"Faţă de care dintre cele zece porunci sunteţi mai înţelegător?" este întrebarea pe care Marius Chivu a adresat-o mai multor scriitori (Liviu Antonesei, Vasile Baghiu, Lavinia Branişte, Adrian Chivu, Alexandru Ecovoiu, Medeea Iancu, Veronica D. Niculescu, Dora Pavel, Sebastian Reichmann şi Andra Rotaru), în cadrul anchetei apărută în Dilemateca din noiembrie 2012.
Iată răspunsul meu. "Cu intenţia expresă de a răspunde la această anchetă, am recitit cele zece porunci (pe care – ei bine! – am constatat că nu le ştiu pe de rost, aşa cum ar trebui) şi am conchis că dintre toate cel mai îngăduitor am fost întotdeauna – şi încă mai sunt – faţă de porunca a patra, aceea în care suntem îndemnaţi să ne aducem aminte de “ziua odihnei”. Am spus „dintre toate cel mai îngăduitor”, însă este evident că faţă de unele, cel puţin, nimeni nu ar trebui să aibă chiar nici o îngăduinţă. Deşi merg adesea duminica la biserică (nu în fiecare duminică, din păcate), obişnuiesc să muncesc în această zi. Nu este vorba despre muncă fizică la ţară şi nici măcar despre curăţenia obişnuită în apartament, ci despre scris şi citit. Bineînţeles că dacă – să zicem – am vase nespălate în chiuvetă rămase de cu o seară înainte în care am stat, poate, mai târziu cu nişte prieteni, le spăl, că doar n-o să le las aşa până vine ziua de luni. Bigotismul îmi displace şi mă indispune. Acesta este însă un alt subiect... Revenind la întrebare, da, scriu adesea şi în această „a şaptea zi” în care Dumnezeu s-a odihnit după ce a făcut lumea. Mă aşez la scris cu toată convingerea că nu comit nici un păcat, iar impresia de nevinovăţie vine probabil, mă gândesc, şi din aspectul exterior static, chiar paşnic al oricărei activităţi de acest fel. Când scrii pare că nu faci nimic. De aici probabil şi conotaţiile peiorative ale statutului de poet şi scriitor... Cel puţin la noi, scrisul este privit şi aşa, cu uşurătate. Ştiu că în această chestiune nu conteză până la urmă impresia exterioară, ci numai faptul de a încălca sau nu una din poruncile Domnului. Un duhovnic ar avea, cred, mai multe de spus pe această temă, dar tentaţia unei zile întregi în care aş putea să scriu sau să citesc pentru că nu trebuie să mă duc la serviciu va fi în mod sigur întotdeauna foarte puternică. În fine, întrebarea îmi aduce aminte şi de o întâmplare pe care am trăit-o cu ani în urmă pe Aeroportul Heathrow. Uitându-se cu insistenţă în paşaportul meu, funcţionara de la ghişeu m-a întrebat cu mirare de ce nu am o viză „de muncă”, ci una turistică, deşi fusesem invitat în Marea Britanie pentru a scrie o carte. Repeta chiar: „Writing is work! Writing is work!”. Am răspuns că habar nu am de ce nu primisem o astfel de viză, dar că îmi place foarte mult când ea repetă cu atâta convingere că scrisul este muncă. Zâmbetul ei mă face şi acum să cred că discuţia merită să rămână deschisă."
Iată răspunsul meu. "Cu intenţia expresă de a răspunde la această anchetă, am recitit cele zece porunci (pe care – ei bine! – am constatat că nu le ştiu pe de rost, aşa cum ar trebui) şi am conchis că dintre toate cel mai îngăduitor am fost întotdeauna – şi încă mai sunt – faţă de porunca a patra, aceea în care suntem îndemnaţi să ne aducem aminte de “ziua odihnei”. Am spus „dintre toate cel mai îngăduitor”, însă este evident că faţă de unele, cel puţin, nimeni nu ar trebui să aibă chiar nici o îngăduinţă. Deşi merg adesea duminica la biserică (nu în fiecare duminică, din păcate), obişnuiesc să muncesc în această zi. Nu este vorba despre muncă fizică la ţară şi nici măcar despre curăţenia obişnuită în apartament, ci despre scris şi citit. Bineînţeles că dacă – să zicem – am vase nespălate în chiuvetă rămase de cu o seară înainte în care am stat, poate, mai târziu cu nişte prieteni, le spăl, că doar n-o să le las aşa până vine ziua de luni. Bigotismul îmi displace şi mă indispune. Acesta este însă un alt subiect... Revenind la întrebare, da, scriu adesea şi în această „a şaptea zi” în care Dumnezeu s-a odihnit după ce a făcut lumea. Mă aşez la scris cu toată convingerea că nu comit nici un păcat, iar impresia de nevinovăţie vine probabil, mă gândesc, şi din aspectul exterior static, chiar paşnic al oricărei activităţi de acest fel. Când scrii pare că nu faci nimic. De aici probabil şi conotaţiile peiorative ale statutului de poet şi scriitor... Cel puţin la noi, scrisul este privit şi aşa, cu uşurătate. Ştiu că în această chestiune nu conteză până la urmă impresia exterioară, ci numai faptul de a încălca sau nu una din poruncile Domnului. Un duhovnic ar avea, cred, mai multe de spus pe această temă, dar tentaţia unei zile întregi în care aş putea să scriu sau să citesc pentru că nu trebuie să mă duc la serviciu va fi în mod sigur întotdeauna foarte puternică. În fine, întrebarea îmi aduce aminte şi de o întâmplare pe care am trăit-o cu ani în urmă pe Aeroportul Heathrow. Uitându-se cu insistenţă în paşaportul meu, funcţionara de la ghişeu m-a întrebat cu mirare de ce nu am o viză „de muncă”, ci una turistică, deşi fusesem invitat în Marea Britanie pentru a scrie o carte. Repeta chiar: „Writing is work! Writing is work!”. Am răspuns că habar nu am de ce nu primisem o astfel de viză, dar că îmi place foarte mult când ea repetă cu atâta convingere că scrisul este muncă. Zâmbetul ei mă face şi acum să cred că discuţia merită să rămână deschisă."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu