Vasile Baghiu este unul
dintre cei mai importanţi scriitori nouăzecişti. Format în plin postmodernism,
el refuză să experimenteze modelele colegilor de generaţie, inventează o poezie
evazionistă pe care o numeşte „himerism”, un mod propriu de a se izola de
realitatea apăsătoare a sfârşitului unei lumi căreia, iată, nu putem spune că
i-a urmat una mai bună, dar asta-i altă poveste. Poezia himerică, în care un
erou liric numit Himerus Alter rătăcea (şi încă mai rătăceşte!) pe mapamond contemplând
condiţia umană la graniţa dintre milenii, inventând pentru acest lucru o lume
paralelă, cum observa Ana Blandiana, l-a singularizat încă de la debut pe
Vasile Baghiu şi, în ciuda efortului său de a crea un curent, a rămas doar cu
doi-trei discipoli, şi aceia mai mult declarativi. În proză refuză de asemenea
modelele postdecembriste, refuză mizerabilismul, trivialul, terifiantul,
expresiile licenţioase, chiar pornografia, care invadaseră literatura scăpată
de sub cenzură, ba chiar abordează o temă inexistentă la alţi confraţi, boala,
într-un roman de mare subtilitate, „Ospiciul”. Când apăreau sute de „memorii”
mai mult sau mai puţin inventate, când prolifera o literatură vituperantă
despre „epoca de aur”, un fel de realism
socialist invers, ori sute de cărţi erotice, ca o defulare după anii de
pudibonderie comunistă, Vasile Baghiu nu se simte atras de temele cu succes la
publicul contemporan, el transcrie doar un caiet scris de tatăl său în anii
şaizeci, cu memorii autentice, nu inventate, din prizonieratul siberian.
Al doilea roman publicat
de Vasile Baghiu recent la Editura
„Polirom”, „Planuri de viaţă”,
este tot atât de original ca tot ce a scris până acum. Etalând de data asta o
scriitură simplă, aparent frivolă, colocvială, autorul abordează teme de mare profunzime, pe
care le face accesibile cititorilor de tot felul.
Originalitatea romanului
începe cu felul în care este conceput cronotopul. Dacă un mare scriitor şi
filosof vedea trei moduri de a percepe timpul: timpul havuz, care curge în
viitor, timpul fluviu, care curge în prezent şi timpul cascadă, care curge în
trecut, Vasile Baghiu inventează o altă metaforă pentru timp: ascensorul! Iată
cum vede el că pot fi situate în timp şi spaţiu personajele sale, întâmplările,
nu şi planurile (despre „planuri de viaţă” vom vorbi mai încolo): „Timpul
tatălui s-a oprit aici. Vili are sentimentul că timpul nu curge pe orizontală,
ci pe verticală, că ei toţi sunt prinşi în acest fluid care circulă cu mai
multe lifturi în sus şi în jos. El se plimbă cu liftul lui, sora lui, Carmen,
cu liftul ei. Se întâlnesc uneori şi îşi fac semne cu mâna. Sunt lifturi din
material transparent, ca la aeroport. Tatăl are şi el un lift. Vili îl vede –
cu pălărie – cum urcă în timp ce el coboară. Apasă pe butoane, se joacă. Coboară
şi urcă după cum au chef. Distracţia e în toi. Îi vede în câte un lift şi pe
copiii lui, Irina şi Matei. Soţia lui, Diana, tocmai coboară, distrându-se.
Când va urca, iar el va coborî, o va vedea din nou. Toţi se distrează. Se joacă
de-adevăratelea cu lifturile. Aceasta este cea mai bună distracţie pe care o
pot avea. Fără trecut, fără viitor. Numai prezent, ca un anotimp etern,
neschimbător. Ca o zi fără seară, fără noapte, fără dimineaţă.”(p. 100).
Cu această viziune
asupra spaţiului şi a timpului, autorul construieşte o structură epică
browniană, în care personajele se mişcă dezinvolt din Canada până în Australia,
din Suedia în Italia, trec prin Anglia, Franţa, Elveţia, poposesc mai mult în
România sau Germania, întâmplările se petrec în Siberia de după război, când
Vili încă nu era născut, în anii comunismului, sau în prezent.
