joi, martie 08, 2012

Discuţii pe Facebook cu Daniel Cristea-Enache

Am publicat acest articol în revista "Timpul" (februarie 2012), după ce a fost respins de revista "Cultura" și nu a primit răspuns de la revista "Observator cultural". Textul poate fi citit în ediția online a revistei, la pagina 21, AICI.

Vasile Baghiu
Discuţii pe Facebook cu Daniel Cristea-Enache

Săptămâna trecută am avut pe Facebook un schimb de replici în contradictoriu cu criticul Daniel Cristea-Enache. Motivul disputei a fost premierea recentă – de către un juriu format din Eugen Simion, Daniel Cristea-Enache şi Bogdan Creţu – a unor scriitori care au fost colaboratori ai Securităţii: Ioan Groşan, dezvăluit recent de CNSAS colaborator, şi Ioan Es. Pop, care a mărturisit public anul trecut păcatul colaborării. Discuţia a fost iniţiată de scriitorul Alexandru Petria care a postat un scurt text în care întreba dacă este corectă premierea celor doi scriitori, text care a avut un număr impresionant de replici. În această dispută Daniel Cristea-Enache a susţinut că premiile s-au dat pe valoare literară şi că în opinia sa nu ar avea importanţă, în alegerea premianţilor, colaborarea sau necolaborarea cu Securitatea. Dintre intelectualii mai cunoscuţi, au mai intervenit în discuţie Lazslo Alexandru, Doina Uricaru şi Flori Bălănescu, cu care, în general, m-am aflat pe aceeaşi lungime de undă.
Ceee ce m-a determinat pe mine să intervin a fost chiar susţinerea pasionată de către d-l Cristea-Enache a ideii purismului estetic, într-un timp în care arta – devenită tot mai mult parte a vieţii comunitare, în special în Vest –  numai de autonomie nu se mai ţine. Mi s-a părut că nuanţele argumentaţiei sale le mai auzisem prin anii nouăzeci, când se vorbea despre „apolitism”, pentru că ele seamănă cu adevărat şi cu acelea ale scriitorilor grupaţi în jurul revistei „Literatorul” în încercarea lor de a-şi justifica tăcerea asupra derapajelor noii conduceri cripto-comuniste de după Ceauşescu, în fapt o colaborare cu aceasta. De altfel, teoria autonomiei esteticului a fost adesea şi instrumentul celor care au luat apărarea scriitorilor Sadoveanu, Arghezi sau Călinescu împotriva celor care acuzau, pe bună dreptate, colaborarea lor după război cu ocupantul sovietic şi cu regimul comunist.
Un lucru care m-a intrigat a fost şi să văd susţinută această idee de un critic care în monografia sa „Un om din Est”, dedicată lui I.D. Sîrbu, ca şi în dialogurile pe care le-a avut cu Octavian Paler, nu a separat deloc apele estetice de acelea etice. Acolo se pare că i-a fost de folos să le amestece. Cu alte cuvinte, dacă în cazul abordării critice a lui I.D.Sîrbu este importantă sublinirea caracterului său şi a vieţii sacrificate în lupta împotriva comunismului, în cazul lui Ioan Es Pop latura condamnabilă a vieţii sale de dinainte de 1989 nu influenţează judecata critică.
Vreau să spun că inconsecvenţa criteriilor este evidentă în judecata criticului atunci când susţine sus şi tare că el a premiat „un mare poet” şi nu este interesat de colaborarea acestui poet cu Securitatea. Mai mult, el ne face proces de intenţie nouă celor care îl contrazicem şi îi reproşăm alegerea, acuzându-ne de atac asupra unui scriitor de valoare, de atac asupra valorilor.
Din punctul meu de vedere, opiniile contrare celei a d-lui Cristea-Enache sunt dovezi ale gândirii libere şi nu încercări de subminare a valorilor. Eu nu am, de exemplu, nici un fel de inhibiţii în a spune că mărturisirea târzie a lui Ioan Es. Pop – deşi demnă de laudă în sine, pentru că avem nevoie de acest tip de recunoaştere a erorilor – nu şterge problema turnătoriei, mai ales că nu aflăm din acel text, cum s-ar fi cuvenit, lucrul cel mai important şi anume ce s-a întâmplat cu victima delaţiunii.
Eu cred că Ioan Es. Pop este un poet oarecare – nicidecum un mare poet – care beneficiază de faptul că sistemul comunist şi post-comunist îşi apără oamenii şi îi premiază. El este abonat la premii şi la laudele criticii, ca în cea mai provincială provincie din lume, unde o generaţie nu poate avea decât un singur poet-vedetă, cum s-a întâmplat cu Nichita Stănescu, cum se întâmplă cu Mircea Cărtărescu. I-a venit rândul lui Ioan Es. Pop. Sistemul nu are nevoie de mai multe voci bine definite, pentru că e greu să stăpâneşti mai multe voci cu autoritate. Despre două din primele lui volume am şi scris, demult, în revista Poesis, iar alături de laude am făcut şi destule observaţii critice, între care şi aceea că personajul său Porcec seamănă cu personajul Cristi al lui Cristian Popescu, în sensul că Pop nu este tocmai original nici la acest nivel, precum şi faptul că substanţa poeziei sale (semnificatul) se diluează prin epicul anecdotic, că unele poeme, parodiind adesea un poet deja parodic, Sorescu, au aerul unor bancuri: („avem naşteri prea multe în ultima vreme, va/ trebui să înmulţim războaiele, altfel peste/ douăzeci de ani vom da de părinţi şi copii/ dormind unii peste alţii...”) şi altele.
Mai mult, lăsând la o parte părerile privind poezia sa, colegul nostru Pop nu ştie ce înseamnă penitenţa. El acceptă premiul după ce mărturiseşte – cu lacrimi care s-au dovedit ulterior false – că a colaborat cu Securitatea. Bineînţeles că dacă ar avea simţ moral şi etic ar fi trebuit să refuze premiul. Şi bineînţeles că juriul a comis o greşeală morală, etică şi de pedagogie socială. Mesajul pe care juriul îl transmite unei lumi literare bulversate şi unei societăţi care şi-a pierdut în mare parte reperele este unul profund descurajant, care spune că eşti răsplătit pentru turnătorie, eşti răsplătit pentru delaţiune, nicidecum pedepsit. Suntem în plină ceaţă a valorilor, din toate punctele de vedere.
Nici reacţia scriitorilor, care l-au compătimit pe Ioan Es. Pop pentru situaţia în care se află prin mărturisire, nu mi se pare în regulă. Este o reacţie paradoxală, în care turnătorul este menajat emoţional şi consolat, în timp ce victima este uitată. Unii dintre ei repetă un lucru care e de natură chiar să enerveze pe oricine, „Să vedem cine aruncă piatra...”, în care este invocată o situaţie biblică într-un context care nu are nici o legătură cu sfinţenia, pentru că aici avem de a face doar cu nişte simple turnătorii, iar criticile nu sunt aruncări cu piatra, ci expresia normală a gândirii libere.
Dincolo de cazul premierii unor scriitori-informatori, mărturisesc că sunt sătul de toate fandoselile din lumea literară, de aceste personaje care ajung să creadă că sunt ceea ce se spune despre ele că ar fi, lăudându-se unele pe altele într-un mod jenant, în cercul lor restrâns, alintându-se în stil retro, cabotin-nichitolatru şi nu ştiu cum să mai zic, un stil deconectat de la simplitatea, modestia şi naturaleţea comportamentului pe care le poţi vedea la scriitorii din Vest. În acest sens, la o lansare a cărţii premiate şi lăudate „unelte de dormit” a lui Pop, am văzut într-o înregistrare de pe Youtube cum acelaşi critic Cristea-Enache nu se încurcă deloc să spună lucruri cam penibile, cum ar fi acela că poetul nostru lucrează noaptea cu versul şi ziua, de dimineaţa până seara, lucrează la ziar şi considerând asta ca pe ceva ieşit din comun, din cât se înţelege. Crunt destin are poetul, vă daţi seama? Noi, ăştialalţi, dormim noaptea cuminţi, nu lucrăm cu versul, scriem ziua, avem nişte vieţi cu totul banale, fără dedublare, vai de capul nostru! Impresia de jenă se amplifică atunci când criticul spune cum că ar exista, vezi bine, un Ioan Es Pop de zi şi unul de noapte şi aşa mai departe. Chestii pe care şi autorul le repetă ca şi cum ar fi foarte originale. D-l Cristea-Enache adaugă şi altele asemănătoare: „Pentru mine Ioan Es. Pop este un model nu numai de carcater (păi cum rămâne cu turnătoria?), nu numai de poet, este un model de intelectual...” etc. etc. Frumoasă mărturisire. Încă un pic şi o să-i faceţi şi statuie, chiar în viaţă... Firitiseala lor reciprocă şi autofiriseala sunt încă o dovadă a felului în care înţeleg ei poezia şi cam care este în mintea lor raportul dintre viaţă şi artă.
În fine, nici nu-mi pasă – sau, mai precis, nu-mi mai pasă –  dacă mă vor eticheta ca pe un nemulţumit de propria receptare, ca pe un invidios pe succesul colegilor şi alte lucruri de acest fel. Sistemul ştie bine să se apere contra unora ca mine. Cum n-aş fi nemulţumit când de douăzeci de ani aud numai despre „marele poet Es. Pop” în sus şi „marele poet Es. Pop” în jos, la fel şi despre Cărtărescu, iar eu citesc şi înţeleg şi mă uit şi văd şi eu, cu ochii şi cu mintea, cum se aranjează ploile, cum nici măcar după teatrul de doi bani cu mărturisirea-după-douăzeci-de-ani nu se găsesc alţi poeţi care să merite premiile, iar premiantul nu refuză premiul, ci spune iar o chestie din acelea de-ale lui, „poetice” şi lacrimogene: "Acest premiu este mai mult o pedeapsă decât o răsplată, şi le cer iertare celor care nu au fost de acord cu el." ? În loc să ceară iertare nu era mai cinstit să-l refuze?
Şi nici nu mă miră fenomenul. Nicolae Manolescu îl consolează pe mărturisitor într-un editorial, iar Eugen Simion şi Daniel Cristea-Enache îl premiază. Bravo lor! Pentru că eu nu sunt din aria lor de vizibilitate, pentru că i-am criticat uneori (de fiecare dată când m-am aflat de partea lui Goma, de exemplu), Simion m-a scos din Dicţionar-ul lui (povestea se găsesşte într-un articol al Roxanei Sorescu din Observator cultural, nr. 37-294/ 10-16, noiembrie 2005), Manolescu m-a dat la o parte de la publicarea la Cartea Românească, nici nu-mi pomeneşte numele în Istoria critică, Uniunea Scriitorilor nu-mi oferă nici măcar o dată premiul, iar Daniel Cristea-Enache – care mi se pare acum că nu se deosebeşte prea mult de predecesori şi că le-a împrumtat comportamentul – nu a scris un rând despre vreo carte de-a mea în cincisprezece ani de critică. În schimb, toţi îl ridică în slăvi pe un autor cu nimic mai bun decât alţii, informator pe deasupra. Să mă prefac că nu văd cum stau lucrurile? Ei bine, nu. Atenţia lor nu o mai aştept, nu mai aştept părerile lor, pur şi simplu pentru că nu mă mai interesează. Dacă vor veni, va fi doar pentru ei şi pentru cititori. Nu voi înceta însă să spun ceea ce gândesc, pentru că scrisul este un lucru pe care mi l-am asumat pe cont propriu.
Nu doresc, în fine, decât să atrag atenţia asupra unui fenomen: lipsa în fapt a unei noi critici. A unei critici care să fie fără teamă, fără prejudecăţi şi dreaptă. Care să vadă şi ceea ce nu i se spune să vadă, singură, nedusă de mână pe cărările bătătorite ale intereselor de sistem. Care să vadă cu proprii ochi, în Bucureşti, unde trăiesc cei mai mulţi scriitori, dar şi în provincie, unde trăiesc scriitori la fel de valoroşi ca vedetele „de la centru”. D-l Cristea-Enache este unul din cei mai cunoscuţi critici din noul val literar. Am sperat că va fi altfel. Nu este. Faptul că nu ţine cont de criterii etice într-un caz (Ioan Es. Pop), dar le utilizează în alte cazuri (I.D.Sîrbu şi chiar Goma) mă determină să văd cam multă politichie literară într-un demers critic ce se doreşte onest. Este aceeaşi politichie care nu ştiu cum aranjează ea lucrurile încât mereu victorioase la noi devin găştile, bisericuţele, descurcăreţii, piloşii şi alte categorii de acest fel.

Piatra Neamţ, 22 ianuarie 2012

De citit și articolul Politică și prietenii literare

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu