duminică, septembrie 02, 2012

"În literatură nimeni nu ia locul nimănui."


"Zona literară", numărul 7-8/2012. AICI găsiţi revista în format PDF. 
Zon@ncheta: Curente, generaţii şi premii literare
Vasile Baghiu: "În literatură nimeni nu ia locul nimănui." (pag. 113-114)


 1. De peste trei decenii se vorbeşte în spaţiul cultural românesc despre postmodernism. Mai mult, aud peste tot acest cuvânt: în biserică, în amfiteatrele universităţii, în piaţă, în mall, la cinema, în campaniile electorale, la televizor etc. Am senzaţia că toată lumea bârfeşte sau argumentează ceva cu privire la acest curent. Din punctul dumneavoastră de vedere, care credeţi că ar fi abordarea coerentă cu privire la acest curent? (Mai) Putem vorbi despre un postmodernism românesc?

Prima paradigmă literară care s-a opus postmodernismului autohton a fost himerismul, pe care l-am teoretizat în mai multe manifeste, primul apărut în 1998. Am resimţit mereu postmodernismul ca pe o paradigmă tehnicistă, uscată, lipsită de magie şi utopie. Mai mult, ca pe o capcană pentru originalitate şi autenticitate. Prin himerism, am încercat să arăt că literatura este mai mult o chestiune de viaţă decât una de tehnică literară. Paradigma mea a evoluat şi s-a dezvoltat în paralel cu postmodernismul şi a dat un semnal că ieşirea de sub umbrela largă a postmodernimului este posibilă. Coincidenţă sau influenţă directă, imediat au apărut şi alte manifeste şi paradigme  în anii ce au urmat. 
  
2.  S-a constatat că ultimele generaţii literare s-au coagulat datorită relaţiilor de prietenie dintre scriitori. Cât de reală (sau necesară) este această solidaritate dintre scriitori? Există un dialog (real) între generaţii? În fond, ce înseamnă, pentru dumneavoastră o generaţie literară? Există vreo legătură între vârsta biologică şi abordarea unor anumite genuri literare?

Din păcate, scriitorii nu sunt solidari pe probleme care ar merita cu adevărat solidaritatea. De exemplu, cazul Goma, despre care eu cred că merită să vorbim ori de câte ori avem ocazia.  Emblematic pentru rezistenţa anticomunistă, acest scriitor ar trebui să fie susţinut de întreaga breaslă. Faptul că nu se întâmplă aceasta arată că mulţi scriitori au legături adânci cu sistemul comunist şi/sau că în formarea lor au fost ignorate valorile etice şi morale, atât de necesare pentru cristalizarea unei solidarităţi. Între generaţii, dialogul este aproape inexistent. Nu ştiu cum ar trebui să arate acest dialog, dar să ne citim unii pe alţii ar fi de dorit. O generaţie literară este un grup de scriitori care se afirmă în acelaşi timp, publică în aceleaşi reviste, poate la aceleaşi edituri, se întâlnesc la evenimente literare organizate de ei şi pentru ei înşişi şi împărtăşesc aceleaşi gusturi în materie de literatură.  Da, există această legătură între vârsta biologică şi abordarea unor anumite genuri literare. Chiar dacă se poate scrie poezie la toate vârstele şi sunt cazuri de poeţi care scriu excelent poezie şi la optzeci de ani, poezia aparţine, totuşi, tinereţii. Tot aşa cum pentru roman, trebuie să ai ceva experienţă de viaţă, în pofida cazurilor de romancieri tineri.
  
3. Care ar fi portretul scriitorului român după două decenii de liberă circulaţie? În ce măsură a influenţat această deschidere literatura română? Dar opera dumneavoastră?

Scriitorul român, în general, încă aşteaptă să vină cineva la el să-l traducă, să-l publice « afară ». Este o atitudine greşită. Iniţiativa proprie în comunicarea cu mediile literare de « afară » ar trebui să devină regula. Din fericire, mulţi scriitori au călătorit, au contacte deja printre scriitorii din alte ţări, iar aceste lucruri se reflectă şi în temele şi motivele cărţilor de proză sau chiar de poezie apărute la noi Un anumit aer internaţional a început să circule prin cărţile noastre, o anumită abordare dezinhibată se poate observa. În ce mă priveşte, eu trăiesc de câţiva ani, de când am început să călătoresc şi să stau perioade mai îndelungate în Occident pe seama unor burse literare, « pe viu » propria fantezie poetică himeristă.

 4. Un produs al tehnicii postmoderne este internetul, comunicarea virtuală şi blog-literatura. Cenaclurile literare, dar şi scriitorii s-au mutat pe internet. Cele mai multe cenacluri sunt configurate sub forma unor reţele de socializare, numite flagrant reţele literare. Cât de relevante sunt aceste cenacluri literare pentru scriitorul român contemporan? Se spune că internetul îl eliberează pe scriitor de canon. Cum comentaţi acest lucru?

Internetul este pur şi simplu un alt mediu în care se poate auzi vocea literaturii. Nimic dramatic în chestiunea aceasta. Cărţile rămân importante, lumea încă vrea să aibă cărţi în casă, cumpără cărţi, iar scriitorii îşi doresc să-şi tipărească scrierile, însă aceasta nu înseamnă că mediile online trebuie criticate, dezavuate sau, mai rău, ignorate. Există scriitori aparţinând generaţiei mai vârstnice care s-au reinventat, dacă se poate spune aşa, conectându-se la aceste medii virtuale, au devenit mai cunoscuţi, iar scrierile lor tipărite au intrat mai mult în atenţia cititorilor. Tot aşa cum există scriitori mai tineri care şi-au găsit editor şi au reuşit să-şi publice scrierile pe hârtie doar pentru că au fost văzuţi pe Internet. Canonul literar îşi capătă înfăţişarea în timp, iar la acest proces contribuie acum şi Internetul, nu numai producţia editorială sau mişcarea de idei din presa tipărită.
  
5.  Ce viitor are literatura română (în contextul globalizării culturale)? Care ar fi portretul unui posibil scriitor? Se spune că reprezentanţi importanţi ai generaţiei `80 se dezic de gruparea din care vin sau că noua generaţie nu se mai percepe ca o grupare. Cum comentaţi acest lucru?

Literatura română are un viitor bun sau rău în funcţie de calitatea ei. Viitorul ei mai depinde şi de cât de mult reuşesc scriitorii români să se facă vizibili în Europa sau în lume.  Cum ar trebui să facă asta ? Să scrie bine şi să stârnească interesul editurilor occidentale prin propunerea unor fragmente traduse. Programele instituţionale de promovare şi traduceri sunt bune, dar par a fi ineficiente pe termen lung. Cât despre reprezentanţii generaţiei optzeci care s-ar dezice de gruparea lor, dacă fenomenul e adevărat, eu cred că este expresia unei tendinţe de individualizare, firească altfel după anii în care au fost percepuţi şi receptaţi « la grămadă ». Tot aşa cum tendinţele de dispersie la cei mai tineri pot fi semne ale timpurilor pe care le trăim, caracterizate de individualism şi dorinţa de a obţine succesul individual cât mai repede.
  
6.  Putem vorbi de o competiţie literară între generaţiile literare? (Trebuie să o spunem: competiţia literară nu e un produs postmodern dar, în plină postmodernitate, problema capătă dimensiuni comerciale, de marketing editorial). Dacă vorbim de competiţie literară, în ce constă aceasta? Argumentează într-un fel vreun premiul literar valoarea scriitorului? În ce măsură moneda Nobel influenţează destinul unei literaturi (naţionale) sau a unui scriitor? 

Întotdeauna, tendinţa unei noi generaţii a fost să respingă generaţia anterioară, iar aceasta ţine şi de spiritul de competiţie, care trebuie să aibă limitele lui, bineînţeles. Tot aşa cum şi între membrii aceleiaşi generaţii este firesc să existe o competiţie. Echilibrul poate fi menţinut de criticii literari, care ar trebui să-şi păstreze vie curiozitatea faţă de tot ce mişcă în spaţiul literaturii şi să fie drepţi ca nişte judecători. În ce constă competiţia ? Ei bine, este vorba despre recunoaştere şi vizibilitate. Lupta, dacă există una, se dă pentru publicarea la o editură importantă şi în reviste importante şi pentru recunoaşterea criticii şi a cititorilor. Acesta este aspectul exterior al ei. Însă cea mai importantă luptă scriitorul o dă cu el însuşi, cu limitele talentului său. Când scrii, este recomandabil să te concentrezi pe scris şi nu pe posibile premii, recunoaşteri ulterioare etc.. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să te culci pe-o ureche, ca să zic aşa, şi să aştepţi recunoaşterea posterităţii. Mai mult, în literatură nimeni nu ia locul nimănui. Un scriitor de valoare îşi găseşte locul lui, mai devreme sau mai târziu, nu dă la o parte pe nimeni niciodată, pentru că în literatură nu e, ca la admitere, cu număr de locuri limitat. Premiile sunt importante pentru un scriitor, însă nu toţi cei care iau premii sunt şi scriitori valoroşi neapărat. În multe cazuri sunt, nici un dubiu, dar lumea noastră literară nu funcţionează încă pe principii de dreptate. Mai sunt probleme în acest sens, şi nu puţine.  Premiul Nobel ? Sigur că influenţează destinul unei literaturi, cu atât mai mult destinul scriitorului care îl primeşte, deşi pentru scriitorul în cauză momentul vine adesea prea târziu.  E simplu. Acest premiu face să crească interesul pentru literatura căreia îi aprţine scriitorul, dar şi pentru scriitorul însuşi. Toate astea produc schimbări. Lucrurile nu rămân la fel niciodată după un astfel de premiu.

Anchetă realizată de Paul GORBAN

6 comentarii:

  1. Eu n-o s-aștept să dai colțul ca să-ți dau Nobel-ul. :))
    Dă gata și romanul la care lucrezi și prin iarnă te nominalizez :P

    RăspundețiȘtergere
  2. De lucrat lucrez, scriu, dar în privinţa premiilor, să ne ţinem cu firea...

    RăspundețiȘtergere
  3. Întotdeauna ai fost cam sceptic și puțin cam tragic, așa... :(
    Viața trăită în răspăr are și ea farmecul ei, să știi :D

    (Eu de nominalizat te nominalizez oricum, n-ai ce-mi face. :P)

    RăspundețiȘtergere
  4. Știu și eu ce să zic? Da, poate că ai dreptate... Încerc să nu mai fiu sceptic și tragic, dar te lasă viața? Nu. Slabe șanse... Nominalizarea ta de cititoare atentă și consecventă conteaza. Îți mulțumesc!

    RăspundețiȘtergere
  5. "arcadia" (desigur, mai în temă decît restul comentatorilor de ocazie, cam ca-n - "ia-mă, nene Blog, şi pe mine... c-un comment!"), s-ar putea să aibă dreptate..., chiar de simt mai degrabă irizînd o amicală tachinerie din duelul mesageresc de mai sus.

    Temerar neinfatuat de succes, nedoborît de obstacole cum l-am descoperit (nu de azi, nici de ieri, ci de multe toamne-veri), nimic nu m-ar mira în Devenirea scriitorului pluridisciplinar Vasile Baghiu.
    Alter ego-urile sale literare - în fapt - sunt tot atîtea faţete ale unui diamant la care singur, de peste 30 de ani, şlefuieşte... Iar din aşchiile desprinse la debitări grosiere, ca şi din "pilitură", se constituie Calea Baghiu. Deocamdată, c-un singur astru tutelar.

    PS: (simplist cum mă ştiu, în a le elucida sensul, de cînd m-a pişcat pe lume curiozitatea înţelesului) de cînd am dat peste acest nume de famile , m-am zdrumicat să-i aflu etimologia. Iordan mă trimite la o dervaţie din "abagiu", Internetu' tace ruşinat... Ce părere are posesorul, şi-a exprimat-o undeva?

    RăspundețiȘtergere
  6. Vă mulţumesc, domnule Ciobanu, pentru gândurile şi cuvintele bune şi pentru solidaritate. Nu iau scrisul în tragic... Am mai spus-o, viaţa e pe primul loc, apoi vine şi scrisul... Sigur este că tatonez şi eu terenul acesta ca un alpinist care încearcă tăria şi adâncimea zăpezii cu pioletul... Numele Baghiu? Iorgu Iordan zice că vine din bulgară, dar nu ştiu ce înseamnă. Voi mai săpa pe subiectul ăsta...

    RăspundețiȘtergere