Vasile Baghiu îşi urmăreşte eroul, pe Vili Barna, un
psiholog care este şi scriitor, în timpul celor patru luni de rezidenţă oferite
de o fundaţie germană pentru a-şi redacta studiul său despre influenţa stării
psihice a oamenilor asupra plantelor. Această ieşire de patru luni din România
este pentru Vili o experienţă fascinantă, un prilej de a compara imaginea din
mintea lui despre „afară” şi realitate. Primul său zbor cu avionul, contactul
cu o lume cosmopolită, senzaţia că participă la un joc cu oameni mari „cum este
viaţa foarte adesea” (p.14), apoi deziluzia care însoţeşte de cele mai multe
ori contactul său cu Occidentul pe care îl visa când, în ţară fiind, făcea
planuri de emigrare, toate acestea reprezintă fundalul pe care imaginaţia
febrilă a psihologului scriitor ţese, într-un fascinant joc narativ, sute de
întâmplări care formează o imagine a vieţii însăşi.
De la arta experimentală, politica în România şi în
occident, viaţa de zi cu zi, în România sau în reşedinţa de lângă Köln,
problema fericirii, sau a relaţiei cu Dumnezeu, viaţa în infernul gulagului
sovietic, până la bucuria de a trăi într-o familie iubitoare, autorul abordează
teme foarte diverse pe care Vili Barna le trăieşte în garsoniera din reşedinţa
germană, fie scriind, fie plimbându-se cu bicicleta, sau navigând pe internet,
fie transcriind pe calculator caietul cu însemnările tatălui său despre
captivitatea siberiană. Avionul, automobilul, internetul comprimă spaţiul şi
timpul: Vili Barna conversează cu prieteni din Canada sau Australia prin
internet, merge cu automobilul în Italia sau la ţară, unde trăieşte mama lui, este prezent
în lumea foarte diversă a unei Europe unde România este o insulă de bucurie
spirituală, cu toate decepţiile provocate de politica intrată pe mâna
deşeurilor comunismului, trăieşte intens atât în spaţiul real, cât şi mai ales
în spaţiul virtual. „Simte uneori că ar avea lucruri importante de spus, păreri
ale lui despre ce se întâmplă în lume în zilele noastre, de exemplu, dar se teme că nu interesează pe nimeni.
Păreri găseşti în ziare câte vrei. Mai bine se limitează la ce li se întâmplă
lui şi familiei lui, acum şi în trecut, acum şi în viitor. Este o limitare
plăcută.”(p.198). Prezentul devine continuu, tot ce-a fost ori o să fie, în
prezent le-avem pe toate, deci planurile sunt inutile. „Planuri de viaţă” fac
aproape toate personajele, chiar şi Tatăl, prizonier în Siberia, supravieţuind
în condiţii infernale, îşi face „planuri de viaţă”! Sintagma care dă titlu
romanului am întâlnit-o de cel puţin zece ori, dar nici un „plan de viaţă” nu
se realizează, autorul evită chiar să ne spună care sunt acele „planuri”. De
aici nu trebuie să tragem concluzia că romanul adună un şir de eşecuri. Nu, e
vorba doar despre faptul că omul trebuie să-şi trăiască viaţa aşa cum i-a dat-o
Dumnezeu, care nu ţine cont de „planurile noastre de viaţă”. Aceste planuri nu
sunt o sumă de eşecuri, sau ratări, ele doar alcătuiesc o viaţă paralelă
netrăită, ceva ce-ar fi putut să fie, dar niciodată nu va fi! În lumea reală
personajele trăiesc „întâmplări”, trăiesc într-un prezent continuu atâta timp
cât ele mai au clipa, mai au raza, care tot mai ţine încă… Ce e fericirea?
Dintr-o lungă şi emoţionantă discuţie cu o colegă plecată în Suedia, Vili află
că „uneori omul găseşte fericirea şi într-un biscuit” (p.199). Goana după bani,
averi, vile şi maşini scumpe e absurdă, colegii care s-au stabilit în
străinătate, chiar dacă au ajuns la o prosperitate de neimaginat în România, au
nostalgia fericirii despre care vorbeşte Gabi din Suedia. Bucuria de a trăi
„acasă”, printre ai tăi, nu poate fi egalată de nimic. Tema familiei devine
centrală, alături de tema satului. Pentru Vili existenţa nu poate fi concepută
decât între ai lui: părinţi, soţie, copii, rude, prieteni. El se consideră o
legătură între tatăl său şi fiul Matei pe care îl educă în spiritul unei
independenţe faţă de lume, dar asta neînsemnând o independenţă faţă de familie.
