vineri, septembrie 21, 2012

Gianina Druţă despre romanul "Planuri de viaţă" (Polirom, 2012) de Vasile Baghiu

PE URMELE TRECUTULUI


(cronică apărută în revista CULTURA, nr. 35/ 20 septembrie 2012)

Într-un lagar al scrisului si al trecutului traieste (trans)scriptorul Vili Barna, psiholog-scriitor (anti)declarat, protagonistul romanului „Planuri de viata“ al lui Vasile Baghiu. Din pasiunea bizara a experimentelor cu sine, sirul întâmplarilor deceleaza ipostazele dupa care se muleaza de fiecare data povestea: Vili care calatoreste în Germania, cel din rezidentele din Anglia sau Elvetia, Vili martor si participant la revolutie, poetul si îndragostitul, copilul caruia îi moare tatal, Vili sotul Dianei si tatal Irinei si al lui Matei, Vili fiul lui Grigore Barna, întors din cosmarul prizonieratului sovietic în Siberia. Alunecarea dintr-un plan într-altul, mixajul înca nefinisat al cadrelor, umanitatea prinsa în chingile istoriei fac din plecarea protagonistului premisa ideala pentru o neîncetata radiografie interioara.


Liftul memoriei
Poza lui Vili de la începutul romanului/calatoriei, cu efect fie accentuat, fie estompat, dupa cum o cere evolutia scenica, îl transforma în obiectul unui anti-portret, subliniind cu precizie acele trasaturi care deconspira inadaptarea la valorile unei lumi de „suprafata“ si, contrastant, se adânceste în sine printr-un avatar a carui apropiere e de natura sa rascoleasca o altfel de memorie, identitara, nu cea de actualitate, pragmatica. De aici, auto-regia pe care o joaca sub valul obiectivitatii narative puncteaza o teama cronica de tot ceea ce s-ar putea întâmpla, de la simpla asteptare a unui avion în aeroport, pâna la experiente magistrale ca familia sau Istoria: „Astazi a venit ziua pe care Vili Barna si-a dorit-o. Va calatori în Occident. Nu este nici prea târziu, nici prea devreme. Este rascolit de moment, oricât ar încerca sa braveze, astfel ca i se pare ca ar putea sa se considere – fara absolut nicio problema – un provincial autentic“. Pe acest personaj, strainatatea, pretextul romanului de fata, nu-l scindeaza, ci îl leaga si mai puternic de trecutul si experienta tatalui sau care devine, implicit, propriul trecut.
Cu toate acestea, Vili Barna nu e un boem sau un pasionat, ci mai degraba un fin si trist observator al siesi ca si al lumii prin/pe lânga care trece/a trecut, astfel ca, desi reclama o memorie „slaba“, tocmai ea îi dezvolta sensibilitati atopice, care au calitatea de a reînvia, selectiv, anumite pasaje de viata si parti „tari“ de geografie interioara, care lasa urme adânci. Barbatul de patruzeci si cinci de ani care scrie o autobiografie ca un jurnal, dar la persoana a III-a, e si (se) poarta (ca) o masca, iar „comedia“ neepurata înca de unele imperfectiuni si patetisme, e una profund melancolica, de un tragism intrinsec, al unui om care pare sa vada prea multe.
Obsesia de a da înapoi timpul, de a trai în trecut, transforma romanul într-un veritabil melanj ontologic, pe care Vili e incapabil sa-l ascunda si sa-l suprime. Ca urmare, amintirea însasi devine un alter ego, cu o existenta autonoma, care-si haituieste sau îsi mângâie victimele, conform unui mecanism imaginativ ametitor. Nu întâmplator, ideea „liftului temporal“, în ciuda artificialitatii ei, creeaza o puternica sugestie cinematografica, facând posibila întrepatrunderea secventelor. De altfel, gândirea, sau, mai bine spus memoria este cea care guverneaza/regizeaza tot acest scenariu, si îl joaca pe Vili pe degete, lasându-i totusi, senzatia, ca poate controla aceasta boala cu progresie nelimitata, pusa pe seama dispozitiei sale de melancolic patologic si de „luptator cu lacrimi în ochi“.
În consecinta, cititorului pare sa-i fie revelat un veritabil secret despre „întoarcerea“ în timp, prin artefacte moderne, de unde se întelege ca e aproape o placere si o curiozitate sadica retrairea artificiala a unor asemenea momente. Din întortocherea memoriei razbat însa hibele interioare si cicatricile încrustate pe suflet de o experienta cel mai probabil traumatizanta prin tacere. Micul (devenit, în particular, marele) joc imaginat de Vili functioneaza ca o veritabila exorcizare, o amendare a vocilor care fusesera îngropate si care trebuie sa renasca. Altminteri, protagonistul lucreaza cu avataruri, fiind perfect constient de mecanismul angrenat, stapânit însa de teama de a nu-i cadea prada, de a nu re-trai. Însa nu e si acesta un mod de a minti?
Astfel, din mrejele stilului realist scrisul irumpe ca deformatie existentiala si ca experienta ereditara, caci povestile urmeaza covârsitor arborele genealogic, de la Grigore Barna, bunica Maria, mama lui Vili, fratii si surorile acestuia, ca si copiii si sotia lui. Decursul unei (re)amintiri jongleaza, asadar, cu ideea de narator în narator, iar caietul în care scrie tatal sau devine expresia unei suprafete umane aparent anihilate, sub care mocneste însa timpul, evocând simplitatea unui om care îsi (re)traieste traumele prin scris, necesitate primordiala nu atât ca refulare, cât ca imperativ istoric – obligatia de a lasa dovezi identitare urmasilor. Vox auctoris transpune, prin urmare, un mod (i)material de a vorbi din Istorie Istoriei, viata în lagar evocând, prin tonalitatea grava, „casa mortilor“ dostoievskiana. De altfel, reconstituirea momentelor din captivitatea siberiana formeaza singurele pasaje din roman cu o valoare estetica principial autentica, tocmai prin profunzimea realismului dureros pe care îl armeaza, notatia epica si infiltratiile de natura psihologica având rolul de a contura o atmosfera apasatoare, cu amprente adânci în strafundurile eului.
Realitati sfarâmate
Structural, romanul creeaza sentimentul artificialitatii, de unde si atenuarea calitatii discursului epic, pe alocuri construit din exprimari nenaturale sau inadecvate. Aceste disproportii flagrante rup brusc ritmul si atmosfera naratiunii, astfel ca cititorul poate fi înselat de un text a carui atmosferizare la nivel de tehnica si compozitie tinde sa îsi ocoleasca permanent subiectul central. Focalizarea pe aspecte marginale, de interes episodic ori, eventual, de figuratie, are ca efect pierderea din vedere, de cele mai multe ori, a ceea ce e declarat ca fiind, tematic, filonul principal, mai ales ca aceste întreruperi nu au rolul socant al dezvaluirilor interioare, ci mai degraba al unor fracturi în text, care se pod dovedi fatale prin inaderenta.
Poate ca Vili Barna s-a grabit cu re-scrierea amintirilor sale si ale tatalui, ce ar reclama o maturitate interioara (si) a modului de expresie, ca si detasarea de simplitatea unui limbaj ce nu exprima neaparat profunzimea, cât, mai degraba, penuria, dincolo de sentimentele si de experienta umana care (se poate deduce ca) se afla în spatele textului.
De altfel, carentele romanului rezida în sicitatea limbajului si în descrierea unor momente sau efectuarea unor aprecieri fara semnificatie pentru context, cu insertia, pe alocuri, a unor fraze voit sententioase care destrama firul si echilibrul narativ exact în punctele-cheie ale povestii. Asemenea unitati autoreflexive, de natura sa dezvaluie culisele textului, distrug punctual farmecul notatiei realiste, atât în planul de rememorare rural, cât si în cel al reconstituirii vietii din lagar, precum si în cel al refacerii portretului tatalui, în restul romanului manifestând o preponderenta covârsitoare. Pe de alta parte, cel putin intentional, daca tehnic nu, textul reface un echilibru aproape arhaic, amintind de vechea comunitate traditionala, în care familia nu era un simplu atestat de stare civila, ci un mod identitar de apartenenta si de unicitate. Semnificatie pe care romanul lui Vasile Baghiu nu ezita sa o respire în fiecare episod.
Mai mult, în sirul (auto)analizelor cu care îsi împânzeste romanul, Vili Barna aplica un rechizitoriu existentei însasi, prin exprimarea unor adevaruri general cunoscute, într-o maniera usor frivola si uneori chiar banala. Un aer vetust de cronica simpla, fara ornamente, razbate din acest volum care da seama despre un destin uman, despre un sistem cu spite cangrenate, antrenând, deopotriva direct si indirect, polemici sociale actuale, intentia blamarii fiind evidenta.
As remarca, totusi, ca aluziile sunt (un pic prea) directe, încât e clar ca naratorul, si, din spatele sau, manevrând cu atentie si abilitate (sau nu) autorul, intentioneaza o critica dura, lovind în plin hibele si vânataile societatii contemporane (nu doar) românesti , cu alura de schelet fragil si a-valoric. Tinta directa a acestor sageti, România, vine în ostentativa contradictie cu mediul strain, pe care Vili ajunge sa îl cunoasca mai mult sau mai putin aprofundat de-a lungul numeroaselor sale rezidente. Iar acest voluntar exil oarecum controlat propune tocmai un astfel de antagonism, exorcizarea spatiului interior manifestând acute valente de penitenta si spovedanie publica, în asa fel încât si Celalalt, indiferent de identitatea sa recunoscuta, sa devina, din martor, actor implici(a)t.
Pentru Vili, cel care fuge permanent din fata „obiectivului“ cinematografic, lasând locul altora, aparent mai joviali si mai deschisi social, întâlnirea cu sine e, fara îndoiala, o proba, caci tocmai din negarea prim-planului existential deriva profunzimile pe care protagonistul nu pregeta sa le puna în fata desertaciunilor umane. Pâcla subtire alcatuita din amintiri puse teanc peste alte amintiri, mai vechi sau mai noi, jucând, uneori artificial, cu metafora „liftului“, si cu care Vili vrea sa acopere permanent adevaratele sale framântari dispare imediat, descopera un om constient de propriile slabiciuni si posesor al unei sensibilitati dureroase, pentru care „planurile de viata“ se nasc tocmai
dintr-un/ sunt un asemenea trecut, în masura sa dibuiasca densitatea unei existente aflate la limita. Protagonistul pare sa vrea sa-si învete „martorii“ – lectori sau chiar personaje ale cartii – sa priveasca dincolo de o însiruire simpla, si pe alocuri banala, de întâmplari, ca sa scoata de acolo un sens particular al vietii.
Poate de aceea apetenta pentru contextul actual si pentru recuperarea unei istorii în sensul maximal al termenului denota o tentatie puternica de a înfiera non-valorile, însa diluata tocmai prin exprimarea lor directa si, de aceea, mai putin semnificativa estetic. Astfel, cartea pierde teren din punct de vedere compozitional, dar câstiga prin fluiditate si intentie tematica un cititor mai putin pretentios care nu se cramponeaza de neajunsurile de tactica narativa, ci, pur si simplu, cauta si traieste doar povestea. Deoarece sunt si adevaruri care nu au nevoie de literatura pentru a fi spuse.
Pe de alta parte, Vili traieste aspiratia putin snoaba, cum admite si el în mod voalat spre finalul romanului, de a ajunge în Occident, de unde si aura de apologie care îmbraca textul. Nu întâmplator, poate, acesta puncteaza, la nivel de continut, câteva traume sociale si ideologice, care nu sunt expuse nicidecum cu finete, ironie sau alura parabolica, devenind un fundal destul de vag si, implicit, fad, a carui nuanta razbate fie direct, în exprimari transante, fie din întâmplari.
O dualitate interioara, cronica, de care Vili nu se poate dezbara, îl mentine într-o permanenta stare de veghe, într-o (re)suscitare continua ca pretext pentru mereu mai multe adânciri în trecut. Fara îndoiala, romanul îsi testeaza limitele pe muchia proustianismului, într-o dezlânare de tipul stream-of-consciousness, însa finetea trecerilor si legaturile naturale sufera acolo unde un plan cade inevitabil într-un altul. Echilibristica perspectivelor e destul de ezitanta, naratiunea (de)jucându-si incertitudinea dincolo de nelinistile unui personaj care nici el nu poate sa-si gaseasca locul, în ciuda evidentei atractii catre Vest si a repulsiei fata de Est. Însa trecutul e mai puternic decât prezentul, în fuga sa spre viitor, indiferent de amintirile si de oamenii care-l locuiesc, iar Vili Barna e constient de aceasta dimensiune care atârna greu în judecarea singuratatii, a întelesului vietii. De aceea, înnodarea unor fire care vin dintr-un timp si ajung într-altul e si ea firava, ca tesatura naratiunii, mereu în asteptarea unui eveniment exceptional, care pare sa nu fie menit a se întâmpla. Doar refugiul în amintirea tatalui construieste piloni de sprijin, însa evanescenta acestei prezente care nu ajunge plenar la cititor, îi diminueaza semnificatia.
În acest fel îsi câstiga Vili întoarcerea acasa, dar si rolul de protagonist al unui scenariu despre viata, familie, istorie interioara si exterioara, imigratie si scriitura. În fond, ceea ce aduce Vasile Baghiu în fata cititorului nu e un loc al înstrainarii, cum poate ne-am fi asteptat sa fie, ci, dimpotriva, unul ce recuza un adevar de marturisit în fata lumii si în fata siesi. Un ragaz de marturisire, si, în acelasi timp, un început. Cu alte cuvinte, planuri de viata.

GIANINA DRUŢĂ

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Trei răspunsuri despre romanul „Alergările unui scriitor” de la autorul lui, Vasile Baghiu (în Familia, "Cum?", rubrică susținută de Mircea Pricăjan)

1.  Cum s-a conturat ideea romanului „Alergările unui scriitor”? Ideea a apărut după ce începusem o serie de alergări în încercarea de a con...