miercuri, decembrie 25, 2013

Canonul literar, cuminte în umbra climatului politico-social

eseu apărut în revista Familia, noiembrie-decembrie 2013

Canonul literar impus de perioada comunistă încă nu a fost clătinat suficient în cei 23 de ani de la mişcarea revoluţionară din 1989 încât imaginea literaturii române de azi să nu mai necesite retuşuri importante. E chiar departe de această prefacere. Terenul este nesigur şi se mişcă în funcţie de puţinele seisme socio-politice, nici acestea foarte adânci. Încercări au tot apărut, susţinute de libertatea de expresie şi de elanul unor voci animate de romanticul simţământ al dreptăţii, dar ele nu au reuşit decât să pornească nişte certuri banale, să stârnească şi mai mult nişte orgolii intensiv susţinute până atunci cu perfuzii de promovare, să plutească deasupra mereu animatelor mese de biliard ale vieţii noastre literare, pe care bilele estetice,  morale şi etice se lovesc între ele mai haotic decât în experimentul brownian.

Un pasaj anume

Recitesc, mai pe sărite, "Muntele vrăjit", în speranţa că voi găsi un pasaj anume căruia i-am uitat locul dar pe care vreau să-l folosesc ca "motto" pentru romanul tocmai încheiat. Centrul lumii acestui roman pe care l-am scris în principal în ultimul an este - la fel ca în capodopera lui Thomas Mann şi fără să fie nepărat acest amănunt singurul punct de interferenţă - un sanatoriu de tuberculoză. Lectura aceasta, chiar şi aşa fragmentară, este ca o călătorie în locuri cunoscute, întotdeauna răscolitoare. Şi este un fel de a mă menţine aproape de un spirit pe care îl admir.

vineri, decembrie 20, 2013

În sfârşit, în sfârşit, în sfârşit, pot spune că am terminat de scris romanul!

În sfârşit, în sfârşit, în sfârşit, pot spune că am terminat de scris romanul! Ştiu, am mai spus asta prin septembrie-octombrie şi nu a fost aşa, pentru că de atunci am mai adăugat două capitole şi încă mai repede decât le scrisesem pe celelalte. Acum însă simt că este o încheiere reală. A fost o bătălie a orelor fiecărei dimineţi din acest an, 2013, pentru că, deşi am început lucrul la el prin ianuarie 2012, a trebuit să fac o pauză de câteva luni în acel an impusă de documentarea pentru o altă carte. Anul acesta a fost însă perioada în care pot spune că m-am ţinut de manuscris aproape zi de zi, dimineaţă de dimineaţă. Uneori mi-am depăşit limitele, alteori am fost sub propriile aşteptări. În general însă, m-am ţinut de programul autoimpus. Titlul a venit, de asemenea, tot azi, e format dintr-un cuvânt care are legătură cu lumea sanatorial-spitalicească din majoritatea cărţilor mele, însă cum nu ştiu acum dacă voi rămâne la el, voi mai continua o vreme să fiu secretos asupra lui. Mă simt bine, fireşte, la capătul acestei munci care nu a fost tocmai uşoară, chiar dacă plăcută. Aş îndrăzni să spun că sunt fericit, dar cred că trebuie să mă ţin cu firea. Nu pot să închei această notă fără să vă mulţumesc vouă, celor care aţi urmărit jurnalul scrierii acestui roman aici şi care a devenit, la rândul lui, o carte. Solidaritatea voastră de la distanţă a însemnat mult pentru mine, pentru că nu de puţine ori a fost singurul lucru care m-a pus în mişcare la scris după ce intram într-un fel de pase de neîncredere. Despre publicare şi tot ce ţine de ea vorbim la anul. Sărbători fericite!

Scriu pentru dragii de cititori (y compris critici) de azi

Scriu pentru dragii de cititori (y compris critici) de azi. Și chiar dacă în zilele noastre există o preferință a cititorilor români pentru autori străini și pentru traduceri din motive care încă nu au fost serios studiate, care pot fi măcar bănuite, când scriu mă gândesc, totuși, la cititorii aceștia de azi, vorbitori de limbă română, știind că n-a murit încă interesul pentru literatura română contemporană în țara aceasta a noastră, sperând că lucrurile nu se vor mai degrada încă și mai mult decât sunt. Mai scriu și cu speranța - pe care nu mă feresc să o mărturisesc aici - că odată vor apărea semne de interes pentru ceea ce scriu și din alte locuri de pe pământ, că voi putea proba astfel scrisul acesta al meu de acum și în alte spații. Cel mai mult însă sunt motivat la scris de un fel de voce interioară care îmi spune că merită să scriu chiar și numai pentru mine, pentru plăcerea simplă a scrisului în singurătate, despovărat complet de iluzii, imun la zăngănitul ademenitor al succesului, lămurit asupra viitorului, prins în plasa prezentului etern.

joi, decembrie 19, 2013

Trebuie să găsesc titlul romanului...

Trebuie să găsesc titlul romanului, să mă hotărăsc de fapt asupra unuia din mai multe. Cel mai probabil nu voi alege dintre cele pe care le am, ci voi căuta altul. Îmi doresc ceva simplu şi cuprinzător ca Planuri de viaţă, numai că operaţiunea nu este tocmai uşoară. Probabil că atunci când voi face din nou, prin ianuarie, o lectură a întregului manuscris voi găsi ceea ce-mi trebuie. Până atunci însă mai sunt câteva pagini de scris. Azi-dimineaţă însă am fost la fel de harnic ca mai în fiecare zi a acestui an, aşa că pot să merg pe încredere în resursele proprii.

marți, decembrie 17, 2013

Ajungi uneori în lucrul la un roman la câte o scenă...

Ajungi uneori în lucrul la un roman la câte o scenă care te atrage atât de puternic încât nu i te poți împotrivi. Este în fața ta și așteaptă să-i dai viață pe pagină. Simți însă că dacă te lași condus de acest prim impuls vei intra într-o zonă care nu are legătură cu povestea din roman. Dilema se consumă între plăcerea literară, stilistică de a intra în detalii și rațiunile literar-arhitecturale ale cărții care nu permit intruziunea. Ce se poate face în astfel de situații? Eu aleg să scriu scena și să o dau deoparte în speranța că îi voi găsi locul în viitorul roman. Este însă cam frustrant, recunosc, să scrii (a se citi "să muncești"!), fie și numai pentru câteva ore sau câteva zile, cu gândul la o carte despre care nu ai încă nicio idee și pe care nu știi când vei începe s-o scrii. Și asta în timp ce romanul în lucru așteaptă implicarea ta de care depinde totul.

sâmbătă, decembrie 14, 2013

Victimele comunismului şi eroii care s-au opus comunismului nu au încă parte de recunoaştere

Victimele comunismului şi eroii care s-au opus comunismului nu au încă parte de recunoaştere şi nici nu li se dă şansa - oficial, din partea statului - să vorbească despre suferinţa şi despre lupta lor. Cel mai important opozant al comunismului dintre scriitori, Paul Goma, este etichetat în fel şi chip de către "elita" intelectuală, Memorialul Sighet a fost înfiinţat şi funcţionează parcă împotriva autorităţilor, Memorialul Durerii are încă aura unui proiect clandestin, manualele nu vorbesc pe larg, cum s-ar cuveni, despre suferinţele românilor sub comunism, dreptate nu s-a făcut. În aceste condiţii, să invoci argumentul necesitatăţii de a fi audiată şi partea cealaltă, cum se spune în termeni juridici, în încercarea de a legitima nişte demersuri evidente de spălare a unor vinovăţii din acea perioadă, de a umaniza, în fapt, colaborarea cu un regim criminal este un act de cinism care depăşeşte limitele înţelegerii simple, omeneşti. Să fi fost comunist cu funcţie sau securist a devenit în unele acţiuni recente din spaţiul cultural-literar-editorial un foarte drăguţ subiect de dialog şi un bun prilej de reflecţii profunde şi înţelepte. Este, de fapt, încă o diversiune făcută cu scopul de a umili, o dată în plus, vicitimele comunismului şi tot poporul român.

joi, decembrie 05, 2013

Fericirea stă adesea într-un biscuit

Un personaj din Planuri de viaţă spune că fericirea stă adesea într-un biscuit. Acum, când scriu alt roman, dau din nou peste un personaj care zice că fericirea lui stă în faptul că încă poate respira, chiar și așa, pe un pat de sanatoriu. Ar fi cazul să reflectez și eu mai mult, poate, la lucrurile astea, să încep să învăț de la personajele mele. Azi, de ziua mea, ar putea fi un moment chiar potrivit pentru asta.

Când am citit acum vreo zece ani despre Thomas Mann că a scris toată viaţa cel puţin două pagini pe zi...

Când am citit acum vreo zece ani despre Thomas Mann că a scris toată viaţa cel puţin două pagini pe zi, absolut în fiecare zi, chiar şi în zilele lui aniversare, am înţeles că eram departe de ceea ce trebuie să fie un scriitor. Totuşi, de atunci am încercat mereu să recuperez, să urmez cât de cât un astfel de program, să mă apropii măcar de el. Nu-mi reuşeşte întotdeauna, dar ştiu că azi, în zi aniversară, la 48 de ani, am izbutit fără dubii. M-am trezit dis-de-dimineaţă şi scriu la roman.

sâmbătă, noiembrie 30, 2013

Isprava aceasta de a fi găsit resursele pentru un alt roman

Recitirea unei părţi importante din manuscriul romanului - de la patru, când era beznă afară, până acum la opt, când e ziuă - îmi dă motive să mă privesc pe mine însumi cu mai mare îngăduinţă şi să mă uit mai încrezător înainte, pentru că prin aducerea aproape de capăt a acestei cărţi simt că sunt în stare să scriu roman, că "Planuri de viaţă" nu a fost o întâmplare şi că de acum încolo vor mai urma şi altele, aşa cum mi-am dorit şi am visat încă din anii în care poezia îmi ocupa toată inima şi toată mintea, tot arsenalul de emoţii, întreaga viaţă. Isprava aceasta de a fi găsit resursele pentru un alt roman (încă nu m-am hotărât asupra titlului!), mă face să plutesc pe deasupra micilor sâcâieli ale vieţii de zi cu zi. Doar câteva runde de lecturi mai sunt (ultimele trei capitole) şi totul va fi clarificat mai bine. Nu spun încheiat, nu, nu încă, pentru că nu se ştie ce mai poate apărea, vreo idee de adăugire sau de schimbare, poate un capitol în plus. Cred însă că sunt pe drumul cel bun.

vineri, noiembrie 29, 2013

Lectura paginilor din urmă ale romanului

La patru dimineaţa, când e linişte deplină, lectura paginilor din urmă ale romanului îmi pare un act conspirativ, o activitate secretă prin care le pregătesc oamenilor o surpriză. Re-lectura, adăugirile, tăieturile, corecturile devin operaţiuni minuţioase şi extrem de precise prin care parcă aş pune la cale o revoluţie. Încerc să alung aceste gânduri ca să pot înainta, însă lucrurile nu sunt la fel de uşoare pe cât par, pentru că totul se amestecă, situaţia mea cu situaţiile din carte, gândurile, simţămintele şi amintirile mele cu acelea ale personajelor. Totul. Nici nu este foarte rău aşa, la urma urmelor. În fond, ar fi cazul să nu mă mai opun cu atâta îndărătnicie mecanismelor naturale ale imaginaţiei doar pentru că mi-am pus în cap să nu ies din cadrele realismului. "Ieşirile" din aceste cadre pe seama fanteziei - observ acum, aşa cum ştiam - pot înaripa întreaga poveste, o pot face să se ridice în aer ca un dirijabil colorat şi suprarealist.

Întreaga poveste... ca un dirijabil colorat şi suprarealist

La patru dimineaţa, când e linişte deplină, lectura paginilor din urmă ale romanului îmi pare un act conspirativ, o activitate secretă prin care le pregătesc oamenilor o surpriză. Re-lectura, adăugirile, tăieturile, corecturile devin operaţiuni minuţioase şi extrem de precise prin care parcă aş pune la cale o revoluţie. Încerc să alung aceste gânduri ca să pot înainta, însă lucrurile nu sunt la fel de uşoare pe cât par, pentru că totul se amestecă, situaţia mea cu situaţiile din carte, gândurile, simţămintele şi amintirile mele cu acelea ale personajelor. Totul. Nici nu este foarte rău aşa, la urma urmelor. În fond, ar fi cazul să nu mă mai opun cu atâta îndărătnicie mecanismelor naturale ale imaginaţiei doar pentru că mi-am pus în cap să nu ies din cadrele realismului. "Ieşirile" din aceste cadre pe seama fanteziei - observ acum, aşa cum ştiam - pot înaripa întreaga poveste, o pot face să se ridice în aer ca un dirijabil colorat şi suprarealist.

joi, noiembrie 21, 2013

Până la depunerea manuscrisului la editură

Până la depunerea manuscrisului la editură, ai de a face cu o carte pe care dacă o lași mai mult timp - săptămâni sau luni - deoparte riști să-ți devină străină. Înstrăinarea de ea este recomandabilă după publicare, în nici un caz înainte. Și nici acea înstrăinare de după momentul momentului nu ar trebui să fie totală, pentru că e de aşteptat, încă, poate toată viața, că o vei susține, îi vei urmări drumul, o vei apăra dacă va fi nevoie. Nu publici o carte și gata... Nu stai liniștit acasă presupunând singur că toţi cititorii și criticii abia așteaptă (nu-i așa?), stau la coadă, ca să apuce un exemplar, să o citească, să o comenteze. Mi-a fost ușor să scriu "Planuri de viaţă" în numai șase luni, pentru că după ce m-am gândit la ea vreun an sau mai mult, din momentul în care am scris prima frază nu m-am mai oprit până la punctul final, urmând un program zilnic de la care nu m-am abătut deloc. Te împrietenești cu lumea dintr-o carte pe care o scrii numai dacă te ții aproape de ea. Acum, tot așa, până la anul, când îl voi preda, romanul pe care îl am în lucru îmi devine tot mai familiar tocmai pentru că mă țin de el zilnic și - deși poate mai greu de crezut - pentru că vorbesc/scriu despre el aici.

marți, noiembrie 19, 2013

Nu găseşti însă mai niciodată tonul

Revenit azi la capitolul unu din romanul în lucru, mi s-a părut că lucrurile îşi iau zborul cam greu, aşa că mi-am petrecut aproape toată ziua rescriind totul, inserând pasaje noi, modificându-le pe cele scrise, în încercarea de a le face să decoleze. Acesta este un moment care poate reaprinde în sufletul unui autor flacăra pasiunii pentru cartea sa, după ce o lăsase deoparte în speranţa că mai târziu va găsi tonul potrivit pentru inserţiile pe care oricum a simţit mereu că trebuie să le facă. Nu găseşti însă mai niciodată tonul, cuvintele, ritmul, frazarea pentru ceea ce vrei să adaugi. Trebuie să aştepţi mult, aproape să stai la pândă pentru a prinde din zbor nu inspiraţia (e prea mult), ci clipa, sunetul care să te facă iar prieten cu propriul manuscris. Şi trebuie să ai noroc. A meritat pânda şi aşteptarea, pot spune, pentru că totul s-a clarificat, chiar azi, iar sanatoriul în care se întâmplă lucrurile care se întâmplă în lumea acestei cărţi s-a deschis parcă într-o splendoare de clădire albă prin care se mişcă oameni ca într-un film.

luni, noiembrie 18, 2013

M-am repliat, am stat de vorbă cu emoțiile proprii

Am observat că dacă îmi administrez bine emoțiile sunt mai eficient și în scris. În dimineața asta, paginile romanului în lucru mă așteptau, cuminți, ca întotdeauna, într-un fișier al computerului, dar am văzut de data aceasta cum legătura dintre mine și ele devine mai puternică doar deschizând cutiuța plată cu ecran, doar căutându-le, doar dând click aici și acolo, doar gândindu-mă la ele, în liniștea dinaintea zorilor, în bucătărie, la cafeaua și țigara de rigoare. Momentul mi s-a părut mai special decât în alte dimineți pentru că acum mi-a trecut prin minte că aș putea scrie orice fără ca povestea să sufere în vreun fel. Era o capcană, firește. Una din acelea care te duc la scrierea unui roman "postmodernist", adică încropit din elemente disparate. Nu-mi doresc asta. M-am repliat, am stat de vorbă cu emoțiile proprii, le-am dat la o parte și am decis să fiu cuminte, să fiu atent doar cu emoțiile personajelor și cu situațiile din carte, să ignor tentațiile și gândurile care încercau să mă tragă înspre risipire și fragmentare. Așadar, repliere, adunarea gândurilor, concentrare, stăpânirea emoțiilor și totul a reușit să continue așa cum îmi doresc în fiecare dimineață când revin, devreme, la paginile lăsate cu o zi înainte.

duminică, noiembrie 17, 2013

Revenirea la paginile scrise mai demult ale unui roman în lucru

Revenirea la paginile scrise mai demult ale unui roman în lucru presupune oarecari precauţii, în special legate de rezistenţa la frustrare, pentru că sigur vei găsi unele care nu îţi mai plac, pe care ai vrea să le scoţi, să le distrugi sau să le scrii din nou. Sunt momente de cumpănă şi tensiune, iar singurul remediu este răbdarea. Din păcate, nici răbdarea nu rezolvă mare lucru, pentru că presiunea trimpului e reală, iar dorinţa ta de a ajunge la capătul unei munci istovitoare este şi ea legitimă. Deocamdată citeşti, îţi notezi pe un fişier deschis în paralel amănuntele pe care le-ai schimba şi mergi mai departe. Se va alege până la urmă ceva-ceva de tot zbuciumul acesta şi de toată această aşteptare. presupune oarecari precauţii, în special legate de rezistenţa la frustrare, pentru că sigur vei găsi unele care nu îţi mai plac, pe care ai vrea să le scoţi, să le distrugi sau să le scrii din nou. Sunt momente de cumpănă şi tensiune, iar singurul remediu este răbdarea. Din păcate, nici răbdarea nu rezolvă mare lucru, pentru că presiunea trimpului e reală, iar dorinţa ta de a ajunge la capătul unei munci istovitoare este şi ea legitimă. Deocamdată citeşti, îţi notezi pe un fişier deschis în paralel amănuntele pe care le-ai schimba şi mergi mai departe. Se va alege până la urmă ceva-ceva de tot zbuciumul acesta şi de toată această aşteptare.

vineri, noiembrie 15, 2013

Când simți că paginile pe care le scrii, părți ale unui roman, nu lasă povestea să ia înălțime

Când simți că paginile pe care le scrii, părți ale unui roman, nu lasă povestea să ia înălțime și tu însuți, ca autor, ești, atunci când le recitești, la marginea plictiselii, e limpede că nu te afli pe drumul cel bun. Ce să faci însă cu aceste pagini? Ai vrea să renunți pur și simplu la ele, dar nu te înduri pentru că știi câtă muncă este în spatele lor. Ai vrea să le modifici, să le rescrii cumva, să le insufli un aer mai sprințar, dar tonul este deja acolo și să îl schimbi e unul din lucrurile cele mai dificile. Tonul se prinde sau nu de la început. Mai ai posibilitatea de a intercala în corpul textului pasaje care să ajute întregul să se ridice, ca un dirijabil imens care va putea fi, curând, văzut de mai multă și mai multă lume, dar operațiunea va avea ca rezultat scoaterea în față a tehnicii, ceea ce nu-ți dorești, pentru că nu-ți dorești un roman postmodernist. Cum să faci totuși? Poți lăsa acele pagini deoparte o vreme. Te ocupi de altceva și le faci uitate. Dacă însă la revenire senzația e aceeași, atunci nu mai e de făcut altceva decât să uiți că le-ai scris și să renunți la ele forever.

joi, noiembrie 14, 2013

Scrisul drag care ți s-a infiltrat, încetul cu încetul, în sânge, ca un drog

Dimineață cu scris, iar, după ce am umblat câteva zile, cu Iuliana, săptămâna trecută, pe niște drumuri transilvane, la Cluj, unde ne sunt copiii, și la Oradea, la Zilele Revistei Familia. Bucuria de a-mi revedea copiii iubiți și de a mă reîntâlni cu niște scriitori, dar și senzația de părăsire a unui prieten, pentru că în fond scrisul îmi este prieten. Scrisul, în particular scrisul la roman, este un lucru de care trebuie să te ții aproape dacă vrei să se îmblânzească pentru tine, dacă vrei să se aleagă ceva după munca deloc ușoară pe care o presupune, dacă înțelegi că este deja o parte importantă a vieții tale, că reușește să-ți organizeze emoțiile în așa fel încât să devină evenimente, întâmplări, la fel de reale ca evenimentele și întâmplările vieții, la rândul lor topite în scrisul drag care ți s-a infiltrat, încetul cu încetul, în sânge, ca un drog.

miercuri, noiembrie 06, 2013

Prins la mijloc

O zi ca oricare alta. Cu nişte pagini adăugate, ca în fiecare dimineaţă, la roman. Cu nişte frământări vechi, dar noi. Cu o nesmintită speranţă fără obiect. Cu o neîncredere plină de temei şi bazată pe certitudini. Cu tot ce ar putea să mă ducă mai departe fără să mă mişc din loc. Prins la mijloc.

luni, noiembrie 04, 2013

Cu răbdarea treci marea unui roman

Răbdarea este prima calitate a unui prozator. Cu răbdarea treci marea unui roman, iar scrisul capătă, pe seama ei, un fel de așezare de care orice construcție narativă (folosesc această sintagmă, chiar dacă sună un pic cam prețios) are nevoie. Mă trezesc aproape în fiecare dimineață anume ca să duc mai departe povestea din romanul pe care îl am în lucru și mărturisesc că de fiecare dată un fel de dorință (omenească?) de a ajunge mai repede undeva "în față", înspre capitolele finale, de a arde niște etape pe care le văd, pentru moment, ca pe niște piedici în pornirile mele entuziaste de cucerire a lumii care se limpezește, pas cu pas, situație cu situație, sub bocănitul tastelor computerului (adesea și cu ajutorul unui stilou cu cerneală adevărată, pe care îl folosesc ca să-mi răscolesc unele simțăminte romantic-desuete intrate în adormire, de care am însă mare nevoie pentru a atenua senzația de răceală tehnică a disciplinei) devine singurul lucru cu care trebuie să mă lupt. Noroc că răbdarea se învață, iar trecerea timpului și vârsta îți sar și ele în ajutor în această lecție, ca niște prieteni dragi care nu te părăsesc niciodată.

duminică, noiembrie 03, 2013

La fel ca în viaţa reală

Încă o zi începută bine, adică la scris. Încerc să fac faţă situaţiilor de viaţă din romanul pe care îl am în lucru. Este la fel ca în viaţa reală, pentru că mi se cere, la fel, să fiu eu însumi, neprefăcut, cât se poate de mult. Scrisul la roman devine astfel o probă a trăirii libere, neîngrădite. Şi este proba care rămâne.

vineri, noiembrie 01, 2013

Ponderea autobiograficului

Despre cum se infiltrează viaţa personală în paginile unui roman aş putea spune mai multe, pentru că am experienţa cu Planuri de viață, în care s-au topit momente din trecut şi din prezent, ale familiei şi ale mele, dar ceea ce mă interesează astăzi, în aceste zile şi în chip special este modul în care o situaţie "imaginară" se poate împleti cu o situaţie "reală" în pagina scrisă în aşa fel încât totul să pară fie "ficţiune", fie "realitate", să capete, de fapt, credibilitate. Se pare că există în această chestiune două soluţii. Fie să te ţii, ca autor-narator, la distanţă de personaje şi situaţiile lor de viaţă, fie să te implici atât de mult încât să devii parte din toată povestea. Calea de mijloc nu spun că este imposibilă, însă e cam riscantă, pentru că presupune, oricum, recurgerea la nişte resurse tehnice care oferă textului un sunet artificial, livresc, aşa cum se întâmplă, din păcate, cu multe texte literare postmoderniste. În romanul pe care îl am în lucru acum ponderea autobiograficului este un pic mai subţire decât în "Planuri...", dar mă bucur măcar de şansa de a putea grefa pe nodurile autobiografice din plasa pe care am împletit-o o mulţime de scene şi situaţii "imaginare" despre care sunt sigur că, în timp, vor deveni la fel de reale sau la fel de fictive cum vor deveni, de acum în o sută sau două sute de ani, şi mai toate poveştile noastre de viaţă de acum.

joi, octombrie 31, 2013

Când scrii, e bine să nu te crezi prea scriitor

Când scrii un roman este important să nu pierzi legăturile cu viaţa ta de zi cu zi. Poate părea ciudat, dar scrisul se poate înstrăina de tine la fel de mult cât te îndepărtezi tu de viaţă. Există un mecanism foarte bine pus la punct prin care viaţa îşi cere drepturile în orice situaţie. Altfel spus, atunci când scrii, e bine să nu te crezi prea scriitor şi nici să o faci pe scriitorul desenându-ţi o poză a neînţelesului, însinguratului, damnatului şi aşa mai departe.

luni, octombrie 28, 2013

Vara s-a dus


Cu Iuliana, ieri am urcat iar pe Ceahlău. Cu prietenii noştri Vasilica şi Sandu Diaconu împreună cu băiatul lor Rareş, şi cu alţi prieteni ai noştri, Mariana şi Mihai Radu. Vreme splendidă. Lumină blândă şi clară, pădurea desfrunzită. Am urcat pe un traseu dificil, nemarcat, pe la aşa-numitele "Zaruri", pe unde se spune că doar zece la sută dintre turişti urcă. A fost o vitejie. Ore întregi de urcuş abrupt, printre pietre şi stânci, peste trunchiuri de copaci căzuţi. Ne-am pornit pe la opt şi am ieşit sus, pe platou, în locul amenajat pentru corturi, pe la unu. Nu era nici un cort acolo. Vara s-a dus. Ne-am oprit pentru câteva clipe să mâncăm merişor, apoi am trecut pe lângă Cabana Dochia, animată la ora aceea, am traversat platoul cu muşchi moale şi iarbă mătăsoaosă şi uscată, printre jnepeni, şi am ajuns la mănăstrire, în partea cealaltă, unde ne-a fost şi masul, la mesele de lemn de lângă biserică. Ne-am întors apoi la cabană, unde ni se pregătiseră cafele. Plăcută privelişte se deschidea de pe terasa cabanei, peste munţi, până departe, până la Piatra Neamţ. Am vorbit, am spus glume, am râs. Coborârea am făcut-o pe la Lutul Roşu. Nu a fost uşor, pentru că frunzele ne făceau să alunecăm şi a trebuit să fim foarte atenţi. Jos, la poalele muntelui, în timp ce încă mai aveam de coborât, ne-a prins întunericul. Excelentă zi! Sandu a făcut şi poze. Mi-a trimis doar câteva, deocamdată.
 
 

duminică, octombrie 20, 2013

O pagină

Dimineaţă de duminică începută ca de obicei la scris. Acasă. Soare cu dinţi tomnatici afară. Pagină de roman biruită. Da, numai o pagină, dar importantă pentru a putea merge mai departe. Încredere, curaj, speranţă.

vineri, octombrie 18, 2013

Lansarea romanului "Planuri de viaţă" la Iaşi

Joi, 24 octombrie, la ora 17.00, vă aştept la Librăria „Orest Tafrali” (Corp A, Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi), la lansarea romanului "Planuri de viaţă", apărut în colecţia „Fiction Ltd.” a Editurii Polirom. 

Prezintă: criticul literar Bogdan Creţu

Evenimentul va avea loc în cadrul celei de-a V-a ediţii a Conferinţei Internaţionale de Psihologie Aplicată (ICAP) ce se va desfăşura la Iaşi în perioada 24-27 octombrie.


Revedere cu Ioan Es. Pop

Aseară, aici la Piatra Neamţ, revedere după mulţi ani cu poetul Ioan Es. Pop. Nu sunt dintre cei lesne dispuşi să atribuie superlative chiar oricărui produs al imaginaţiei sale poetice şi nici dintre cei care l-au consolat pentru "durerea" de a fi mărturisit colaborarea. Trebuie însă să recunosc că omul este special, iar poetul din el are substanţă. Discuţie plăcută, lămuritoare, relaxantă, umană şi perspectiva bună a unei comunicări mai strânse şi, poate, a prieteniei.

joi, octombrie 17, 2013

Mecanismul ciudat al evaziunii

Există o parte specială (plăcută, oricum) în chestiunile care privesc scrierea unui roman, dincolo de dificultăți: mecanismul ciudat al evaziunii. Cum să spun? Nu-mi place să evit realitatea, să mă refugiez în lumea mea interioară, pentru că "revenirile" sunt mai greu de suportat decât "plecările" și pentru că, în fond, nu am motive să fug de propria viață. Sunt mulțumit de viața mea așa cum este, cu părțile ei bune (suficient de adevărate încât să-mi găsesc ușor în ele curajul în unele momente de cădere) și cu acelea mai puțin bune. Asta îmi este limpede. Totuși, există ceva cu adevărat special în aventura tatonării unei lumi de roman, ceva ce obții aproape ca pe un premiu tocmai pentru decizia de a face pasul înspre ea. La ce mă gândesc? Ei bine, am în minte mecanismul acesta fascinant și paradoxal prin care, cu cât avansezi mai mult în scrierea romanului, practic în cunoașterea unei lumi exterioare ție, cu atât mai mult te cunoști pe tine însuți, cu atât mai mult afli despre tine lucruri pe care nu le știai. Este ca într-un joc în care interesul pentru altceva decât pentru propria persoană este răsplătit cu limpezirea ungherelor umbroase ale propriei persoane. Un lucru pe care îl primești ca bonus. Nu te așteptai la el, dar îl primești. Rămâi, altfel spus, și cu paginile și cu iluminarea interioară pe care nici măcar nu știai că ți-o dorești.

Demnitatea românilor nu a murit

Sunt încurajatoare protestele, ieșirile în stradă din ultimul timp ale românilor. Cu atât mai mult cu cât apatia și resemnarea păreau că puseseră stăpânire peste tot. Ele arată că demnitatea românilor nu a murit. Ele au o frumusețe morală care impune. Minciunile, manipulările, intimidările, reclamele deșănțate prin care autoritățile forțează lucrurile în favoarea unor interese străine și împotriva opiniei generale - atât în cazul manifestațiilor împotriva proiectului Roșia Montană, cât și în privința revoltei sătenilor din Pungești împotriva proiectului exploatării gazelor de șist - arată și mai limpede că statul român nu este interesat de ceea ce vor proprii lui cetățeni și este surd la doleanțele și durerile lor. Dată fiind această despărțire dintre autoritățile române și oamenii din România (a câta în ultimii șaizeci de ani?), aceste proteste sunt cu adevărat legitime și, poate, salvatoare.

marți, octombrie 15, 2013

În căutarea unei normalități care ți se refuză în propria țară

Scrierea romanului Planuri de viață mi-a oferit șansa de a pune în bagajul cu care mă mișc prin lumea aceasta a noastră, lângă substanța emoțională a zilelor de acum, și un pic din trecutul familial: anii de prizonierat sovietic din tinerețea tatălui meu, dificultățile care au venit imediat după întoarcerea lui miraculoasă acasă și întemeierea familiei, în fine, câte ceva din viața lagărului comunist care devenise atunci România. Mă gândeam, în timp ce scriam de zor în cuibul protector al rezidenței mele elvețiene din vara și toamna anului 2011, că totul în viață capătă sens numai dacă îți îndrepți puțin atenția și înspre istoria personală, adică înspre ceea ce - cu bune și cu rele - face din tine persoana care ești. Nu poți avea pretenția de a cuprinde și înțelege lumea mare dacă lumea ta interioară - cu trecutul, prezentul și tatonările lucrurilor care vor veni - nu reușește să capete un loc mai la lumină în frământările, planurile și speranțele tale curente. Și cu atât mai adevărat este acest mecanism simplu cu cât nu te afli acasă, ci ești rătăcitor prin țări străine, în căutarea unei normalități care ți se refuză în propria țară.

luni, octombrie 14, 2013

Încerc să trăiesc ceea ce am de trăit

Sunt tentat în ultimul timp să privesc întâmplările vieții ca pe niște pasaje de roman. Rezist binișor tentației, de fapt, și încerc să trăiesc ceea ce am de trăit, dar mereu un filtru literar modifică lucrurile, le "ficționalizează". Nu este vorba, cred, despre acel tip de deformare profesională pe care îl vedem uneori la psihologi, la medici sau la profesori, ci mai mult despre un fel de ochi al minţii care vede dincolo de aparențe și încearcă să extragă vreun înțeles sau vreun sens din orice. Scrisul - înțeleg aceasta mai bine pe măsură ce mă scufund mai mult în propriile scrieri - devine un instrument eficient prin care se poate ajunge la înțelegere, chiar dacă în mod ciudat intuiesc că la sfârșitul sfârșitului suplimentul de emoției și trăiere căpătat cu ajutorul lui nu-ți dă și sentimentul că deții ceva, ci mai mult că ai pierdut tot.

sâmbătă, octombrie 05, 2013

Două niminalizări şi un premiu la USR Iaşi

Volumul de poezie "Depresie" (Ed. Limes, 2012) a primit ieri, 4 octombrie 2013, la Iaşi, unul din premiile de poezie ale Uniunii Scriitorilor (filiala Iaşi), iar romanul (Ed. Polirom, 2012) a fost nominalizat.

miercuri, octombrie 02, 2013

Anchiloza mea sufletească din unele zile

Când scriu mai puţin decât de obicei, deşi respect, ca în fiecare dimineaţă, programul de lucru, nu înseamnă neapărat că nu am inspiraţie. Nu pot pretinde nici că aş avea, pentru că simt cu adevărat un gol în inimă pe care nu reuşesc să-l umplu nici cu aburii cafelei, nici cu ţigara pe care mi-o permit la lucru. Sincopa poate fi de la povestea sau situaţia pe care o am sub observaţie, care ajunge la un moment dat într-un pasaj al ei greu de trecut. Nu este un prag care ţine de stil, ci mai mult o dificultate a ei de a se prezenta cu naturaleţe, ceea ce ţine, bineînţeles, şi de anchiloza mea sufletească din unele zile. Când păţeam asta în timp ce scriam Planuri de viață, ieşeam repede în micul orăşel elveţian în care sălăşluiam ca "writer-in-residence", dădeam o raită pe străzile lui vechi, apoi reveneam şi, ca prin minune, povestea se limpezea. Acum, aici acasă, nu-mi rămâne decât să plec la serviciu (e şi timpul) şi să sper că deseară (sau mâine devreme, când voi reveni iar la paginile în lucru) voi dezlega misterul şi voi putea merge înainte. Şi e minunat că există întotdeauna - fie în lume, fie acasă - o cale de a ieşi din impas.

sâmbătă, septembrie 28, 2013

O cafea dimineaţa şi o stare bună sufletească



Am început un alt roman, dar lucrez şi la îmbunătăţirea celui pe care l-am încheiat acum câteva săptămâni şi pe care îl voi preda editurii, conform unei înţelegeri, anul viitor. Dacă romanul abia pornit e vioi, plin de energie şi elan, cu mult chef de viaţă, ca un tânăr, cel care se află acum la revizuiri şi corecturi se arată calm, echilibrat, oarecum sigur pe el, deşi uşor sceptic, ca un bătrân. Cât despre mine, având şi Planuri de viață (pagină facebook; citiți, comentați, dați like!) pe drumul lui de mai bine de un an, încerc să fac faţă situaţiei. Nici nu e prea greu. O cafea dimineaţa şi o stare bună sufletească îmi sunt de ajuns.

miercuri, septembrie 25, 2013

Scrisul devine din ce în ce mai mult o muncă eroică în țara noastră



Scrisul devine din ce în ce mai mult o muncă eroică în țara noastră, pentru că este făcută împotriva trend-ului demoralizant, împotriva climatului descurajant. Editorul din România și, firește, împreună cu el, scriitorul din România se luptă cu o piață din ce în ce mai restrânsă de cumpărători și cititori de carte, pentru că nimeni nu se mai uită la ce se întâmplă în școală (unde nici măcar profesorii de română nu mai vorbesc despre citit și nu există obiceiul invitării scriitorilor pentru dialogul necesar cu elevii), pentru că televiziunile manelizează populația, pentru că scriitorii români nu sunt cultivați în media, pentru că bibliotecarii achiziționează cu precădere traduceri și foarte puțină literatură română contemporană, pentru că librarii nu-și cultivă nici măcar autorii mai răsăriți din orașele lor, pentru că până și acei puțini cititori de la noi au prejudecata că literatura română ar fi de rangul al doilea, pentru că lucrurile din zona aceasta se pare că au luat-o binișor la vale. Din cât se vede, abia acum scrisul de amorul artei își găsește sensul și rațiunea.

marți, septembrie 24, 2013

La un ceas la care lumea nu s-a trezit încă



La 4,30 e întuneric deplin afară. Scriu două rânduri aici înainte de a trece la roman. Prin asta îmi fac încălzirea, chiar aşa, ca un atlet înainte de cursă. Apropo, extrem de pasionantă confesiunea detaşată din "Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă" a lui Murakami, citită zilele trecute... Am un sentiment ciudat de uşoară vinovăţie că la un ceas la care lumea nu s-a trezit încă eu trezesc lumea din cartea în lucru, deşi această lume din carte este deja obişnuită cu aceste matinale înviorări ale mele. În timp ce scriu, mă uit din când în când la geam aşteptând să se lumineze de ziuă, ca şi cum aş aştepta să mi se deschidă căi şi cărări, drumuri adevărate, un plus de înţelegere, pentru situaţiile şi personajele din carte. Iar lumina se insinuează greu, încet, parcă trebuind să dea la o parte nişte obstacole, aşa cum şi eu, ca să mă clarific, trebuie să re-intru în atmosferă, să fac drumul înapoi în paginile din urmă, să nu mai fiu eu însumi pentru câteva ore, până când trebuie să plec la serviciu şi să cobor iar în realitatea reală.

vineri, septembrie 20, 2013

"Este o epocă de jaf al resurselor ţării sub protecţia şi oblăduirea politicienilor."

Scriitori împotriva proiectului Roşia Montană, pe HYPERLITERATURA, într-o anchetă izbutită realizată de Tibi Oprea. Iată răspunsul meu:
România nu a avut o viaţă aşezată în ultimii şaptezeci de ani, se ştie, dar este evident că regimul acesta al tranziţiei spre nicăieri de după 1989 s-a aşezat temeinic pe furat, pe furat în interese individuale şi în interese străine statului român, iar aceasta este caracteristica lui definitorie. Şi fură de douăzeci şi trei de ani, constant, fără umbră de ezitare şi mai ales fără să fie împiedicat în vreun fel, uneori chiar cu sprijinul nostru electoral, oricum profitând de lipsa noastră de reacţie. Astfel, pădurile sunt tăiate şi duse peste graniţe, iar în urmă rămân inundaţiile şi seceta. Astfel, rezervele de petrol şi gazele sunt preluate aproape pe ascuns de firme străine, iar noi ne trezim fără niciun control asupra lor. Industria, aşa cum era, a fost tăiată bucată cu bucată şi vândută ca fier vechi, fără să se construiască nimic în loc, fără vreun plan de re-industrializare, iar românii, rămaşi fără locuri de muncă, şi-au luat lumea în cap, lăsând în urmă, de izbelişte, familiile, copiii. Au devenit vizibile, mai nou, şi nişte eforturi de înstrăinare a hidrocentralelor, iar terenurile agricole sunt vândute, se pare, la fel, cu clauze deloc în avantajul României şi oricum împotriva intereselor ţăranilor.

miercuri, septembrie 18, 2013

Condiţia precară a scriitorului

SCRIITORUL, UN SUPRAVIEŢUITOR!?
Condiţia scriitorului român, azi (dezbatere, confesiuni, motivaţii)

Răspunsurile la ancheta „Condiţia scriitorului român azi” au apărut în revista Steaua (iulie-august 2013)Au participat: andrei codrescu, Radu Pavel Gheo, Norman Manea, T. O. Bobe, Radu Aldulescu, D. Ţepeneag, Ana Blandiana, Răzvan Ţupa, Andra Rotaru, Liviu Antonesei, Adriana Babeţi, Dmitri Miticov, Laura Pavel, Răzvan Petrescu, Vasile Baghiu, Ovidiu Pecican, Ion Pop, Gheorghe Schwartz, Dan-Liviu Boeriu, Adrian Jicu, Radu Vancu, Mihai Ignat, Ruxandra Cesereanu
Iată răspunsul meu.

Condiţia scriitorului în general nu este deloc bună în România. Se vede cu ochiul liber, iar cei mai mulţi scriitori o ştiu. Doar câţiva dintre ei nu au motive să se plângă pe acest subiect, anume aceia care sunt într-un continuu compromis cu Puterea (indiferent de culoarea ei) şi cu principiile etice. Aflaţi mereu în graţiile mai-marilor zilei, ale sistemului, ei sunt abonaţii la premii, burse, traduceri, sinecuri, călătorii şi privilegii de tot felul. Unii sunt atât de „utili” încât îi găseşti în poziţii importante peste tot, la mai multe instituţii culturale deodată, ca şi cum lumea literară se termină cu ei, iar România nu mai are oameni de valoare.
Ceilalţi, nesupuşi, neînregimentaţi, neconvinşi sau pur şi simplu normali, majoritatea, trăiesc condiţia marginalităţii cu tot ce presupune ea: scriu texte la reviste şi nu primesc niciun ban, nu au acces la edituri chiar dacă scriu uneori mai bine decât privilegiaţii, sunt ignoraţi de critica literară (lipsită în general de spirit critic şi de dragoste pentru literatură, mânată în luptă de interese de găşti şi bisericuţe, fără simţul valorii şi uşor de manipulat de „trend”-uri şi „teme” impuse), sunt omişi din antologiile, clasamentele şi listele oficiale, în sfârşit, sunt daţi la o parte.

marți, septembrie 17, 2013

„Viaţa unui om este mai presus de orice tip de artă.”

„Viaţa unui om este mai presus de orice tip de artă.”
interviu realizat de Constantin Piştea
 interviul a fost postat pe Blogul lui Constantin Piştea şi în revista Observatorul militar (11-17 septembrie 2013) 

Domnule Baghiu, v-aţi făcut cunoscut mai întâi ca poet. Aţi propus chiar şi un concept, sub formă de manifest, o orientare nouă în poezie, pe care aţi numit-o „himerism”. Ce se dorea acest concept şi de ce aţi simţit nevoia lui?
„Himerismul” se dorea mai întâi o glosă teoretică la poemele pe care le scrisesem şi pe care le simţeam – prin evaziunea lor geografică şi temporală şi prin maladivul sanatorial – diferite de acelea care se scriau atunci, dar era, în fond, o reacţie (altfel, declarată chiar în primul manifest din 1998) la ubicuitatea inconsistentă şi dominatoare a paradigmei postmoderniste. În 1988, cu un an aşadar înainte de Revoluţie, când am scris primele poeme în care „călătoream”, în maniera aceasta himeristă, peste graniţe, adică fără paşaport şi fără să-mi pese de comunismul din jur (chiar dacă totul se întâmpla numai în imaginarul poetic), lumea literară era suprasaturată de ironie de dragul ironiei, de intertextualitate şi alte poveşti textualiste. Eu scriam din perspectiva unui om care trăia într-un sanatoriu şi făcea incursiuni prin lume cu aerul cel mai nonşalant posibil. Practic, nu eram pe aceeaşi lungime de undă cu generaţia mea şi nu este nici o umbră de orgoliu în această constatare. Este doar consemnarea unei situaţii pe care am trăit-o. Am simţit nevoia acestui concept pentru că voiam să subliniez diferenţa şi pentru că voiam să ofer lumii literare o perspectivă diferită de paradigma oficială. Postmodernismul era paradigma oficială, acceptată din cât se părea şi de sistem, pentru că nu îngăduia diferenţa. Toţi erau postmodernişti, iar acesta este încă un motiv pentru care am încercat breşa „himeristă”.

Aţi publicat poezie până într-un punct, în care aţi pătruns pe piaţa literară cu un volum de proză scurtă. Ulterior, v-au apărut două romane şi se pare că v-aţi orientat către proză. Ce se întâmplă cu poezia? De ce această schimbare? Este o schimbare profundă sau numai aparentă, numai faţă de public?
Proza exercită o atracţie la fel de puternică asupra mea precum poezia. Prozele scurte din „Punctul de plecare” (Compania, 2004) sunt primele mele tatonări ale prozei realist-existenţiale şi autoficţionale, după ce scrisesem romanul „Ospiciul”, care avea să apără doi ani mai târziu la Editura Vinea, un roman mai îndatorat poeziei, ca stil şi substanţă. Acele povestiri rupte dintr-o realitate trăită au pregătit într-un fel romanul autobiografic „Planuri de viaţă” (Polirom, 2012), scris în totalitate în străinătate, dar şi pe acesta pe care încă îl am în lucru, căruia nu i-am găsit încă titlu şi care va apărea, se pare, anul viitor. Poezia nu a ieşit, totuşi, din atenţia mea în tot acest timp, pentru că în 2008 am publicat volumul de poeme „Cât de departe am mers”, iar în 2012 volumul „Depresie”, ambele la Editura Limes. Schimbarea, dacă avem de a face cu o schimbare, constă mai mult poate în raportarea mea de acum (diferită faţă de altădată) la scris. Privesc cu un ochi mai profesionist relaţia mea cu scrisul, mai tehnic, mai organizat. Proza impune profesionalizarea, disciplinarea, programul.

sâmbătă, septembrie 14, 2013

Deodată, nu mai ai nevoie de imaginaţie, talent şi creativitate, ci de atenţie, simţ al frazei şi al limbii, rezistenţă fizică, răbdare, motivaţie.

De dimineaţă, cum mi-e obiceiul, înainte de a se lumina de ziuă, trec obligat-forţat la romanul meu, mă instalez la masa din bucătărie ca să nu trezesc toată casa, mă aşez la lucru cu o mină serioasă de care încă nu îndrăznesc să râd (ca să nu mă cuprindă renunţarea), apoi îmi dau seama - din nou, ca de atâtea ori - că am devenit un meşteşugar al scrisului, că nu mai sunt scriitorul care se avântă în uitare de sine în teritoriile cărţii sale (aşa cum am fost cât am scris textul propriu-zis), ci un meseriaş care finisează, şlefuieşte. Sunt în acest stadiu cu romanul la care lucrez de ceva vreme. E limpede, primul draft al unui roman este baza de la care porneşti, lucrul cel mai important în această muncă de construire a unei lumi funcţionale prin ea însăşi, dar de aici mai este cale lungă până la final. Revizuirile, adăugirile, corecturile, toate urmează să fie făcute nu numai o singură dată. În acest fel, într-o manieră foarte subtilă, arta literară devine o simplă meserie. Deodată, nu mai ai nevoie de imaginaţie, talent şi creativitate, ci de atenţie, simţ al frazei şi al limbii, rezistenţă fizică, răbdare, motivaţie. Asta e partea "de meserie" (vorba lui Eminescu) căreia trebuie să fii pregătit să-i faci faţă. De fapt, este proba adevărată pentru un scriitor de roman. Dacă o treci, lucrurile au şansa să se limpezească întocmai ca lumina de la fereastra bucătăriei mele.

vineri, septembrie 13, 2013

Pornirea autodistructivă caracteristică scriitorilor de a dramatiza tot ce ține de scris

Deși am avut și am pentru scris o atracție nemăsurată, scrisul nu a reușit să devină, din fericire, urgența numărul unu a vieții mele. El încearcă asta prin toate mijloacele, dar familia, prietenii, viața, felul în care văd eu lucrurile i-o iau mereu înainte. Sunt mulțumit că reușesc să țin la distanță (uneori doar printr-o privire ironică) pornirea autodistructivă caracteristică scriitorilor de a dramatiza tot ce ține de scris, de "pagina albă", de "avatarurile creației", pentru că simt că aceasta e singura cale prin care pot evita falsificarea scrisului însuși și a vieții pe care o trăiesc. Autodamnarea și refugiul în rama fals romantică a "neînțelesului de către contemporani" sunt pentru un scriitor moduri de a se amăgi pe sine și de a-i amăgi pe ceilalți, sunt eschive de la confruntarea cu limitele proprii și ale lumii noastre, un fel de "avoidance strategy" care încearcă să ascundă, poate, epuizarea resurselor creatoare și, până la urmă, conștiința dureroasă a ratării.

duminică, septembrie 08, 2013

Lumea din roman, o lume din lumea noastră

Îmi scot din minte, în fiecare dimineaţă când mă aşez la scris, la scrisul la roman, toate dificultăţile care ar putea apărea ca să mă împiedice să merg mai departe, care să mă demotiveze şi să mă scoată din joc. Le cunosc, ştiu că vor apărea, dar le ignor. Pur şi simplu le alung din minte de fiecare dată când vin. Nu ţin cont de ele. Aşa reuşesc să adaug în fiecare zi paginile pe seama cărora lumea din roman devine şi ea o lume din lumea noastră.

joi, septembrie 05, 2013

Retro, dar adevărat

Sunt conștient că ar putea suna retro ceea ce spun acum, dar măcar știu că este adevărat. Când scriu sunt însuflețit de încredere și speranță. Încredere că oamenii vor găsi o cale de a nu-și face, totuși, viața mai dificilă decât este. Speranță că viitorul va fi de partea noastră. Nu aș putea scrie un rând fără acest tip de entuziasm romantic. Mai este motivația interioară, care ține probabil de firea proprie, pe care nu reușesc s-o deslușesc oricât aș întoarce lucrurile pe toate părțile. Chiar în dimineața aceasta, în timp ce butonam - cam posomorât, recunosc - la computer în încercarea de a trece iar, mai mult și mai mult, peste limitele personale, de a duce povestea din romanul în lucru mai departe și de a-i configura un traseu mai limpede, ca în fiecare zi, felul optimist și lipsit de ezitări în care la ferestre răsărea soarele și făcea inutilă, încetul cu încetul, lumina becului din bucătărie mi-a adus un fel de bucurie fără motiv, un reper în plus, o confirmare pentru normalitatea tensiunii emoționale constante în care trăiesc și care mă împiedică să abandonez, mă împinge cu indiferență înainte.

luni, septembrie 02, 2013

Până la Poiana Bahrin...

Dacă nu am reușit ieri să ajungem pe Ceahlău ca în ultimele sfârșituri de săptămână, am urcat totuși, nu mult după ce am ieșit de la biserică, până la Poiana Bahrin, aici lângă Piatra Neamț, pe traseul care începe la podul de peste Bistrița din dreptul restaurantului Căprioara. Pădurea de fag bătrână ne-a ținut umbră tot timpul cât am urcat sporovăind cu prietenii noștri, iar priveliștea care ni s-a deschis pe culme pot spune că a făcut să merite efortul, căci am putut vedea din acel loc Ceahlăul (“la apus”, vorba poetului), ca să nu mai spun că lărgimea pajiștii mărginite de stejari seculari și fagi și în fapt diversitatea ei stranie de arbuști și arbori – de la măceș la pădureț și de la plop la răchită – ne-au dat sentimentul că ne aflăm într-un decor anume ticluit pentru toți cei care treceam pe acolo, figuranți într-un film în care nu există roluri principale. Am stat pentru o gustare, un pahar de vin și două vorbe sub unul din acei pădureți încărcați de fructe, iar eu m-am gândit mereu, în timp ce ascultam și mai spuneam câte ceva din când în când (așa funcționează mintea mea și știu că nu am scăpare), la felul în care lucrurile importante devin în lumea noastră lipsite de greutate, iar cele mici capătă un fel de aură care le transformă în cele mai prețioase daruri. Este poate un adevăr dintre cele mari, pe care însă suntem învățați – culmea, prin tipul de educație – să-l ignorăm și să-l dăm la o parte, pentru că ni se pare mărunt și nedemn de aspirațiile noastre gonflate peste măsură, nepotrivit cu imaginea noastră despre noi înșine, mereu deasupra realității, mereu dincolo de limitele neîncăpătoare, mereu înaintea noastră pe traseu, lăsându-ne în urmă, depășiți.

marți, august 27, 2013

Temă de reportaje pentru televiziuni

Temă de reportaje pentru televiziuni: librării și biblioteci. Cine intră în aceste locuri? Tineri, mai puțin tineri, bărbați, femei etc. Ce fel de cărți se cumpără? Cum se vinde literatura română de azi în comparație cu traducerile? Ce spun librarii? Ce spun cititorii/cumpărătorii? Ce spun editorii? Ce spun autorii? Ce fel de cărți se împrumută în biblioteci? Se mai discută în școală despre cărți și despre lectură? În familii mai este un subiect cartea și mai este o preocupare cititul? Ar fi material pentru un an întreg de dezbateri, reportaje, interviuri, dialoguri, pentru totdeauna, de altfel... În locul mahalalei care ni se livrează, parcă programat.

duminică, august 25, 2013

Marea cu sarea înţelegerii

Una din părţile bune ale acestei poveşti legate de scris, de scrisul prozei, în care sunt prins de vreo trei ani, este că nu te scoate din realitatea în care trăieşti, pentru că trebuie mereu să ai un ochi deschis asupra a ceea ce se întâmplă în jur şi mai departe în lume, pentru exerciţiul observaţiei, atât de necesar unui prozator. Spre deosebire de un poet (iar în ce mă priveşte - slavă Domnului! - am experimentat şi povestea poeziei), un prozator nu trăieşte ataractic, nu se rupe de realitate, nu se abandonează cu totul universului pe care îl crează. El trebuie să facă naveta între viaţa lui şi viaţa din roman permanent. Altfel, substanţa prozei sale se poetizează, se infuzează liric, ajunge să opereze cu alte mijloace, străine de scopul cu care pornise încă de la prima frază a romanului. Dacă un poet e mai mereu absent din propria viaţă (pe care, culmea, o înţelege foarte bine), un prozator e foarte prezent pentru că simte că substanţa scrisului său vine din cotidian, nu din viaţă aşa la modul absolut, ca în cazul poeţilor. Mişcarea oamenilor şi a lucrurilor din fiecare zi este filmul pe care îl are mereu în vedere, nu sensurile şi semnificaţiile acestei mişcări. Ele, sensurile şi semnificaţiile, vin la final, în ultimul capitol, când totul se leagă, când deja începe să se clarifice faptul că dincolo de întâmplări există un înţeles derivat, ceva ce se adaugă în mod natural, un fel de poezie nescrisă de dincolo de proză, nu una de cuvinte, ci una de sentimente, aceeaşi care se insinuează, de fapt, şi dincolo de rândurile scrise ale oricărui poem, din cât se pare, la care se ajunge însă pe căi diferite, aceeaşi care se vede şi la finalul unei vieţi. Sunt căile omului prin care încearcă marea cu sarea înţelegerii.

sâmbătă, august 24, 2013

Cum ar fi dacă televiziunile ar face reclamă susţinută literaturii române contemporane

Mă gândesc (visez) la cum ar fi dacă televiziunile ar face reclamă susţinută literaturii române contemporane. Aşa cum oamenii sunt îndemnaţi să cumpere produse alimentare româneşti, de exemplu, pentru a susţine agricultura românească, aşa cum, la fel, sunt sfătuiţi, din aceleaşi motive patriotice, să cumpere Logan-ul autohton, tot aşa ar fi frumos să fie îndemnaţi să cumpere şi să citească (şi) cărţi ale autorilor români în viaţă, nu pentru altceva decât pentru sprijinirea literaturii române de azi, care, mai devreme sau mai târziu, se va învăţa (şi ea) la şcoală. S-ar putea face pentru aceasta (de ce nu?) chiar o campanie, la fel de intensă şi în baza aceloraşi raţiuni patriotice cum s-a făcut pentru tricolor.

vineri, august 23, 2013

O trăire specială care mă face să plutesc pe deasupra dificultăților

M-am hotărât să continui lucrul la romanul abia început. Despre cel pe care tocmai l-am terminat (să zicem așa) acum câteva săptămâni pot spune că va sta încă în atenția mea tot timpul, de asemenea, în sensul că îi voi extinde anumite pasaje și capitole, îi voi adăuga scene noi, pagini care să-i dea, poate, mai multă greutate, iar aceasta se va întîmpla până când îl voi preda, la primăvară, editurii. Între timp, voi înainta, încetul cu încetul, cu acesta nou. Există în mine un fel de însuflețire romantică față de aceste proiecte literare, un sentiment plăcut că lucrurile au sens în lumea noastră, o trăire specială care mă face să plutesc pe deasupra dificultăților.

joi, august 22, 2013

Am cam părăsit disciplina

Dacă recunosc, jumătate din vină îmi este iertată, așa că recunosc spășit că în ultimele zile am cam părăsit disciplina. Resimt asta ca pe o mare greșeală, ca pe o delăsare de neconceput. Nu m-am mai trezit dimineața la 4,30, ca de obicei, pentru scris, nu am mai scris cele "cel puțin două pagini pe zi", nu m-am mai frământat pentru personaje și situații. Oare pot spune că am trăit, în schimb, mai intens? N-aș zice. Începe să nu-mi mai placă de mine. Măcar sunt hotărât să resetez traseul și să revin la punctul de plecare, de fapt, la punctul de continuitate.

miercuri, august 21, 2013

Despre ratare ca împlinire

V-aş spune din nou două-trei vorbe despre Planuri de viaţă, mai ales că o văd acum din nou la reduceri (13%) pe elefant.ro şi m-am gândit că acest amănunt ar putea (şi el) să vă atragă atenţia, aşa cum îmi doresc, cu toată onestitatea... În mai puţine sau mai multe cuvinte, pot spune că este un roman al supravieţuirii unei familii în timpuri grele (ultimii şaptezeci de ani) şi într-o lume încercată (România şi Est-ul). Poate fi văzut ca un roman al supravieţuirii lagărelor sovietice (tatăl), comunismului ceauşist (fiul) şi tranziţiei haotice spre nicăieri (nepotul). "Planuri de viaţă" (Ed. Polirom, 2012) oferă, cred, în pofida tonului lui amar, un fel de imagine a speranţei în acţiune. Cartea mi se pare că vorbeşte, între altele, despre modul în care povara trecutului poate deveni, prin cunoaştere şi asumare, un ajutor nepreţuit şi un imbold pe drumurile străinătăţii - pentru că îţi arată cine eşti între ceilalţi. Cred, de asemenea, că mai vorbeşte (prin poveştile de viaţă ale personajelor şi planurile în care acestea se mişcă) despre ratare ca împlinire - într-un înţeles strict uman, pentru că te aduce la nivelul zero, acolo unde omul se simte, paradoxal, mai protejat. Cartea se încumetă, de asemenea, să arate (nu să demonstreze!) şi cum fericirea înseamnă mai curând trăirea clipei ("un biscuit", cum spune un personaj) decât organizarea tenace a carierei, sau cum singurătatea este doar ocazia de a reflecta mai mult asupra condiţiei tale individuale şi deci un punct de resetare a planurilor. Şi încă alte şi alte lucruri, pe care şi criticii, în parte, le-au văzut şi le-au arătat, pe care - nu mă îndoiesc - le vor vedea şi le vor arăta şi de acum încolo. 

marți, august 20, 2013

O zonă de graniță, unde totul poate căpăta sens sau se poate pierde ca și cum nu ar fi fost niciodată

Toate lucrurile peste care treci în grabă și pe care le dai la spate cu gândul că ai scăpat de o povară au obiceiul să-ți iasă în față când te aștepți mai puțin, ca o surpriză plăcută cel mai adesea. Pagini pe care le-ai scris cândva și despre care ai crezut că nu sunt prea izbutite capătă azi, la o nouă lectură, valoarea pe care o aveau și pe care nu ai văzut-o. Toate bune și frumoase până aici, numai că deși valide literar ele și-au pierdut ceea ce aș numi conexiunea la timp și plutesc așa parcă într-o zonă de graniță, unde totul poate căpăta sens sau se poate pierde ca și cum nu ar fi fost niciodată.

luni, august 19, 2013

Comunismul iese cam şifonat din romanul meu

În romanul Planuri de viaţă cititorul are ocazia să ia cunoştinţă, ca să zic aşa, între altele, şi de comunismul din România (plus Gulag-ul sovietic), dar nu într-un mod ostentativ, nu în manieră etic-morală-pedagogică, nu pentru că e "trendy" sau mai ştiu eu cum acum să scrii despre comunism, ci numai pe seama poveştilor de viaţă ale personajelor. Demonstraţiile de acest tip (politic-istoric) le prefer în studii şi eseuri, nu în romane. Comunismul iese cam şifonat din romanul meu, e adevărat, dar nu pentru că mie nu mi-a plăcut comunismul sau pentru că aş fi vrut să fac vreo demonstraţie, ci pentru că altfel nu poate ieşi. Iar dacă vă spun că asta m-a "costat" prietenia unui om care s-a recunoscut în roman şi nu i-a plăcut cum se vede acolo, adică un nostalgic al comunismului, cum şi este cu adevărat, poate că o să înţelegeţi cam ce fel de trăiri am în legătură cu această carte şi poate o să fiţi curioşi s-o citiţi. Şi am pus cuvântul între ghilimele pentru că dacă un astfel de motiv face o prietenie să se clatine, atunci poate că nu prea a fost adevărată.