îi trimit romanul.  Peste câteva luni, când revenit în ţară am primit răspunsul mult aşteptat de la scriitorul Lucian Dan Teodorovici, m-am grăbit, fireşte, să împărtăşesc cu ei vestea, iar ei s-au încredinţat atunci, bucuroşi, că paginile scrise acolo erau bune. În sfârşit, sunt încărcat de poveşti de pe unde am umblat prin Europa şi nu mă pot abţine să nu povestesc... Cred că sunt şi cam nevorbit în ultimul timp... Scuze pentru că am lungit poate prea mult vorba! Acum, ca să răspund, totuşi, mai concret la întrebarea dumneavoastră, aş zice că întâmplarea de a fi publicat la Polirom este una de natură să mă încurajeze exact în acel moment al vieţii în care am cel mai mult nevoie de încurajare. Este o confirmare că munca mea are o valoare, că pot conta nu numai în capul meu şi în imaginaţia mea ca scriitor, cum se întâmplă adesea cu cei mai mulţi dintre noi, că pot îndrăzni să aspir la mai mult, chiar să mă gândesc la traduceri şi aşa mai departe. Şi mai înseamnă un impuls suplimentar pentru a face efortul de a fi nu numai poet, ci şi prozator, aşa cum simt că sunt. Această publicare la Polirom a schimbat cred şi felul în care sunt privit de critici şi de alţi scriitori, mi-a ridicat cota, ca să spun aşa. Nu că nu aş fi meritat asta şi înainte, dar, ştiţi cum e, uneori începi să fii luat mai în serios în funcţie şi de cine te recunoaşte sau de cine te recomandă. Este nedrept, ştiu, dar aşa e lumea de când e ea. Eu sunt acelaşi, numai circumstanţele s-au schimbat un pic.


La o întâlnire cu Dan Perjovschi, la Clubul Electroputere, anul trecut, îmi amintesc că Lia Perjovschi mi-a răspuns, din public, la o întrebare, subliniind şi nevoia de cantitate la un creator, în zilele noastre. Publicul şi specialiştii aşteaptă şi o consecvenţă, o productivitate, nu doar o apariţie singulară în spaţiul creativ. Aveţi, apropo de titlul romanului publicat la Polirom, planuri pe termen lung în privinţa scrisului? Confirmarea unei edituri importante înseamnă şi o cotitură pe care o faceţi către proză? Căci, iată, scrieţi din nou roman. Mizaţi şi pe o întoarcere la poezie?

Împărtăşesc această părere, e nevoie şi de cantitate, fireşte, dar înţeleg totodată că în artă şi în literatură fiecare îşi alege modelul. Eu cred că dincolo de a fi un semn al hărniciei cantitatea poate fi chiar secretul găsirii calităţii. Mulţi aşteaptă „momentul”, clipa în care cred ei că au cu adevărat ceva de spus, ceva despre care ei cred că este de calitate. Tot ei îi critică de obicei pe cei industrioşi, îi etichetează în fel şi chip, îi ironizează. Totuşi, numai pe la noi am văzut că hărnicia e tratată drept grafomanie, iar leneveala drept profunzime. În Occident scriitorii scriu o carte la un an sau doi, iar dacă vorbim despre proză, despre roman, atunci în general avem de a face cu romane de câte opt sute de pagini sau chiar mai mari. Sigur că sunt şi excepţii, dar un scriitor care se ia în serios trebuie să scrie în fiecare zi. Să scrie şi să citească. Aşteptând mereu să ai ceva important de spus ajungi să nu mai spui nimic şi să nu mai creezi nimic niciodată. Adesea am scris paginile cele mai bune când credeam că nu am nimic de spus şi când credeam că inspiraţia m-a părăsit. Fireşte că este mai greu să te ţii de un astfel de program de tip Thomas Mann când ai şi o slujbă. Şi trebuie să ai o slujbă, pentru că nu se poate trăi din scris... Oricum ar fi, cu slujbă sau fără, dacă eşti scriitor trebuie să scrii. În ce priveşte planurile mele în noile împrejurări legate de Polirom, pot spune că mă gândesc să scriu, dacă Dumnezeu mă ţine sănătos, mai multe romane. Am câteva subiecte care merită să devină romane şi sper să fiu sănătos să pot să le pun în pagină. Mă încurajez singur când văd că am început să mă obişnuiesc cu programul zilnic al orelor de scris de dimineaţă, înainte de a pleca la serviciu. Pe de altă parte, ştiu că voi reveni din când în când şi la poezie. Poezia este instrumentul de verificare a resurselor emoţionale, cele care mă ajută să trăiesc, pentru că nu pot trăi la întâmplare, ci numai în funcţie de emoţii.

Llosa spunea cândva că marele roman are, în general şi mari dimensiuni. Subscrieţi părerii sale?

Da, subscriu. Un romancier de talia lui ştie bine ce spune când vorbeşte despre roman. Am citit cu multă plăcere şi cu mult folos şi volumul lui „Scrisori către un tânăr romancier”, carte extraordinară ca mărturisire onestă a unei experienţe de o viaţă a scrisului. Un roman este o construcţie, iar acest lucru presupune volum. Aceasta nu înseamnă că romanele mai subţiri ca număr de pagini nu au validitatea şi locul lor, dar, când vorbim despre „marele roman”, ne gândim de obicei la Tolstoi, Dostoievski, Thomas Man, la Mo Yan poate, la Böll, în sfârşit, la Rebreanu, poate la Preda, la Goma. Un mare roman – în afară de valoarea lui literară, estetică – ar trebui, cred, să aibă măcar trei sute de pagini. Iar pentru un număr mare de pagini, pentru volum, pentru întindere, romancierul trebuie să aibă răbdare, putere, viziune a întregului, să fie disciplinat, harnic şi să mai aibă şi încă alte o mie şi una de abilităţi şi talente, între care talentul literar este între primele, se înţelege. 

Ce ţintiţi în literatură? Ce carte aţi vrea să scrieţi? V-ar mulţumi ca ea să nu fie recunoscută acum, dar să iasă la iveală şi să fie apreciată peste 100 de ani?

Unii critici au observat că încerc să conturez  un sistem literar propriu şi cred că au dreptate într-un anumit sens. Tema bolii şi tema călătoriei, de exemplu, sunt între elementele lui constitutive, care se pot regăsi deopotrivă în poezie şi în proză. Îmi doresc să fac în aşa fel încât, prin cărţile pe care le voi mai scrie, să dau mai multă coerenţă acestui univers, chiar dacă sunt perfect conştient că acest lucru ţine doar parţial de intenţiile auctoriale, că ţine de fapt de înclinaţiile lui subconştiente, materializate mai devreme sau mai târziu în idei, emoţii, viziuni, pagini de proză sau poeme. Ce ţintesc în literatură? Înţelegerea vieţii. Vreau să înţeleg viaţa şi să ofer şi altora această înţelegere. Simt că prin scris se poate ajunge la sens. Aş vrea, mi-ar plăcea să pot scrie un fel de carte a României din ultimii şaptezeci de ani. Însă fără ostentaţie, fără să scot ochii cititorului că scriu aşa ceva. Asta va trebuie să se vadă liber. Am început cu „Planuri de viaţă”, sper că vor fi şi altele. Voi urmări, bineînţeles, în primul rând vieţi de oameni, situaţii de viaţă, iar România, cu istoria ei recentă, va ieşi, ca efect secundar într-un fel, din aceste poveşti, căci toate se vor petrece cumva, mai mult sau mai puţin, în această Românie a noastră atât de chinuită. Nerecunoaşterea contemporanilor nu m-ar mulţumi, pentru simplul motiv că eu scriu pentru contemporani. Recunoaşterea postumă nu mai e treaba mea, ea poate să vină, dar mă interesează în special aprecierile celor care trăiesc acum odată cu mine.  

Spuneaţi într-o conferinţă la Craiova că poezia v-a schimbat în mod radical viaţa. În ce fel?

Într-un mod foarte concret. Înainte de 1989 începusem să scriu poeme despre locuri din lume prin care nu fusesem niciodată. Acest stil m-a dus mai târziu la descoperirea şi teoretizarea himerismului poetic, concept şi manifest care a constituit substanţa unei paradigme anti-postmoderniste, prima de acest fel în literatura noastră, adică prima care a pus sub semnul întrebării postmodernismul. Această călătorie – imaginară în planul vieţii, însă perfect verosimilă în planul poeziei – m-a împins să mă gândesc la călătorii reale, la trăirea live a propriei poezii. Prin eforturi de învăţare de unul singur a limbilor moderne, dar şi prin iniţierea unei comunicări reale cu Vestul, am început să public prin reviste de acolo (de vreo zece ani scriu poezie şi în limba engleză) şi, lucru foarte important, să obţin câteva burse „writers-in-residence” care mi-au permis să călătoresc prin Europa. În acest sens pot spune, aşadar, că poezia mi-a schimbat viaţa. Impulsul de cunoaştere pe viu a lumii pe care mi l-a dat poezia mea himeristă a fost decisiv.  Nu aş fi călătorit la propriu dacă nu ar fi fost mai întâi călătoria imaginară din poeme.

Tot la acea întâlnire de la Craiova povesteaţi că v-aţi vindecat de dorinţa de a avea succes văzând cum în Occident sunt sute, mii de autori care încearcă să-şi facă auzită vocea. Comparând cele două „sisteme”, al lor şi al nostru, ce asemănări şi diferenţe principale aţi puncta?

Experienţa Occidentului, atâta cât este, mi-a oferit această lecţie importantă. Când stai izolat aici rişti să nu vezi ansamblul. Trebuie să munceşti şi să fii mereu pregătit pentru şansa ta în lumea largă, asta e clar, dar totul poate fi şi o chestiune de hazard uneori. Îţi dai seama ieşind din cercul nostru strâmt, vorba poetului, că în lume există foarte mulţi scriitori (sute, mii) care încearcă în acelaşi timp cu tine să-şi facă auzite vocile, să-şi promoveze, cum se spune, operele. În acest context, tu ce poţi să faci? Nimic altceva decât să munceşti, să publici, să lupţi pentru scrisul tău, la fel ca ei. Dacă există, locul tău e pus deoparte. Totuşi, acest efort nu-ţi garantează succesul, bineînţeles. Succesul are legile lui secrete, iar ca să-ţi faci inimă rea pentru că nu ai ajuns să fii văzut nu se ştie de cine, comentat în nu se ştie care revistă, premiat de nu se ştie care instituţie etc. înseamnă să nu înţelegi viaţa, să nu înţelegi că viaţa este valoarea supremă, întotdeauna deasupra artei şi a literaturii. Dacă urmăreşti lucrurile astea şi ai şi o rezistenţă scăzută la frustrare ai ocazia să suferi imens toată viaţa. E un nonsens. Deviza mea este să lucrez cât pot de mult, să fac tot ce depinde de mine ca să-mi public scrierile şi în rest să-mi trăiesc viaţa. Succesul, dacă vine, e binevenit, dacă nu vine, asta e ... Viaţa e ceva mai mult decât recunoaşterea talentului şi a valorii, mai mult decât scrisul şi literatura, mai mult decât ambiţiile noastre de scriitori.

Cum apreciaţi momentul actual al literaturii române?

Îl văd ca pe unul destul de bun şi în creştere, numai că nu aceasta este problema.  Sigur, e bine că există deja autori traduşi şi care au un oarecare succes pe unde au apărut prin Europa, că există, se pare, şi un interes al Occidentului mai mare acum decât altădată pentru literatura română. Ceva pare că se mişcă. Pe de altă parte, mai este mult loc de îmbunătăţiri ale situaţiei. De exemplu, criticilor literari – care contribuie decisiv la climatul literar de care depinde vitalitatea literaturii momentului – nu le-ar strica mai multă onestitate, mai multă aplicaţie strict literară, nu le-ar strica să se concentreze mai mult pe cărţi şi nu pe autori şi cărui grup aparţin ei. Dincolo de aceste aspecte, se poate spune că lucrurile merg spre bine, dar problema noastră, repet, nu mai este unde se situează literatura română acum, ci cu totul alta.

Care ar fi problema?

Ea ţine de scăderea numărului celor care citesc. Degeaba începem să scriem mai mult şi mai bine şi să fim recunoscuţi „afară” dacă nu mai avem cititori aici acasă. Mi se pare limpede că dacă vrem să mai avem cititori în România ar trebui să facem cumva să intrăm,  fiecare cum reuşim (e bine şi prin cunoştinţe şi relaţii, dacă avem), în şcoli din locurile în care trăim, ca să avem dialog cu adolescenţii, să punem la cale întâlniri, discuţii, lecturi şi alte chestii asemănătoare. Este o urgenţă, cred. Repet, dacă vrem să mai aibă cine să citească toate aceste cărţi pe care continuăm să le scriem şi să le publicăm fără să fim foarte atenţi la lumea în care trăim. Ca unul care umblu prin şcoli pe subiectul ăsta într-un program pe care l-am iniţiat acum vreo cincisprezece ani (o să vă povestesc, poate, odată şi despre această experienţă specială), îmi permit să intru un pic în detalii. Am văzut întâlniri cu scriitori, nu puţine, dar în cele mai multe cazuri mi s-a părut că suferă de artificiozitate. Dacă nu vom reuşi să ne debarasăm de orgoliu, de defectul eului gonflat (care se poate corecta!), dacă nu reuşim, deci, să avem în faţa adolescenţilor şi a oamenilor în general acea atitudine a modestiei neprefăcute, atunci e mai bine să rămânem acasă, pentru că efectul ar putea fi exact invers celui plănuit. Indiferent cât de mari vedete ne credem, e recomandabil să le vorbim firesc despre valorile simple ale vieţii şi, numai dacă vine vorba, despre vreo carte de-a noastră. Nu e cazul să le umplem capul cu poeziile şi romanele noastre, cu nemaipomenita noastră personalitate. E bine să le spunem părerile noastre, în cuvinte simple, despre ce se întâmplă în jur, despre dragoste, despre orice şi să le spunem de ce nouă ne-a plăcut să citim în această viaţă şi cum reuşim să trăim decent în România, despre foloasele pe care ar putea să le tragă din citit, în ciuda aparentului trend. Abia la urmă, ca şi cum am fi fost pe cale să uităm, le arătăm şi vreo carte de-a noastră. Atitiudinea aceasta e mai de efect decât orice campanie. E o probă care ne-ar transfigura, ca oameni în primul rând, dar şi ca scriitori.

Încep şi autorii români să îşi construiască „brand-uri” (unii o făceau şi în comunism, Marin Sorescu îmi vine în minte). O idee care circulă este aceea că avem scriitori de valoare, dar ei nu devin de „succes” – sau nu sunt recunoscuţi (a se vedea dezbaterile anuale din jurul decernării Nobelului: noi de ce nu?)

În ultimul timp au început şi scriitorii români să aibă oarecare succes prin Europa, este adevărat, iar acest lucru este încurajator. Fireşte că atenţia Vestului vine acum şi în contextul planurilor de unificare europeană din care România face parte. Este un moment de care ar trebui să profităm. Ceea ce ar trebui să facem acum ar fi să ieşim cu un număr cât mai mare de scriitori în Europa. Sistemul de la noi însă, într-un mod bizar, îi sprijină în acest sens doar pe unii. Este de neînţeles această „politică” păguboasă, care pare anume gândită aşa tocmai pentru ca România să rămână izolată. Când ai o sută de scriitori buni – iar România are acum cel puţin o sută de scriitori foarte buni (la care se adaugă şi cei din Basarabia), însă eu cred că sunt chiar mai mulţi – este de neînţeles de ce ieşi „afară” ca ţară sau ca literatură scrisă în limba română mereu cu aceleaşi câteva nume, iar şi iar, deşi vezi că impactul este firav. Mă refer la programele de traduceri care au fost derulate la noi până acum. Sistemul a avut nişte favoriţi pe care i-a tot împins de la spate, mereu aceiaşi, autori traduşi de mai multe ori, de mai mult de zece ori în unele cazuri, în timp ce alţii, cu nimic mai prejos ca valoare literară, niciodată. Ar fi timpul să se meargă şi pe diversitate, să se încerce şi cu autori care (din motive extraliterare cel mai adesea) sunt mai puţin promovaţi aici în ţară dar care ar putea „prinde” mai bine la cititorul neamţ, francez, englez, la alţii. Cât priveşte Nobel-ul, să observăm că avem un scriitor, Paul Goma, care are deopotrivă o operă valoroasă (care exprimă epoca noastră şi condiţia noastră de români) şi o statură etic-morală admirabilă, iar noi nu avem tăria de a-l susţine. Sindrom românesc? Nu ştiu. Cert este că pentru a fi recunoscuţi şi respectaţi de străini prima condiţie ar fi să ne recunoaştem noi pe noi înşine mai întâi.

Despre momentul literar actual al lui Vasile Baghiu aţi vorbit mai sus. Cum arată o zi obişnuită din viaţa dumneavoastră? Dar una neobişnuită?

De voie, de nevoie, m-am învăţat în ultimul timp să mă trezesc dimineaţa, nu chiar în fiecare dimineaţă, totuşi, pe la patru şi jumătate sau cinci, ca să scriu câteva pagini sau, în fine, cât reuşesc, până plec la serviciu, pe la şapte şi jumătate. Da, am şi un serviciu, ceea ce e foarte bine, ţinând cont că am o familie, iar vremurile sunt cum sunt. Sunt psiholog la Direcţia de Sănătate Publică, iar aici lucrez la o carte de psihologia sănătăţii, mă documentez, merg prin şcoli sau la Biblioteca Judeţeană la activităţi pe teme de sănătate şi culturale (sau amestecate), în general iniţiate de mine, însă şi în cadrul unor proiecte mai mari venite de la minsiter. Seara îmi rămâne pentru citit. Încerc să nu treacă o zi fără să citesc. Lectura mă menţine în priză pentru scris, dar şi pentru trăit. Sunt mereu amator să mă întâlnesc cu prietenii şi sunt în stare să las scrisul pentru o cafea cu nişte prieteni, ceea ce mi se întâmplă în unele zile. Cu scrisul, cu servicul, cu lecturile, cu familia, cu prietenii, viaţa mea este cât se poate de bună. Acest stil de viaţă face din zilele mele deopotrivă nişte zile obişnuite şi nişte zile neobişnuite.

Cum v-a fost copilăria în comunism? Dar adolescenţa, viaţa de elev? Anii în care aţi lucrat la sanatoriul de tuberculoză Bisericani?

Am avut o copilărie grea, pentru că am rămas orfan de tată la opt ani. A fost, totuşi, o copilărie frumoasă, pentru că era la ţară, iar jocul în natură este întotdeauna o bucurie pentru un copil, ca să nu mai spun că mama a reuşit să ţină singură gospodăria în aşa fel încât să nu ne lipsească cele necesare vieţii de fiecare zi, chiar dacă regimul comunist ne luase pământul şi ne rămăsese doar ce aveam pe lângă casă. Un nostalgic al comunismului mi-a spus odată că ar trebui să mă simt îndatorat regimului comunist, să nu-l mai critic, pentru că mi-ar fi dat – vezi bine! – un apartament şi mi-ar fi oferit accesul la educaţie. I-am spus acelei persoane şi o spun oricui este interesat că regimul comunist este dator familiei mele (nu invers!), pentru că tatăl meu a fost ţinut ilegal după 1944 (până în 1951) ca prizonier în Uniunea Sovietică, iar noi nu am putut să ne folosim de pământ zeci de ani. Iar cât priveşte apartamentul, eu spun aşa, că dacă nu era regimul comunist noi toţi românii am fi trăit normal, fiecare la locul lui, la ţară sau la oraş, ca elveţienii, ca francezii, ca vesticii, care şi-au făcut case, nu au stat în ploaie aşteptând să le facă comuniştii apartamente, şi au mers şi la şcoală, inclusiv cei de la ţară. Ca să nu mai vorbim despre împiedicarea comunicării cu lumea liberă cauzată de comunism, care înseamnă împiedicarea dezvoltării personale, oprirea unei cariere... În sfârşit, e şi penibil să explic lucrurile astea. Adolescenţa? S-a petrecut în oraşul lui Bacovia, unde am urmat Liceul Sanitar, unde am avut şansa să-l am profesor de română pe Ioan Neacşu, un eseist, critic literar şi estetician de mare rafinament, autorul cărţii „Introducere în poezie”, omul care mi-a deschis ochii asupra cărţilor şi a culturii. Acolo am cunoscut şi cercurile literare din jurul revistei „Ateneu”, în paginile căreia am şi debutat ca poet. Ani plini de frământări emoţionale, dar foarte speciali în formarea mea. Acolo am decis să-mi iau un post de asistent medical la Sanatoriul Bisericani, un loc de care fugeau toţi, pentru că era risul îmbolnăvirii. Gândul meu era însă să îngrijesc acolo bolnavi, să locuiesc în acel mediu şi să capăt experienţa de viaţă fără de care, credeam atunci şi cred şi acum, nu se poate scrie literatură. Aşa s-a şi întâmplat, pentru că sanatoriul a devenit un motiv definitoriu al poeziei mele.


Ce aţi făcut la Revoluţie? („A fost sau n-a fost?”)

La Revoluţie lucram încă la sanatoriu, dar nu mai locuiam acolo. Soţia era însărcinată cu primul nostru copil, Ioana, şi a încercat, în seara de 22 decembrie, să mă convingă să nu mă duc la manifestaţie. Am fost destul de nesăbuit – recunosc astăzi – să o las în casă în situaţia în care era (în luna a noua) şi să plec, totuşi, împreună cu cumnatul meu, la sediul comuniştilor, unde se adunase lumea şi striga ce se striga atunci la revoluţie. Am asigurat-o atât cât am fost eu în stare că nu se va întâmpla nimic, şi am plecat cu mulţimea care se scurgea spre centru. Am stat acolo toată noaptea, am strigat, ne-am rugat şi cam asta a fost tot. Am auzit că sunt oameni în Piatra Neamţ care au primit legitimaţie de revoluţionar (fără să fi fost la Bucureşti sau în vreunul din celelalte oraşe unde au fost ucişi oameni) cu toate că în Piatra Neamţ nu s-a tras nici un glonte, cel puţin din cât ştiu eu. Dacă mă gândesc la cei care au murit, trebuie să spun că a fost revoluţie, pentru că au murit tocmai cu acest ideal în suflet, dar dacă mă gândesc la noi, ceilalţi care am supravieţuit, nu prea a fost. În sfârşit, a fost un circ întreg. Oamenii au murit, iar noi am rămas tot cu comuniştii şi securiştii pe cap. Iar acest lucru se vede din situaţia dezastruoasă în care România a ajuns, după mai mult de douăzeci de ani, în coada Europei, cu industrie distrusă, fără atostrăzi, cu o agricultură care satisface doar douăzeci la sută din necesarul populaţiei, restul importându-se, cu un învăţământ veşnic în experimente şi care nu mai promovează cartea şi valorile vieţii, cu un sistem de sănătate din care medicii şi cadrele medicale pleacă în străinătate, cu bătrâni cărăra nu le ajung banii pentru medicamente şi hrană, cu peste trei milioane de oameni plecaţi la lucru în străinătate în timp ce copiii lor cresc în grija rudelor sau în grija nimănui.  Momentul 1989 a fost o şansă a noastră pe care am ratat-o.

Ce a însemnat pentru dumneavoastră schimbarea din decembrie 1989?

Cum spuneam, problema este că schimbarea nu a prea fost schimbare, adică nu a fost ceea ce au visat cei care au murit în Revoluţie, nu s-a întâmplat în chestiunile esenţiale, adică în privinţa oamenilor de la Putere, nu au fost schimbaţi oamenii din structurile politice şi economice, nu s-a făcut lustraţia. Libertatea de expresie şi libertatea de a călători sunt câştiguri importante, nimic de zis, dar mă tem că nici acestea nu pot fi împlinite în zilele noastre, adică dacă nu ai bani (şi majoritatea dintre noi românii nu avem) nu poţi călători, iar dacă îţi asumi să spui adevăruri în România încă ai de suferit pentru această asumare, să nu ne ascundem după degete. Totuşi, schimbarea, atâta câtă a fost, a însemnat şi pentru mine o şansă, ca scriitor în primul rând, pentru că mi-a dat posibilitatea comunicării cu lumea liberă, a obţinerii unor rezidenţe literare care mi-au permis să călătoresc. Pe urmă, nu ştiu ce aş fi ajuns în acea cenuşie lume a comunismului. Lumea aceea nu mi-a plăcut, iar speranţele pe care mi le-a oferit Revoluţia, chiar şi aşa înşelate în timp, au fost o gură de aer pentru mine şi, în fond, pentru scrisul meu. Revoluţia a mai însemnat pentru mine şi o trezire la realitate. Dacă mă gândesc bine, până în 1989 trăiam într-un fel de amorţire şi indiferenţă faţă de lumea din jur. Trăiam în poezia mea, în călătoriile mele himeriste, în visurile pe care mi le făceam în legătură cu scrisul meu, toate rupte oarecum de realitate. Mişcarea din 1989 m-a acomodat lumii româneşti aşa cum este, m-a pus în comunicare cu ea, m-a ajutat s-o înţeleg mai bine. Şi a mai însemnat poate şi alte lucruri care nu-mi vin în minte acum, mai mărunte, care ţin de viaţa de zi cu zi, de culoarea vieţii, care sunt însă la fel de importante. A fost oricum un punct important şi pentru viaţa mea.

Aţi plimbat mult timp cu dumneavoastră caietele tatălui dumneavostră cu însemnări din prizonierat. Intenţiona – visa – să le publice?

Nu visa să le publice. Era, bineînţeles, perfect conştient în ce lume trăia. Dovada este refuzul său de a lucra la primăria din comună unde i se oferise un post de copist. Postul însemna să faci politica comuniştilor, ceea ce pentru el, după trecerea prin Gulag-ul sovietic, era inacceptabil. El le-a scris ca să rămână fie şi numai aşa, pe caiet, scrise de mână, cu o conştiinţă de autor remarcabilă însă. Chiar se adresează cu „Dragă cititorule...” în câteva  locuri. Le-am găsit imediat după moartea lui, în 1974. Circulau prin sat într-un fel de samizdat. Le-am luat şi le-am păstrat cum am putut mai bine, pentru că simţeam că sunt nişte lucruri acolo deloc obişnuite. Le-am purtat apoi în valiza cu care m-am dus la liceu, la Bacău şi peste tot, la armată, la sanatoriu. Le-am şi arătat unor prieteni, între care unii erau şi scriitori. Caietele tatălui meu m-au maturizat poate mai repede, pentru că m-au obligat să fiu foarte atent cu ele, să am grijă de ele. Şi apoi, într-un fel, prin ele, tatăl meu îmi vorbea, ceea ce mă mai consola de durerea pierderii lui atât de timpuriu.

Aţi reuşit, târziu, să publicaţi şi, recent, să reeditaţi “Prizonier în URSS”, de Vasile Gh Baghiu. Aţi făcut asta din motive personale sau şi din convingerea că este o mărturisire importantă – fie şi doar prin raritate?

Am reuşit să public aceste memorii sub formă de carte cam târziu, în 1998. Până atunci le-am publicat fragmentar în ziarul „Ceahlăul”, în revista „Memoria”, iar „Europa Liberă” le-a difuzat integral în patru ediţii ale emisiunii „Cartea pe unde” a lui Romulus Rusan. Editura Humanitas a spus, în refuzul ei, că nu mai are hârtie, asta în timp ce directorul ei vorbea peste tot despre necesitatea recuperării memoriei. La fel, Editura Eminescu le-a amânat publicarea cât a putut de mult până când mi le-a pus în braţe gata tehnoredactate însă oprite misterios în drumul spre tipar, iar la „Cartea Românească” au fost considerate „amintiri cu valoare familială”. La fel, „România literară” a respins publicarea unui fragment. Peste tot cineva hotăra că nu e cazul să fie publicate nişte scrieri de sertar care, se pare, îi cam făcea de ruşine pe mulţi scriitori-scriitori, care nu aveau nici un rând scris liber şi păstrat în sertar, cum se tot zvonise. Sau erau şi alte motive, nu ştiu. Am reuşit, totuşi, să le public sub formă de carte la Editura Axa din Botoşani, însă impactul nu a fost nici pe departe cel pe care l-ar fi avut la una dintre editurile mari. De altfel, la un moment dat, exemplarele au şi dispărut brusc, din librăriile din Piatra Neamţ cel puţin, şi mă tem că nu au fost cititorii cei care s-au înţeles toţi deodată să cumpere cartea. Acum cartea are parte de o a doua ediţie la Fundaţia Academia Civică. În sfârşit, nu motivele de natură familială m-au motivat în primul rând în bătălia mea pentru publicarea memoriilor din prizonieratul sovietic ale tatălui meu (deşi şi acestea sunt foarte importante, pentru că ţin de o datorie morală a fiecăruia dintre noi pentru tot ce are legătură cu trecutul nostru şi cu identitatea noastră), dar mai ales cele care ţin de valoarea literar-documentară a acestor scrieri. Aceste scrieri sunt dintre cele foarte rare ca subiect (prizonieratul românilor la sovietici), apoi sunt dintre cele foarte rare scrise înainte de 1989 (mai mult, scrise în staliniştii ani cincizeci) şi oferă o perspectivă a omului simplu (a soldatului) asupra prizonieratului sovetic şi asupra războiului în general, nu una oficială, istorică. Toate acestea, dincolo de talentul literar adevărat cu care au fost scrise. O asemenea scriere ar fi meritat poate aceeaşi atenţie şi recunoaştere precum cea a Aniţei Nandriş, cum spunea recent un recenzent al cărţii, dar n-a fost să fie. Timpul nu este pierdut nici acum. Contez pe o receptare mai bună a ei în viitor.

Credeţi că scriitorul are şi datoria de a depune mărturie?

Nu ştiu dacă e just aşa, să spunem că scriitorul are datoria asta sau are datoria cealaltă, că trebuie să facă una sau alta. Aceasta ar însemna, poate, să-i imităm pe comunişti, care obişnuiau să traseze sarcini scriitorilor. Fiecare scriitor e liber să scrie ce vrea, să ignore, dacă aşa simte, realitatea socială şi politică din jurul său. Aceasta este şi esenţa scrisului: libertatea totală. Apare însă o problemă atunci când scriitorului îi pasă de lumea în care trăieşte şi pentru care scrie, şi în mod normal ar trebui să-i pese. Suntem oameni şi nu ne poate fi indiferent ce se întâmplă cu poporul din care ne tragem. De aici poate şi datoria de a depune mărturie. Cine dacă nu scriitorii să depună mărturie? Această mărturie trebuie să fie însă adevărată, fireşte, nu strâmbă şi mincinoasă, cum au procedat atâţia în comunism şi cum şi azi există destui care încearcă să facă din alb negru şi invers. Este de înţeles frica, lipsa de curaj, dar în acest caz cea mai cinstită atitudine este tăcerea. Ţi-e frică să spui ce gândeşti, atunci nu spune minciuni. Mai bine taci. De altfel, credibilitatea scriitorului depinde în mare măsură şi de modul cum scriitorul se raportează la realitate. Şi mă refer la credibilitatea care se răsfrânge întotdeauna înspre atenţia cititorului român faţă de cărţile scriitorilor români. Dacă oamenii vor simţi că scriitorului român îi pasă de problemele lor, dacă vor vedea că îşi sacrifică un pic din confortul lui material şi din interesele lui scriitoriceşti şi se solidarizează cu ei, împotriva mai-marilor zilei, atunci şi ei vor scoate mai des, probabil, nişte bani din buzunar pentru a-i cumpăra şi a-i citi cărţile. Şi vor veni mai des, probabil, la lansări, lecturi, conferinţe.

Paul Goma?

Din nou (şi mereu) Paul Goma... E o poveste tristă aceasta a nerecunoaşterii lui Paul Goma de către elita literară şi culturală din România. Prin nerecunoaşterea lui Goma, elita devine o falsă elită. Ea se arată solidară, în mod evident, nu cu opozanţii comunismului, cum este Paul Goma, ci cu puterea provenind din structurile comuniste care conduc România şi după 1989. Se poate spune, aşadar,  că este o elită pentru ea însăşi şi împotriva poporului şi tocmai de aceea falsă. O elită susţinută de structurile comuniste care nu au fost înlăturate de la Putere după 1989. Aceasta este lecţia pe care o învăţăm din povestea raporturilor dintre cel mai important opozant al regimului comunist dintre scriitori, Paul Goma, şi elita culturală a ţării. În timp ce elita noastră se plânge că nu am avut un Havel, ea nu-l recunoaşte pe Goma. De ce îţi trebuie un Havel când îl ai pe Goma?

V-au căutat de la Securitate din cauza manuscrisului tatălui? Dar din alte motive? Ce relaţie aţi avut cu Securitatea?

Nu, nu m-au căutat nici din cauza manuscrisului, nici din alte motive. Slavă Domnului, nu am avut de a face cu Securitatea! La Revoluţie aveam douăzeci şi trei de ani şi câteva versuri publicate în două sau trei reviste. Mai citisem pe la „Universitas”-ul lui Mircea Martin, mai umblasem prin ţară pe la festivalurile organizate de Ulici şi cam atât. Depusesem cu vreo trei ani în urmă un volum de poezie cu titlul „Pustiuri suverane”, la Cartea Românesască (transferat apoi la Eminescu), o carte care a fost mereu amânată, în stilul cunoscut, până când am reuşit să debutez cu al doilea volum în ordinea scrierii, „Gustul înstrăinării”, abia în 1994. Nu am făcut nimic eroic, nu am fost dizident, nu am protestat public. Mi-a lipsit curajul şi recunosc aceasta cu părere de rău, pentru că îi admir pe cei care au avut curaj. Până în 1989 refuzasem de vreo două ori să intru în partid, refuzasem să scriu poezii cu partidul la un festival unde fusesem premiat şi unde mi se ceruse, dacă voiam să iau premiul, să vin măcar cu o poezie despre partid şi, în sfârşit, mai schimbasem câteva scrisori cu Ana Blandiana. Cam acestea au fost isprăvile mele mai deosebite. Se pare că nu eram în nici un fel o problemă pentru ei, aşa că nu m-au căutat. De altfel, la cererea pe care am făcut-o CNSAS-ului, mi s-a răspuns oficial că nici tatăl meu, nici eu nu am avut dosare. M-a mirat lipsa unui dosar de urmărire pentru un fost prizonier în URSS, cum fusese tatăl meu, însă acesta a fost răspunsul lor.

Mulţi scriitori au fost desconspiraţi ca turnători ai Securităţii, alţii care au colaborat evident cu propaganda de Partid ocupă şi astăzi locuri de prim rang în spaţiul public. Anul trecut v-aţi contrat cu Daniel Cristea-Enache pe seama premierii unor autori care au colaborat cu Securitatea... (nu pun o intrebare, ridic doar o minge la fileu)

În esenţă, în disputa aceea, eu am încercat să atrag atenţia că prin premierea  unui autor care tocmai mărturisise că fusese colaborator al Securităţii se dă un semnal greşit din punct de vedere etic şi moral unei societăţi care şi aşa îşi regăseşte greu reperele după perioada comunistă şi după o tranziţie spre nicăieri la fel de agresivă. Mi s-a răspuns că esteticul este autonom, că un autor bun merită apreciat chiar dacă a comis fapte reprobabile şi alte chestii de felul acesta. Aşa o fi, dar eu văd în acest „argument” – îmi pare rău că trebuie s-o spun – semnul unui suprem cinism, ca să nu mai adaug că autorul în cauză nici nu e, de fapt, atât de talentat pe cât spun criticii luîndu-se unii după alţii, cum le este obiceiul. Am scris şi un articol pe acest subiect în „Timpul” (februarie 2012), dar criticul la care vă referiţi nu a mai dat o replică în presă, deşi promisese că o va face. Asta e situaţia. Se pare că s-au terminat scriitorii talentaţi în România şi nu avem încotro decât să premiem tot colaboratorii sistemului, vedetele sistemului, „oamenii noştri”. Partea care mi s-ar părea comică dacă nu ar fi, de fapt, tristă este că majoritatea scriitorilor s-au repezit atunci să-l consoleze pe cel care a mărturisit colaboraţionismul, în loc să-l blameze, cum ar fi fost normal. Şi asta în condiţiile în care nici nu am aflat din mărturisire ce s-a întâmplat cu victima denunţurilor. Reacţii paradoxale numai bune de cercetat de psiho-sociologi... N-aş vrea să se înţeleagă însă că am resentimente faţă de vreunul dintre cei implicaţi în acea dispută. Pot sta de vorbă cu oricare dintre ei oricând, dacă vor sau dacă va fi ocazia în această viaţă. Atâta numai că nu accept să mi se livreze nedreptăţi, judecăţi strâmbe şi jocuri de interese literar-politicianiste cu titlu de dragoste necondiţionată pentru estetic, pentru artă. Nu am aterizat nici eu chiar acum de undeva din spaţiu în România.

Cum vi se par tinerii autori, dacă îi comparăm, să zicem cu tinerii politicieni, că s-a tot vorbit de o schimbare a clasei politice? Pe unde i-aţi situa, între onestitate-curaj şi obedienţă?

Sunt lucruri care îmi plac şi altele care nu-mi plac la ei. Îmi place dezinvoltura lor şi faptul că nu fac din scris un capăt de ţară. Sunt mai liberi în relaţia cu scrisul, cu literatura. Ai senzaţia că în orice moment pot lăsa deoparte scrisul ca să se apuce de altceva, complet diferit. Şi îmi mai place la ei faptul că nu se uită în stânga şi în dreapta când vorbesc cu tine. Au exerciţiul libertăţii. Nu le este frică. E o generaţie crescută în anii ăştia post-revoluţionari plini de capcane şi de experimente sociale de tot felul, din care ei au ieşit la lumină numai ei ştiu cum, pentru că părinţii, în general vorbind,  fie au fost plecaţi în străinătate, fie au fost ocupaţi cu slujbele şi cu viaţa grea. Pericolele pentru ei sunt chiar mai mari decât cele care ne priveau pe noi. Drogurile, pornografia, violenţa, disoluţia reperelor morale şi a valorilor vieţii, scăderea interesului pentru învăţătură sunt doar câteva dintre ele. Cea mai gravă mi se pare însă convingerea că poţi fi scriitor fără să citeşti mult, fără cultură. Talentele necultivate se pierd, e o lege care a funcţionat de când e lumea şi aşa va funcţiona în continuare. E o generaţie interesantă, liberă în mişcări, dar cred că nu le-ar strica unora dintre reprezentanţii ei să citească mai mult şi să fie mai atenţi la modul în care criteriile estetice se amestecă în judecarea literaturii cu acelea etic-morale, de fapt, la aspectul strict uman al raportării la literatură. Nu suntem roboţi care judecăm scrieri, ci oameni care trăim emoţional situaţii de viaţă din cărţi. Apoi, ar mai fi nişte mici mari probleme... Unii dintre aceşti tineri scriitori au o tendinţă irepresibilă de a se coagula în „găşti”, la fel ca generaţiile dinainte (nimic nou sub soare!), ceea ce, fără să fie ceva rău în sine, anulează personalitatea şi face loc unor nedreptăţi pe care, aşa, „în gaşcă”, ei le pot face celor care îşi asumă calea individuală. Mai mult, lecţia rezistenţei la frustrare încă ar mai trebui frecventată, adică lecţia acceptării spiritului critic nu numai când acesta se exercită asupra altora, ci şi atunci când îi are chiar pe ei în vedere. În fine, dacă ei consideră, de asemnea, că există cărţi pe nedrept lăudate şi autori supraevaluaţi (consideraţie cu deplin temei, în paranteză fie spus), atunci singura cale onestă, care probează şi educaţie şi şapte ani de-acasă, este să scrie cronici literare în care să arate supralicitarea şi eventual impostura, nu atacul în grup (ca să nu spun „în haită”) în care sunt date la o parte respectul faţă de persoanele autorilor şi chestiile elementare de bun simţ. Poate fi haios pentru unii să fii „cool” şi să faci „mişto”, cum se spune, de alţii, dar există şi aici o limită, dincolo de care credibilitatea are serios de suferit.

Dacă aş fi avut şi eu abilitatea de a mă infiltra, de a mă pune bine, de a simţi rapid unde se joacă interesele, de a vedea încotro bate vântul, astăzi aş fi pe «listele» lor”, spuneaţi, într-o postare pe Facebook. Dar vă doriţi să fiţi pe listele lor?

Nu am încotro, nu prea există alternativă. Sunt interesat să-mi fac cunoscută opera, în fine, cărţile, iar acest interes e legitim. A fi pe „listele lor”, a lua un premiu oferit de „ei” înseamnă să ai o şansă în plus să fii văzut de cititori. Aşa este în România. Aceasta nu înseamnă oportunism, ci realism, pentru că nu presupune să faci compromisuri. Nu îi rogi să te includă pe listele lor, nu le oferi nimic la schimb, cum se spune, nu renunţi la părerile şi opiniile tale. În fond, ei reprezintă nişte instituţii ale statului român, cu tot cu listele şi premiile lor. Nu-i ţii pe aceşti „ei” la mare respect, dar accepţi premiile lor, includerea pe listele lor ca să nu fii încă şi mai marginalizat decât eşti. Eu scriu pentru cititorul de azi, deşi nu îl scot din calculele mele optimiste nici pe cel de mâine. Iar cititorul de azi ţine cont de „listele lor”. Aşa a fost învăţat. Aşa că nu o să mă supăr că, de exemplu, după excluderea mea abuzivă în ultimul moment din prima ediţie a DGLR-ul lui Eugen Simion (povestea este rezumată de Roxana Sorescu în „Observator Cultural” (nr. 37/2005) , pentru ediţia a doua, în sfârşit, mi s-au cerut datele. Cititorul nu ştie despre bătăliile noastre din culise, iar dacă vede că nu figurezi, cum se spune, nici măcar în DGLR, poate crede că nu prea e mare lucru de capul tău ca scriitor. De aceea, e important să fii şi pe „listele lor”. În acea însemnare am vrut să-mi spun oful de scriitor care nu face compromisuri şi care are un pic de suferit din cauza aceasta, chiar dacă este o suferinţă asumată. Şi nu este vorba despre o suferinţă în primul rând, ci despre o nedreptate.

Tot pe Facebook ţineţi un adevărat jurnal de bord în privinţa cărţii la care lucraţi. “Scrierea unui roman este şi un instrument perfect de aflare a naturii tale adevărate, de răscolire a unor resurse sufleteşti care, altfel, ar fi rămas veşnic în adormire”, mărturiseaţi acolo. Îmi puteţi da un exemplu de astfel de „descoperire” de sine?

Scriind roman, am descoperit lucruri din trecutul vieţii mele pe care le pot vedea acum într-o altă perspectivă. Investigarea cu mijloacele prozei a unor situaţii din propria viaţă (indiferent dacă în roman ele capătă valenţe ficţionale) conferă acelor situaţii o altă valoare şi o altă greutate. Sunt momente peste care mereu ai trecut cu superficialitate, cărora nu le-ai acordat atenţia pe care o meritau, dar care brusc, prin zăbovirea prin scris asupra lor, capătă o perspectivă diferită, care îţi îmbogăţeşte viaţa ta din prezent. Aşa mi s-a întâmplat scriind romanul „Planuri de viaţă”. Scriindu-l, am văzut cât de mult cântăresc unele clipe petrecute cu tatăl meu, căci au fost câteva înainte de moartea lui care s-a întâmplat când eu aveam opt ani. La fel, situaţii şi scene din călătorille pe care le-am făcut în Europa, dar în special comunicarea cu diferiţi oameni pe care i-am cunoscut în aceste călătorii, toate au devenit, prin scris, etape importante din formarea mea sufletească, emoţională. Adică ele au căpătat semnificaţie numai după tatonarea lor prin scris, numai după înţelegerea lor. Este şi ceea ce trăiesc acum când scriu alt roman. De fapt, este întocmai ca în teoria „terapiei narative” a australianului Michael White, în care oamenii îşi „rescriu” poveştile personale. În acest sens, cred că scrierea unui roman este un instrument de explorare a propriei identităţi, a acelei identităţi interioare, emoţionale, fie el acel roman o autobiografie sau o ficţiune. De fapt, toate sunt, mai mult sau mai puţin, autobiografii.



4 iunie 2013

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu