miercuri, martie 28, 2012

Vasile Baghiu: “Toate dificultăţile unui scriitor fac parte din jocul său propriu şi personal cu scrisul şi cu viaţa”. Interviu realizat de Robert Șerban

Poetul Robert Șerban mi-a adresat câteva întrebări. A ieșit acest interviu care a apărut în Ora de Timiș din 24 martie 2012.

R.B.: Ai locuit în oraşul Winterthur din Elveţia, ca rezident literar, o jumătate de an – dacă am reţinut bine... Ai reuşit să scrii? Cu spor?

V.B.: Da, ai reţinut bine, dragă Robert. Am stat acolo jumătate de an. Este acelaşi oraş Winterthur unde şi tu ai locuit timp de o lună, cu câţiva ani înaintea mea, beneficiind de aceeaşi bursă, la Villa Sträuli, locul minunat despre care îmi amintesc că îmi spuneai într-un e-mail, înainte de plecarea mea acolo, că ţi s-a părut a fi un fel de rai. Într-un fel, drumurile noastre, ale scriitorilor români, încep să se intersecteze prin Europa, ceea ce este bine, fireşte, pentru că ne scoate din mediul nostru obişnuit, ceea ce eu cred că ne şi ajută un pic să ne vedem altfel, deopotrivă pe noi înşine şi unii pe alţii, poate într-o lumină mai clară. Contextul schimbă întotdeauna perspectivele.

Villa Sträuli este un adevărat centru de cultură, nu numai un spaţiu rezidenţial pentru scriitori şi artişti, este un punct important, de atracţie, pentru elveţienii din Winterthur. Aici au loc în fiecare sâmbătă celebrele prin partea locului Samstagmatinée-uri, cu momente de muzică şi poezie, cu performance-uri spectaculoase şi emoţionante, pe care eu nu mi-am permis să le ratez niciodată în cele şase luni petrecute acolo. Tot aici se întâmplă o dată pe lună şi un alt eveniment, Kultursupe, o combinaţie de recital de pian, moment de socializare şi luarea împreună a mesei. De asemenea, momentele publice cu fiecare din scriitorii şi artiştii care locuiesc în această casă superbă cu grădină umbrită de copaci bătrâni stârnesc un interes special în oraş. Locuind într-un apartament spaţios, cu mai multe camere şi cu terasă, despre care pot spune că este un fel de „apartament regal”, am scris aici nici mai mult şi nici mai puţin decât un roman şi un volum de poezie. Plus jurnalul şi câteva articole. Poate părea mult pentru numai şase luni – din care câteva săptămâni m-am bucurat şi de compania soţiei şi a copiilor, care m-au vizitat şi cu care am făcut câteva excursii. Nu este deloc mult, totuşi, dacă spun că nu m-am abătut în nici o zi de la programul sever autoimpus de scris de la şapte dimineaţa până la trei sau patru după-amiaza. Este uimitor cât de eficientă poate fi disciplina dacă îţi este foarte clar ce ai de făcut, dacă ai un plan bine conturat în minte. Am avut spor cu adevărat, fiind încurajat de felul magic în care paginile scrise se adunau zi după zi şi de atmosfera foarte prietenoasă a casei, de oamenii desosebiţi din staff şi de ceilalţi artişti şi scriitori, care au fost atât de amabili, toţi, să se intereseze mereu de cum îmi mergea cu scrisul şi dacă mă simţeam bine acolo. La acest mediu uman foarte stimulator s-a mai adăugat şi şansa de a mă relaxa aproape zilnic la piscina oraşului, de a face incursiuni cu bicicleta prin împrejurimi, chiar şi până la Zürich, aflat la 25 km distanţă, de a vizita muzee, de a citi la Stadtbibliothek „Times Literary Supplement” proaspăt ieşit de sub tipar, de a pierde uneori timpul cu bună ştiinţă pe străzile oraşului. Rezultatul? Iată, volumul de poezie „Depresie” a şi apărut la Editura Limes din Cluj-Napoca şi are deja ecouri foarte bune, iar romanul „Planuri de viaţă” – şi cred că fac un anunţ în premieră acum! – va apărea foarte curând la Editura Polirom. Tocmai am primit răspunsul final pozitiv de la editură. Ca scriitor, nu-mi pot dori mai mult. Scrierea romanului « Planuri de viaţă », în care m-am scufundat în a doua parte a anului trecut, mi-a limpezit multe lucruri, parcă m-a împăcat aşa, nu ştiu cum, cu trecutul, dar şi cu viitorul, parcă m-a ajutat să-mi înţeleg mai bine situaţia în care sunt în această lume, locul în care mă aflu, oarecum la mijloc, norocos, într-o familie în care fiul meu, Ştefan Baghiu, este al treilea scriitor, a treia generaţie, continuînd un drum început mai demult de tatăl meu şi bunicul lui, Vasile Gh. Baghiu, care a scris în anii cincizeci, cu un curaj al normalităţii elementare, memoriile din lagărele sovietice. Scriind romanul acesta în străinătate, am simţit că lumea mea interioară se limpezeşte tocmai pe seama ieşirii temporare din mediul familiar, pe seama luării distanţei necesare, ca să pot să o ofer cititorului şi ca să pot să mi-o ofer din nou mie însumi, fie şi numai în parte, în câteva sute de pagini.
 

Cum îţi stârneşti inspiraţia? Cum faci de scrii?

Când este vorba despre proză lucrurile sunt un pic mai simple, au o pronunţată alură tehnică. În primul rând, trebuie să am limpede în cap subiectul, să am notate pe hârtie câteva secvenţe ale romanului sau ale povestirii la care lucrez, să mă simt bine, fizic şi sufleteşte, şi să nu fiu stresat de griji prea mari. Cafeaua şi o ţigară sau două – în timpul celor opt, nouă sau zece ore de lucru – mă reconfortează şi mă stimulează. Îmi face bine, de asemenea, atunci când scriu proză să aud în surdină cele mai noi hituri ale muzicii pop-rock, iar seara să citesc dintr-o carte bună de proză. Socializarea este şi ea foarte importantă. Am nevoie să mă întâlnesc cu oameni în perioadele de lucru, cu prieteni, relaxat, la un pahar de vin din când în când. Nu sunt un singuratic şi nici un taciturn. Ador să pălăvrăgesc cu prietenii. Scriu ziua, dimineaţa în general. Lumina care vine dimineaţa la geamuri şi animaţia şi zgomotele care se deşteaptă în jur mă fac să intru într-un fel de alertă, să mă pregătesc pentru o nouă zi de scris, să-mi intru în rolul de scriitor, iar gândul la mulţumirea pe care o voi trăi după orele de lucru mă face de fapt să nu abandonez, mă determină să-mi exersez voinţa, să duc adesea efortul până la limite pe care altădată le vedeam de neatins. Este un mecanism de uşoară dependenţă de muncă, mai precis de satisfacţia pentru rezultatele muncii scrisului, pentru paginile adunate, pentru acel sentiment al muncii duse la capăt, foarte reconfortant. Scriu de mână, apoi copiez pe computer, corectez, revin, scriu iar. Uneori scriu direct pe computer. Depinde de dispoziţia de moment.
Toate astea sunt însă valabile, din păcate, numai în perioadele în care sunt debarasat de îndatoririle de serviciu, în perioadele de rezidenţă prin Europa, pentru că, altfel, mergând aici acasă zilnic la slujbă, unde mă aşteaptă alte proiecte, scrisul prozei devine un eroism care se consumă după-amiaza şi seara până târziu în noapte. Şi nu spun asta ca să mă plâng. Nici nu-mi stă în fire să mă plâng. Eu cred că toate dificultăţile unui scriitor fac parte din jocul său propriu şi personal cu scrisul şi cu viaţa, asumat încă de la început şi devenit între timp un fel de a doua natură.
Cu poezia e un pic altfel şi cred că nu are mai nimic de-a face cu faptul de a avea sau nu un serviciu. Ca să scriu poezie am nevoie de inspiraţie în sensul clasic, indiferent unde mă aflu. Iar inspiraţia în cazul meu are mai curând legătură cu tristeţea decât cu bucuria. Pentru aceasta, tatonez terenul, îmi cercetez sufletul, mă adâncesc – cu bună ştiinţă şi împotriva mea – în puseele de tristeţe superficială, îmi cultiv nemulţumirile, frustrările, nostalgiile, regretele, le răsucesc pe toate părţile. Caut inspiraţia şi în afară, într-un zgomot care vine din apartamentele vecine sau de pe stradă, în felul în care dintr-odată se întunecă în casă după ce soarele trece după un nor, în două versuri inspirate dintr-o carte de poezie, într-o frază meşteşugită dintr-o carte de eseuri, într-o vorbă spusă la întâmplare sau intenţionat de cineva dintre cei dragi, în secvenţele muzicale auzite undeva într-un magazin sau într-un autobuz, în cele mai banale situaţii de aşteptare, de ezitare, în soneria unui telefon mobil care sună în biserică, pe stradă sau în sala de aşteptare a unei policlinici, în modul în care mă înviorez când mă apuc să gătesc şi mă învârtesc entuziast prin bucătărie, fredonând melodii, în discuţiile la telefon cu mama mea sau cu copiii mei, în momentele revederii cu ei. În fine, aş putea spune că am un mod activ de a mă raporta la inspiraţie, adică nu aştept să vină ea la mine, ci mai mult o caut eu. Ştiu că această căutare o poate alunga, dar nici eu nu întind coarda prea tare şi mă pun din când în când pe aşteptare aparent dezinteresată. Sunt oricum cu antenele deschise. Aceasta este partea principală a relaţiei mele cu inspiraţia şi poezia. Scrisul propriu-zis al poemului este o parte secundară în tot acest proces, oricum mai puţin importantă. Lucrurile merg însă mai uşor după scrierea primului vers. După primul vers, poemul se lansează deja, are o perspectivă mai bună, are o şansă reală să se contureze complet, iar rezultatul final, adică textul sau poemul, este foarte aproape, fără să mai aibă însă în mine impactul emoţional pe care l-a avut toată aventura sufletească a căutării lui.

Care era programul tău zilnic, în linii, generale?

Scriam, cum am spus, absolut în fiecare zi, de la şapte la trei, la romanul « Planuri de viaţă », ieşind din când în când pe terasă. Urma ora de înot, absolut fabuloasă şi revigorantă, într-o piscină atât de bine pusă la punct încât aveam impresia că mă aflu într-un loc al viitorului. Până acolo mergeam cu bicicleta, traversând oraşul vechi şi partea verde a oraşului. În unele zile, la întoarcere, treceam pe la biblioteca publică, unde răsfoiam ziare şi reviste sosite la timp de la Londra, New York, Frankfurt, Paris şi din alte locuri. Apoi mă plimbam, îmi făceam cumpărăturile, mă vedeam cu cei din staff, cu ceilalţi artişti, zăboveam prin grădină, iar serile mi le rezervam comunicării pe Skype cu familia şi prietenii. Ultimele ore înainte de culcare erau pentru lectură. De la programul de scris de dimineaţă nu m-am abătut în nici o zi, ceea ce a fost un tur de forţă pentru mine, nedeprins încă deplin cu disciplina nemţească severă. Învăţ din mers această disciplină, din aceste rezidenţe pe care am şansa să le primesc în urma unor selecţii despre care aflu ulterior cât de dificile fuseseră. Altfel, în unele după-amieze mă ocupam cu gătitul, în unele zile îmi plăcea pur şi simplu să merg la cumpărături, sau să hoinăresc fără ţintă, sau să intru în muzeele pline de capodopere.

Ce  ţi se pare că are Elveţia aparte, dincolo de clişeele pe care le cam ştim despre ţara caşcavalului?

Aparte este modul de viaţă al oamenilor, apropiat de natură, lipsit de stres. Chiar şi cei care locuiesc în oraşe duc o viaţă calmă, aşezată, plină de ieşiri în aer liber, de plimbări pe malurile râurilor şi lacurilor lor curate, o viaţă plină de socializare şi aproape lipsită de televizor. Şi nu cred că lucrul acesta ţine doar de nivelul de trai cu adevărat ridicat. Apoi atitudinea şi comportamentul copiilor şi adolescenţilor arată că se pune mare preţ pe educaţie în această ţară, în mod egal în familie şi în şcoală. I-am văzut umplând străzile oraşului Winterthur la un festival rock şi am fost mirat să văd cât de puţine ambalaje de plastic, hârtii sau gunoaie rămăseseră în urma lor. Aparte mai este şi modul lipsit de ostentaţie, lipsit de tam-tam publicistic, în care evenimentele culturale sunt integrate vieţii comunităţilor. Cultura devine astfel normalitatea, norma. Elveţia este un spaţiu special şi prin felul ciudat în care diversitatea alcătuieşte o imagine unitară a unei ţări anume de pe pământ. În fine, impresia simultană de aer de provincie şi de centru pe care o trăieşti oriunde ai merge în Elveţia este din punctul meu de vedere extrem de incitantă şi provocatoare pentru un scriitor.

Este lumea literară cea mai frumoasă dintre lumile posibile?

Lumea literară este poate doar un pic mai atrăgătoare, prin curiozitatea şi interesul pe care îl stîrnesc scriitorii, adesea personalităţi spectaculoase, dar nu este nici pe departe cea mai frumoasă dintre lumile posibile. Prea mulţi scriitori devin nişte funcţionari ai literaturii, nişte politicieni ai scrisului, nişte oameni cu un comportament lamentabil. Prea mulţi exersează cu sârg arta sofisticată a ipocriziei, a interesului-care-poartă-fesul şi a obedienţei faţă de mai-marii zilei. Te-ai aştepta ca oameni care lucrează zilnic, prin natura scrisului, cu zonele cele mai profunde ale emoţiei şi gândirii fiinţei umane, să fie mai sensibili la nedreptate şi să lupte pentru dreptate, să fie de partea poporului din care se trag şi să sancţioneze prompt derapajele politicienilor, nu să se gudure pe lângă ei aşteptând să primească «tinichele». Din păcate, privind înspre lumea aceasta literară, vezi exact fenomenul invers. Scriitorii români se plâng că nu am avut un Havel, dar se prefac că nu văd că l-am avut şi îl avem pe Goma. Ei vorbesc în cărţile, eseurile şi în intervenţiile lor publice despre dreptate, etică, morală, dar se fac că plouă când un Vasile Paraschiv refuză de faţă cu ei o medalie de la un preşedinte comunist, pun ochii în pâmânt şi, în final, « cu toată ruşinea », primesc medalia. Ei sunt în stare să scrie, dacă sunt critici, despre meritele de luptători împotriva comunismului atunci când se referă la Paul Goma sau la Ion D. Sîrbu (aceasta în ultimii ani în special, de când s-a dat « voie de la poliţie » un pic mai mult parcă), dar laudă, premiază şi consolează nişte autori care au fost informatori ai Securităţii susţinând idea autonomiei esteticului şi spunând de această dată sus şi tare că pe ei îi interesează doar cartea. Nu-mi plac scriitorii care se tem parcă şi de umbra lor, care sunt în stare să spună lucruri în care nu cred nici ei nici în somn doar pentru a primi mai-nimicul de la fel de fel de potentaţi ai clipei. Nimeni nu cere eroism de la nimeni. Mie mi-ar plăcea doar să văd mai multă normalitate la scriitori. Normalitatea refuzului, normalitatea de a spune măcar adevărul cel mai mic, normalitatea de a prefera oricărei duplicităţi marginalizarea. Cu toate acestea, recunosc că am slăbiciuni. Îmi este dor de multe ori să mă întâlnesc cu scriitori, să vorbesc lucruri serioase cu ei, să glumesc cu ei, să stau cu ei la cafea, la un pahar de vin. Mulţi sunt chiar oameni de treabă, iar eu sunt dispus să uit adesea gesturi de-ale lor reprobabile, vorbe spuse şi scrise aiurea, sunt dispus să uit doar pentru a putea schimba două vorbe omeneşti cu nişte oameni care fac acelaşi lucru pe care îl fac şi eu: scriu. Lumea literară este cum e lumea în general, cu calităţi şi defecte. Lumini şi umbre ale unei lumi literare mai mici din lumea noastră românească mai mare, din lumea largă... Bineînţeles că lumea aceasta literară are şi ea oameni admirabili. Partea mai rea este că nu ei deţin pâinea şi cuţitul, cum se spune. Ei sunt în margine şi încearcă să spună cu greu câte ceva din adevăr, din acel adevăr care încă nu se spune. Şi se luptă cu situaţii de viaţă dificile, în mod nedrept, în timp ce alţii, cei ce ştiu să-şi aranjeze ploile, se află mereu la locul şi la momentul potrivit... Acest lucru nu este normal, pentru că – totuşi – această lume literară este o prezumtivă elită, de la care, teoretic, se aşteaptă mai mult.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Trei răspunsuri despre romanul „Alergările unui scriitor” de la autorul lui, Vasile Baghiu (în Familia, "Cum?", rubrică susținută de Mircea Pricăjan)

1.  Cum s-a conturat ideea romanului „Alergările unui scriitor”? Ideea a apărut după ce începusem o serie de alergări în încercarea de a con...