Conştiinţa faptului că aparţii unui spaţiu spiritual – familia, ţara, prietenii
– îl face pe Vili să privească precum un spectator lumea occidentală în care
trăieşte câtva timp. La vila unde este găzduit, participă la un experiment
artistic anunţat cu mult zgomot, experiment în care „artista” …paşte iarba de
pe un metru pătrat de gazon. Vili o secondează, la cererea ei, cumpără gazonul
şi îl montează pe un suport de scândură, joacă rolul unui asistent foarte atent
la ce se întâmplă, în timp ce ziariştii se înghesuie cu aparate de filmat şi
fotografiat să imortalizeze „evenimentul”. Artista se aşează în patru labe,
începe să mestece iarba, iar când termină se ridică victorioasă, plină de pământ
şi iarbă pe faţă, în admiraţia celor prezenţi. Vili asistă foarte atent la tot
ce se întâmplă, descriind cu un umor aproape moromeţian scena. De fapt, de-a
lungul peregrinărilor sale, eroul priveşte detaşat lumea prin care trece, cu un
umor abia schiţat, care destul de rar devine amar, chiar satiră, mai ales când
e vorba de România, ca în cazul întâlnirii cu un editor care îi vinde pe bani
propria carte, deşi nu-i plătise nimic pentru drepturi de autor. Eroul nostru
se angajează şi în politică, discută violent cu un unchi admirator al „epocii
de aur”, dar nu suntem foarte siguri dacă despre capitalismul mimat de foştii
activişti sau securişti, care jefuiesc ţara în complicitate cu străinii are o
părere mai bună, se simte umilit de felul în care este tratat atunci când vrea
să emigreze şi, evident, renunţă revoltat la ideea de a deveni „american”. Iubirea
pentru Occident se transformă de multe ori în revoltă. Tonul capătă violenţe
satirice.
Umorul devine însă tandru atunci când e vorba de satul
românesc, de familie, de prieteni. Vili îl iniţiază pe fiul său Matei în felul
în care se taie un salcâm. Scena e tot moromeţiană, dar în timp ce la Marin
Preda există un umor sarcastic, aici tatăl îşi iniţiază fiul cu dragoste.
Antologică este şi scena târgului, în care familia, în frunte cu mama
octogenară, merge să cumpere o coasă pentru a nu mai avea nevoie să apeleze la
vecini. Felul cum este căutată coasa, după calitatea oţelului, după preţ,
tocmeala, apoi ritualul mesei de sub difuzorul asurzitor, la care se mănâncă
mici cu muştar şi se bea, obligatoriu, bere, toate sunt descrise cu lux de
amănunte, hiperrealismul colorând scena sadovenian.
Romanul lui Vasile Baghiu se poate citi în mai multe
feluri. El poate fi citit şi în tren - sau în avion! – poate fi citit de la
orice pagină, doar pentru amuzament, dar poate fi citit şi ca pe o foarte profundă şi complexă imagine a lumii
în care trăim. Realismul lui este un realism magic, un realism care transcende,
care nu striveşte corola de minuni a
lumii: este un realism prin excelenţă estetic, adică un realism care ne
dezvăluie veşnicia clipei. „Azi, de exemplu – ca să se refere la acest
nesfârşit „azi”, în care trăieşte veşnic şi in care se simte ca peştele în apă,
în care se întâlneşte bine mersi cu tata, mama, surorile, copiii lui,
prietenii, artiştii şi scriitorii, oameni de tot felul de pe stradă, de acum,
de dinainte de al Doilea Război Mondial, din timpul războiului şi de după el,
de ieri, de azi, de mâine, când este acasă, la Piatra Veche, venit din Elveţia…”(p.217)
Vili Barna trăieşte o întâmplare „neplanificată”, cum sunt toate întâmplările
vieţii.
Când Vili Barna citeşte, el „nu este nici în
străinătate, nici acasă. Este în zbor.”(p.308). De fapt, aşa se termină romanul:
„Mai este o oră până la aterizare. Vili ia cartea lui Iris Murdoch din plasa
din faţă şi îşi continuă lectura. Zboară şi citeşte. Trăieşte şi citeşte. Este
pe un drum bun. Este în aer, iar situaţia asta îi convine de minune.”(p.308).
Este de fapt în „anotimpul etern”, care e viaţa
însăşi.
P.S. După un prost obicei al „textualiştilor”, am
introdus în textul meu citate din mari scriitori, pe care le poate recunoaşte
şi un elev de liceu, fără ghilimelele şi trimiterea de rigoare, dar nu ştiu
dacă am făcut bine, căci, Doamne fereşte, pot fi acuzat de plagiat!...
Ioan NEACŞU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu