joi, iunie 27, 2013

Valul entuziasmului înaintării pagină cu pagină

Când lumea din romanul pe care îl scrii începe să-și retragă vagoanele la depou, cel mai mare risc este să supralicitezi, să tragi concluzii, să fii intruziv, să devii acel sâcâitor narator prezent peste tot și care le știe pe toate, în fine, să fii un scriitor nesuferit care strică totul la urmă, care își dă cu firma în cap tocmai când devenise simpatic. Încerc să mă țin deoparte de acest pericol mortal, prin activarea mecanismelor stingheritoare ale autoironiei și ale dedublării în cititor pretențios, dar știu cât de ușor poți cădea în capcană, cât de ușor poți fi luat pe sus de valul entuziasmului înaintării pagină cu pagină, cât de blând și îngăduitor poți deveni cu propriile erori.

duminică, iunie 23, 2013

Titlul a cam devenit o obsesie care a ajuns chiar să mă împiedice să lucrez

Încerc să găsesc o parte bună în cele mai multe lucruri care mi se întâmplă, inclusiv în cele evident neplăcute. Ieri m-am aprins tare crezând că am găsit titlul potrivit pentru roman. Azi sunt dezumflat, dezamăgit, pentru că nu îmi mai place. Partea bună aici este că îmi dau seama că gândul la titlu este semn de grabă, ceea ce îmi dă o şansă să mă repliez şi să nu mai turez motoarele. Mi se pare limpede că trebuie să mă concentrez pe conţinut, pe ducerea la capăt a textului şi să las în pace titlul. Va veni şi el, mai devreme sau mai târziu, firesc. În ultimele zile titlul a cam devenit o obsesie care a ajuns chiar să mă împiedice să lucrez, să scriu. Am scris, dar variantele de titluri mi s-au învârtit mereu în cap, ceea ce a alungat departe de mine liniştea şi calmul care îmi sunt atât de necesare, mai ales acum la final. Este ca atunci când ai bani de bicicletă, dar nu o cumperi pentru că nu eşti în stare să te decizi asupra mărcii.

sâmbătă, iunie 22, 2013

Am găsit titlul?

Cred că am găsit, în sfârşit, titlu pentru romanul pe care încerc să-l aduc la capăt. Sunt pe ultima sută de metri, iar aflarea lui, după zeci şi zeci de încercări, e un alt motiv în plus de speranţă pentru ultimele pagini în lucru, pentru munca revizuirilor, pentru tot ce ţine de final. Nu îl voi spune acum aici, fireşte. Asta va fi, probabil, când voi avea semnat contractul cu editorul sau când voi publica un fragment în avanpremieră în vreo revistă. Oricum, sunt mulţumit de acest moment!

vineri, iunie 21, 2013

Fără un control adevărat al întregului finalul riscă să eşueze

Înţeleg bine că pentru a încheia acest roman în lumea căruia trăiesc de mai mult de un an - o lume din care am mai şi evadat din când în când, mai ales în prima perioadă, ca să iau pulsul realităţii şi să respir pur şi simplu, ca orice om, aerul libertăţii individuale - trebuie să recitesc totul, cu caietul de însemnări alături, să-mi notez, pe măsură ce înaintez în lectură, pasajele de revizuit, de adăugat, de modificat, de completat, de schimbat, de eliminat. Ar mai fi de scris zece pagini de computer, dar simt că fără un control adevărat al întregului finalul riscă să eşueze. Iar această lectură integrală trebuie să se facă zi după zi, fără nici o zi pauză, atâtea zile câte vor fi necesare. Lucru pe care îl voi începe chiar în această seară, nu înainte de a mă ruga lui Dumnezeu să-mi dea putere şi inspiraţie. Cu un week-end prelungit înainte, sper să ies cu bine şi din această operaţiune.

joi, iunie 20, 2013

Scrierea unui roman seamănă în anumite privinţe cu un sport extrem

Să mă prindă vara cu finalul de roman în lucru este deopotrivă plăcut şi neplăcut. Plăcut, pentru că am ajuns, totuşi, la capăt şi orice s-ar întâmpla, dacă este sănătate, se poate încheia totul în condiţii acceptabile şi în timp relativ scurt, fără tensiuni suplimentare şi fără stres... Şi fără adrenalină, chiar dacă scrierea unui roman mi se pare că seamănă în anumite privinţe cu un sport extrem. Neplăcut, pentru că au venit căldurile şi nu aş mai dori în aceste condiţii să am nimic serios de făcut, ci numai să visez, să fac plimbări, să scriu poezii şi, dacă ar fi ceva bani, să plec, împreună cu cei dragi, cu prieteni, în călătorii fără ţintă precisă şi fără program. Există în aceste pagini de ultim capitol ceva care ţine lucrurile în loc, un sentiment că oricât de mult aş scrie mereu va rămâne ceva nespus, o emoţie care apasă pe fiecare frază încetinindu-i viteza. Este ca şi cum nu ar fi suficientă trăirea, şi aşa intensă, a scrisului propriu-zis şi un fel de instanţă care controlează lucrurile de felul acesta - Dumnezeu, fireşte - mi-ar cere mereu trăiri şi experienţe noi, cum ar fi şi aceasta legată de apropierea de capăt, de liman. E întocmai ca în viaţă, de fapt, când, la reîntoarcerea acasă, după ani îndelungi de înstrăinare, ajuns aproape de satul sau oraşul tău, simţi cum inima îţi bate cu mai mare putere în piept.

miercuri, iunie 19, 2013

Ultimele pagini ale romanului sunt cele mai dificile

Așa se întâmplă mereu, e clar: ultimele pagini ale romanului sunt cele mai dificile. Nu o să mă plâng aici, totuși, pe tema aceasta. Și nici pe altă temă. Sunt mulțumit că mi-a dat Dumnezeu înclinația spre scris, în fine, talentul, ceea ce mă răsplătește deja pentru toate suferințele vieții. Nu toată lumea are parte de o astfel de consolare. În fond, acum la final totul e o chestiune de răbdare. Răbdare de a înainta, chiar dacă încet, pe drumul pe care am pornit, pe care am mers până acum aproape fără să simt că înaintez, ca într-o plimbare cu bicicleta în adolescență cu prietenii. Voință de a nu face inutil tot efortul. Și mai este - e limpede - și gândul aproape permanent la cititorii, atâția câți vor fi fiind, care așteaptă poate - cine știe? - acel obiect-carte care cuprinde frământările mele din ultimul an, povestea aceasta care s-a limpezit încetul cu încetul și la scrierea căreia au fost martori aici, pe această pagină imaterială. Cred că pot să mă încumet să spun că finalul merge încet, dar sigur.

vineri, iunie 14, 2013

Două zone diferite din creier, una pentru poezie și alta pentru proză

În ultimele luni am încercat să mă țin de scrisul la roman în fiecare zi, ceea ce în parte am reușit, pentru că sunt acum spre final, recitesc întreg manuscrisul, tai, adaug, modific, răsucesc pe toate părțile câteva titluri, odată cu scrirea propriu-zisă a ultimului capitol. Poezia nu prea a mai avut loc în povestea asta "prozastică", deși mi-aș fi dorit. Doar câteva poeme. Știu că nu este vorba neapărat despre ocuparea timpului și consumarea energiilor sufletești, emoționale, în fine, mintale cu proza, care ar face imposibilă astfel abordarea în același timp a unui alt gen la același nivel de trăire, însă nici nu am explicații de care să fiu sigur. Intuiesc doar că am putea avea de a face, totuși, cu un mecanism special care cuprinde două zone diferite din creier - una pentru poezie și alta pentru proză - care însă nici nu pot fi activate alternativ cu prea mare ușurință, din cauza unui fel de efect de inerție al fiecăreia, nici nu pot funcționa simultan "la capacitate maximă", din cauză că ambele își trag substanța din aceleași resurse psiho-emoționale biografice personale. Fenomen sub observație.

joi, iunie 13, 2013

Sunt la capitolul titluri pentru roman

Sunt la capitolul titluri pentru roman, că tot am ajuns aproape de capăt... Am câteva care mi-ar plăcea, dar mi-au luat-o alţii înainte, cum se întâmplă în viaţă întotdeauna când nu eşti foarte atent: "Un veac de singurătate", "Pavilionul canceroşilor", "Obosit de viaţă, obosit de moarte", "Războiul sfârşitului lumii", "Muntele vrăjit", "Viaţa: Instrucţiuni de folosire", "Un artist al lumii trecătoare", "Extinderea domeniului luptei"... Aşa-mi trebuie!

miercuri, iunie 12, 2013

Pe măsură ce mă apropii de finalul acestui roman

Pe măsură ce mă apropii de finalul acestui roman, mă cuprind tristeţea şi melancolia, ca la orice despărţire adevărată. Câtă vreme lumea din această carte încă este sub tastele computerului meu, pot spune că legăturile mele cu ea sunt vii şi reale. După punctul final, după revizuiri, corecturi şi tot restul, totul va căpăta autonomie şi, încet-încet, se va îndepărta de mine - uşor indecis, lălăit, dar sigur - ca o clasă de elevi de dirigintele ei în dimineaţa de după banchetul de absolvire nemaipomenit şi extraordinar.

marți, iunie 11, 2013

Ultimele douăzeci de pagini ale romanului

Ultimele douăzeci de pagini ale romanului sunt mai greu de scris decât toate. Încerc să le păcălesc cumva, evitând cât pot în același timp - prin răbdare, cumpănire și iar răbdare - să le dau peste cap. Există un pericol al superficialității care pândește acum, la final, la umbra dorinței ardente și legitime de a pune punct. Înțeleg că va trebui să le scriu ca și cum nu ar exista nimic mai important de făcut, ca și cum nu aș avea nici un plan, nici un scop exterior scrisului propriu-zis.

luni, iunie 10, 2013

Senzaţia de călătorie alternativă, din trecut în viitor şi înapoi

Lucrul în paralel la două capitole din roman, antepenultimul şi ultimul, este un nou exerciţiu la care am ajuns fără să-l anticipez în vreun fel. Pur şi simplu aşa se întîmplă. Partea interesantă însă cu această situaţie este că trăiesc sentimentul unei suspendări a timpului, senzaţia de călătorie alternativă din trecut în viitor şi înapoi, la o distanţă temporală nu prea mare totuşi în viaţa personajelor. Ar trebui, probabil, să încerc să termin unul dintre ele, apoi să continui cu celălalt de unde îl lăsasem. Nu urmez această cale, foarte probabil mai uşoară pentru că pare mai aşezată, pentru că trecerea de la un capitol la altul, sărind în faţă şi în spate peste cel dintre ele, are un efect de înviorare în privinţa scrisului propri-zis, care, acum la urmă, pare că stagnează, împiedicându-mă înadins parcă să ajung la final.

duminică, iunie 09, 2013

"Discursul său decadent, alienant şi bovaric se izolează de timbrul generaţiilor optzeci şi nouăzeci... "

De prin reviste... "Discursul său decadent, alienant şi bovaric se izolează de timbrul generaţiilor optzeci şi nouăzeci... Până la urmă febra scrisului său e la fel de importantă ca şi conceptul pe care a încercat să-l anime; o aventură care îl determină să scrie ceea ce nu a trăit încă şi să trăiască ceea ce odată a scris." (Gheorghe Mocuţa, în Poesis, 4-5-6, 2013, "Vasile Baghiu şi himerismul").

sâmbătă, iunie 08, 2013

"Ce ţintesc în literatură? Înţelegerea vieţii"

Cornel Mihai Ungureanu mi-a luat un interviu pentru revista online "Prăvălia culturală". A apărut azi, în numărul 35 (iunie 2013), cu titlul "Ce ţintesc în literatură? Înţelegerea vieţii" .


"Ce ţintesc în literatură? Înţelegerea vieţii""
inteviu de Cornel Mihai Ungureanu

Domnule Vasile Baghiu, aţi publicat în 2011 un volum de poezie şi o antologie, iar în 2012 o altă carte de poeme si un roman. Pare că traversaţi un moment fast, în sensul de „eficienţă”, ca scriitor. La ce să ne aşteptăm pentru 2013?

E şi un fel de noroc, cred, domnule Cornel Mihai Ungureanu. Se pare că îmi merge mai bine cu editorii în ultimul timp. Spun asta pentru că eu am avut mai mereu probleme cu publicarea cărţilor şi nu din motive literare, îmi este limpede acum, ci mai mult legate de inaderenţa mea la sistemul lor, al „ăstora”, cum zice Coande în versul acela al lui memorabil: „Eu nu pot trăi în secolul ăstora nici mort”. Ei, „ăştia”, ţin de câteva decenii în chingi România, cu tot cu lumea literară din ea. A trebuit mereu să duc o bătălie adevărată pentru fiecare reuşită literară şi nu o spun cu emfază... Nu am fost şi nu sunt un favorit. Cu toate acestea, mi se întâmplă şi mie, în sfârşit, lucruri bune, iată, se mai schimbă lumea, vremurile... Bineînţeles că sunt şi oameni de treabă în mediile astea literare şi în lumea culturală în general, nu vreau să fiu nedrept, dar ei par excedaţi ca număr şi posibilităţi de ceilalţi, din păcate. În sfârşit, ca să revin la întrebare, e vorba, fireşte, şi de eficienţă, aveţi dreptate. E vorba de scris disciplinat şi multă muncă, de un program asumat, e limpede. Am mai învăţat şi eu câte un pic de disciplină prin cele ţări nemţeşti prin care am stat ca „writer-in-residence” în ultimii zece ani, iar rezultatul se vede. Cu muncă şi puţin noroc se ivesc, ca din senin, momentele faste. Aşa se face că după romanul „Planuri de viaţă”, apărut anul trecut la Polirom, şi după volumul de poezie „Depresie”, apărut tot anul trecut, la Limes, sunt acum pe cale să termin un alt roman. Sunt toate premizele ca în vara aceasta să predau editurii un nou roman. Şi dacă va fi aşa, voi fi fericit să poată apărea în toamnă.

vineri, iunie 07, 2013

Naturaleţea pare a fi cheia, atât în viaţă, cât şi în scris

În roman lucrurile mici sunt mai importante decât acelea măreţe, grandioase. La fel ca în viaţă. Mulţumirea şi fericirea le găseşti în comunicarea simplă de fiecare zi cu cei dragi, într-o conversaţie plăcută şi lipsită de tensiuni despre lumea în care trăim, într-un pahar de vin bun savurat într-o seară liniştită cu doi-trei prieteni, în lumina de dimineaţă când ieşi din casă, într-o plimbare pe malul unui râu. Nu în ceea ce majoritatea numeşte succes, nu în "realizări importante", nu în alergătura după putere şi bani, nu în expunerea publică lăbărţată. Tot aşa şi în roman... Greutatea paginilor o dau scenele mici, pasajele în care omul e prins "pe picior greşit", surprins în slăbiciunile pe care şi le recunoaşte, momentele de dialog firesc, perspectiva lipsită de emfază a vocii narative. Nu dădăceala intruzivă a "povestitorului" care le ştie pe toate, nu ilustrarea preceptelor etice şi morale, nu descrierile "grandioase", nu demonstraţia ostentativă a ceva. Naturaleţea pare a fi cheia, atât în viaţă, cât şi în scris. Toţi ştim asta sau intuim, însă cât de greu ne este să ne ţinem aproape de ea, fie în viaţă, fie în scris. În ambele situaţii ale trăirii ceva bizar ne îndepărtează de firesc şi trebuie mereu un efort deloc neînsemnat pentru întoarcere. 

Spaţiul acela de timp gol

Acum, la finalul romanului (vorba vine, pentru că mai este, totuşi, un capitol şi jumătate), am senzaţia aceea a împotmolirii, când nu mai poţi merge nici înainte, nici înapoi. O stare sufletească apăsătoare, ca vremea de afară. Şi ca vremurile. Şi e ciudat că doar scriind aici totul pare să se amelioreze, ca o fotografie care se limpezeşte încet-încet în lichidul revelator... Chiar, cine mai face astfel de poze în zilele noastre, cu toate "digitalele" astea tentante şi uşurele? Poate că ştiţi ce înseamnă să te duci la o întîlnire şi să aştepţi degeaba pentru că persoana cu care te-ai înţeles nu vine. Ceva asemănător am păţit şi eu azi dimineaţă când, pe la cinci, m-am aşezat la scris, cum îmi cam este bunul obicei, la scris mai departe romanul, spre finalul acesta care apasă asupra mea cu o presiune emoţională mai mare decât la început. Ei bine, numai două fraze s-au legat şi nici alea cine ştie ce. Altfel, m-am uitat preţ de aproape două ceasuri pe geam, pe textul de pe monitor, iar pe geam, pe pereţi, pe rafturile cu cărţi, m-am uitat cum se luminează afară (la fel cum se întâmplă cu hârtia fotografică pusă la developat), am ascultat păsările, am făcut toate astea aşteptând ceva, nici eu nu ştiam ce, fraza potrivită poate, tonul adecvat, bineînţeles, un scenariu mai clar al situaţiei de pe pagină. Nimic. Ar trebui, probabil să fiu cu adevărat nemulţimit, dar nu sunt. De fapt, plăcut şi ciudat în acelaşi timp este că prin încercarea de a contura aici în creion acel moment al dimineţii, spaţiul acela de timp gol începe să se umple, iar starea apăsătoare pleacă de la mine, ca să-mi dea liber să mă mişc pe pagini mai departe. 

joi, iunie 06, 2013

Comunicat al Centrului Român al PEN Club International în legătură cu situaţia de la Tribuna

Centrul Român PEN-Club ia act cu îngrijorare de escaladarea situaţiei tensionate de la revista Tribuna din Cluj, unde trei scriitori din redacţie - Ştefan Manasia, Claudiu Groza şi Ioan Pavel Azap - sunt împiedicaţi prin tot felul de mijloace administrative să-şi exercite dreptul la opinie. Mai mult, noul manager al publicaţiei le-a desfăcut acestor scriitori contractele de muncă în mod abuziv. 

Semnalăm autorităţilor locale din Cluj că această situaţie violează flagrant principiile cartei PEN International la capitolul libertatea de opinie a scriitorilor şi libertatea de circulație a ideilor. Menţionăm că aceste tensiuni le-au fost aduse la cunoştinţă autorităților clujene în repetate rânduri prin petiţii semnate de sute de oameni de cultură din ţară. Le cerem aceloraşi autorităţi să realizeze că, începând cu decembrie 1989, în România drepturile omului nu mai au un caracter benevol şi că, în consecinţă, trebuie să intervină rapid spre a curma abuzurile menționate şi spre a le oferi celor trei scriitori deplina libertate de a-şi exprima opiniile.

În spiritul Cartei PEN şi în funcţie de evoluţia lucrurilor, Comitetul de conducere al PEN Club-ului Român va decide asupra oportunităţii semnalării acestui caz în fața celorlalte organizaţii PEN din întreaga lume.

Comitetul de conducere al PEN România

5 iunie 2013

marți, iunie 04, 2013

Scriitori concediaţi de la redacţia Tribuna

Încerc să înţeleg unele lucruri... Deşi îl apreciez pe scriitorul Alexandru Petria pentru spiritul critic şi pentru verticalitatea dovedită în mai multe situaţii (cea mai recentă, pledoaria pe care a făcut-o pentru Paul Goma), azi-dimineaţă a trebuit să-i refuz invitaţia de a-i răspunde unor întrebări, în cadrul unui interviu pe care zicea că intenţionează să-l publice în revista Tribuna. Chestiunea cred că depăşeşte cadrul unei discuţii amicale şi merită un spaţiu public, pentru şansa unor eventuale lămuriri.

I-am explicat foarte pe scurt că, deşi îi sunt recunoscător că s-a gândit la mine pentru un interviu, nu pot rămâne indiferent la ceea ce se întâmplă la această revistă, însă, dacă vrea, îi dau interviul cu condiţia să-l publice în altă parte, în altă publicaţie. A refuzat, la rândul lui, alternativa propusă de mine - refuz care, abia el, devine, din punctul meu de vedere, cam discutabil, pentru că înseamnă că nu un interviu cu mine dorea de fapt prietenul meu...

În încercarea de a mă convinge, mi-a oferit exemplul criticului Gheorghe Grigurcu şi pe acela al regizorului Mircea Danieliuc, care i-au dat interviuri şi care au acceptat să fie publicate în Tribuna. I-am spus că e treaba lor şi e opţiunea lor. Poate că cei doi, mă gândesc acum, nu au fost informaţi despre situaţia de la revistă, iar dacă au fost şi totuşi au acordat interviurile, iarăşi e până la urmă strict problema lor.

Totuşi, având în vedere situaţia din redacţie, în care noul manager este neprietenos cu redactorii şi îi obligă să se încadreze în nişte norme de funcţionari, în care, mai mult, poetul Ştefan Manasia şi alţi doi colegi ai săi, Claudiu Groza şi Pavel Azap, sunt acum concediaţi, a refuza publicarea în acea revistă, până la normalizarea situaţiei, mi se pare minimul pe care îl pot face, ca scriitor, în semn de solidaritate cu redactorii-scriitori nedreptăţiţi, în afară de semnarea acelei petiţii care a circulat pe Internet.

Mărturisesc că nu înţeleg poziţia lui Alexandru Petria (pe care îl preţuiesc) în această chestiune. Nu înţeleg aparenta lui lipsă de sensibilitate pentru o problemă nu numai literară, ci pur şi simplu umană. Mi-ar plăcea să am explicaţiile lui şi i-aş fi recunoscător pentru ele. Până la urmă e vorba despre situaţia unor scriitori persecutaţi, nedreptăţiţi şi împiedicaţi în exercitarea dreptului lor la liberă expresie, într-o redacţie al cărei climat nu mai seamănă acum deloc, din cât înţeleg, cu al unei redacţii literare.

Iar problema gravă acum, dincolo de toate discuţiile, este că aceşti scriitori şi-au pierdut locul de muncă, au fost daţi afară! Ce se poate face?

Uniunea Scriitorilor şi (mai ales) PEN-Club ar trebui, cred, la rândul lor, să aibă o reacţie clară în această poveste, dacă nu au avut-o deja. 

Mica mea bătălie cu bătaie lungă

Am scris, am scris mai departe la roman. E o cursă de care mă țin pentru că înțeleg că sunt în întrecere cu mine însumi un pic. Mă lupt cu descurajarea pe care mi-o aduc în suflet peisajul social-politic, ca să zic așa, de la noi, bătaia de joc în care au ajuns țara și oamenii din ea, conștientizarea pericolului de pierdere a sensului și a motivației în aceste timpuri în care despre carte și despre lectură se discută numai când e Bookfest și uneori foarte puțin și atunci, modul incredibil în care, cu obediență și lipsă de judecată elementară, prin unele școli se încurajează oficial la clasă criteriul popularității înaintea celui al performanței la învățătură. E o împotrivire surdă și tăcută, prin continuarea aceasta a scrisului orb și mut, la trend-uri și tendințe, la fițe și tâmpenii, la agresivitate și mahala. Nimic eroic, totuși. În fond, îmi urmăresc propriile interese... E mica mea bătălie cu bătaie lungă. Curând-curând voi pune punct. Și doar ca să respir un pic și să încep apoi, în scurt timp, altceva, altă carte, altă cursă. Cred însă că ar fi cazul să mă opresc aici cu aceste gânduri care zburdă deja prea repede și prea departe.

luni, iunie 03, 2013

Alex Goldiş şi Ştefan Manasia despre romanul "Planuri de viaţă"

De pe o înregistrare video, câteva fraze care s-au spus la lansarea de miercuri, 28 mai, a romanului „Planuri de viaţă” (Editura Polirom, 2012) de la Book Corner Librarium din Cluj... Le mulţumesc încă o dată celor doi scriitori care au prezentat cartea, criticului Alex Goldiş şi poetului Ştefan Manasia, tuturor celor care au venit la lansare şi, bineînţeles, gazdelor, lui Valentin Derevlean şi colegilor săi.

Alex Goldiş: „”Planuri de viaţă” este unul dintre cele mai convingătoare romane ale tranziţiei de la noi. Şi asta pentru că Vasile Baghiu nu-şi asumă nici o perspectivă carcerală, apocaliptică asupra problemei tranziţiei şi a recuperării trecutului, dar nici o perspectivă parodică, alegorică... El preferă să atace problemele acestei epoci frontal şi în acelaşi timp, aş zice, după un scenariu extrem de compex... Visurile (o parte realizate, o parte nerealizate), speranţele, temerile, singurătăţile personajului Vili Barna reflectă, la nivel supra-individual, într-o mare măsură, căutările oricărui intelectual român care taversează aceste timpuri...”

Ştefan Manasia: „O scriitură curată, supravegheată, hiper-realistă, aş zice, afină cumva filmelor din noul val românesc... Mă gândesc aici la Mungiu şi la Puiu. „Planuri de viaţă” este o carte despre România eşuată, a deziluziilor.”

sâmbătă, iunie 01, 2013

Metoda eficientă învăţată prin cele ţări germane: disciplina

Îmi este limpede acum. Două capitole mari şi late mai sunt de scris şi romanul va fi încheiat. Apelez tot la metoda eficientă învăţată prin cele ţări germane: disciplina. Voi trage mai mult de mine în următoarele două săptămâni, mă voi trezi chiar în fiecare dimineaţă la patru şi jumătate sau la cinci, iar până la opt, când voi fi la serviciu, voi avea două-trei pagini sau mai multe. Nu am încotro. Dacă nu mă învrednicesc să dau şi această bătălie de scriere a ultimelor două capitole din şaisprezece acum, ştiu că îmi va fi mai greu în plină vară, cu căldura, cu lipsa de chef, cu dorul de vacanţe. Rigoare, aşadar! Ceasurile matinale de scris, lecturi din mari scriitori după-amiezile şi serile, rugăciune, credinţă, încredere şi speranţă. Aşa simt că voi reuşi!