Flori Bălănescu
Câştigătorii nu arată ca noi
(in revista Cultura, Numarul 56 / 2011 (361) * Joi, 16 februarie 2012; articolul poate fi vazut in editia online AICI )
Depresia „se ia”, „se dă”, este un flagel sau un virus sezonier? „Depresia” lui Vasile Baghiu sigur se ia, este ca o boală pe care o cunoşti foarte bine, pe dinăuntru şi pe dinafară, mai ales din înserările inefabile şi din nopţile în care ai fost atât de apăsat(ă), dar ai găsit în tine puterea de a merge şi în ziua următoare, împunându-ţi să crezi că pereţii încăperii sunt replici ale lui Don Quijote şi că nu eşti atât de singur(ă) pe lume.
Volumul semnat de Vasile Baghiu debutează cu un poem ce insuflă calm, în ciuda greutăţii sale semantice. Autorul stăpâneşte nu doar teoria psihanalitică, dar şi experienţa supusă analizei, el scrie trăind şi supravieţuieşte scriind. Mai ştie că pentru un experiment de tip freudian e nevoie de (măcar) doi: „Investigarea melancoliei de către Freud pune în lumină/ aceste tendinţe generale maniaco-depresive sau schizoid-depresive/ pe care le resimt şi în mine în doze suportabile, omeneşti,/ însă nimic nu limpezeşte gândul negru de noapte care/ mă menţine în sforul cel mare al bolii,/ trăgându-mă spre adânc, turbulenţa unui sentiment/ de vinovăţie, probabilitatea de a fi aici şi aiurea/ în acelaşi timp, ca în filmele sf sau – mai bine –/ ca în poemele himeriste de demult, dinainte de faza turistică./ (...) / Îmi vei lua apărarea/ când nimeni nu va mai fi de partea mea în dezbaterile toropitoare?/ Tu eşti o protectoare discretă, în viaţă şi în poezie,/ oriunde paşii mă poartă spre incursiune temerară, riscantă,/ în teritoriile ostile ale vieţii libere de orice promisiune,/ în cadrul potrivit al convenţiei ce ne menţine membri/ ai vreunui grup în care ne place să ne ştim parte, sau/ în cluburi de ţipete şi distracţii peste limite suportabile.” (Ecuaţia secretă)
Maniera de a spune lucruri pe înţelesul unei majorităţi relative (care ştie cine a fost Freud şi cu ce se ocupa el), pe un ton calm, liniar, cumpănit, atrage deseori remarci negative, tocmai dinspre aceiaşi pretinşi înţelegători, care au fost obişnuiţi la şcoală şi în familie cu ritmul şi rima à la Coşbuc sau Goga, cu „adevărurile simple”, pipăibile ale vieţii şi naturii. Sau, dimpotrivă, cu poeţi mai recenţi, cărora le lipseşte „organul” pentru a fi în răspăr cu corectitudinile de toată mâna. Coborârea în tainiţele speriate ale eului s-ar putea sconta, însă, cu ceva pierderi. În cazul poetului Vasile Baghiu aceste piederi sunt asumate din start, deoarece omul şi intelectualul cu acelaşi nume ştie că „paralela cu scene din romanele cu subiecte istorice/ e binevenită”: „...A te scufunda/ în durere pare/ o alegere conştientă, dar este mai mult abandon de sine,/ o trecere dintr-un pavilion în altul, pe întuneric,/ la sanatoriu, cu halatul alb descheiat şi fluturând/ de o parte şi alta,/ himeric, pe deasupra oricărui tip de imaginaţie. Vei scrie/ pentru mine o scrisoare de mână/ ca şi cum nu ai şti în ce dată suntem?” (Foaie de temperatură)
Starea din care scrie poetul este ca un puzzle al ipostazelor bolii, pe care el însuşi le-a verificat în timp, dar nu singur, ci cu martorul-pereche, femeia care îl însoţeşte de-a lungul întregului traseu „depresiv”, şi pe care o angajează printr-o continuă interogare: „Avantajul unei situaţii de boală este convieţuirea/ cu tine însuţi, deşi mai degrabă ai prefera uneori să staţi cât mai/ departe unul de altul şi fără posibilitatea/ de a vă vedea des. Eşti mulţumită de felul în care/ au evoluat lucrurile cu noi în ultimul timp?” Deşi „toţi se feresc să vorbească despre asta”, mărturisitorul acestei „Depresii” ştie că un om e capabil să înţeleagă durerea (altuia, a comunităţii) şi să o transfigureze în memorie comună: „Avansarea în teritoriile părăsite de speranţă ale bolii/ se face după o metodă verificată de mai multe/ generaţii în şir.” (Metodă verificată)
Citind poem după poem, devine aproape imposibil să citezi doar unul. Cartea ar trebui citită integral, cu voce tare, poate chiar în Piaţa Universităţii acestui prevestit catastrofic an 2012. Dedublat, Baghiu este tras de o mână de către poetul sensibil, de cealaltă, de către omul cetăţii prăbuşite, la fel de sensibil la soarta alor săi, cu care nu poate întemeia un club al depresivilor, pentru că depresia, nu-i aşa, este o afecţiune ce se petrece în solitudine, ca şi moartea. Dar Baghiu găseşte mereu tonul şi coerenţa potrivite: „Nu este deloc înţelept/ să pozezi în victimă, pentru că nu trăim în ţara milei,/ ci într-un judeţ al disperării,/ unde cinismul e lider, bătaia de joc secretară/ pe probleme de/ apărare, iar metafora o reprezentantă/ vigilentă a publicului.” (Judeţul disperării) Mai departe: „Când nu-mi aparţine iniţiativa sunt model/ de stat deoparte, cuminte,/ supus unei ordini subînţelese. Pot să mă prezint/ chiar mai bine,/ dar e ok şi aşa, oricum, numai să scap de loviturile/ prin surprindere pe care viaţa le aplică programat.” (Partea bună a vieţii)
Depresia lui Vasile Baghiu ia uneori turnuri neaşteptate, devenind o rezervă strategică pentru luarea în răspăr a defetismului românesc, alimentat de gargara propagandistică din toate vremurile: „...Prins în plasa melancoliei, pot fi învins,/ pentru că orice slăbiciune/ mai poate fi dusă pe picioare, numai/ tristeţea provocată de acel dor românesc nu,/ numai melancolia neagră şi păstoasă, venită din locuri necunoscute în care/ nu am fost niciodată, nu,/ numai privirea rătăcită pe străzi din oraşe străine nu./ (...)/ însă noi nu trăim în regatul proverbelor de consolare,/ ci în ţara promisiunilor de viitor,/ în care copiii noştri vor trăi mai bine,/ iar nepoţii chiar mai bine, şi tot aşa,/ din generaţie în generaţie.” (Ţara promisiunilor de viitor)
În această ţară cu un prezent perpetuu ce trăieşte în viitor ca într-o casă fără ferestre, lipsită de trecut, pe care „elitele” îl recunosc doar în măsura în care pot face alimentarea cu combustibil propagandistic, poetul îşi oferă câte „Un bonus de speranţă” („De fiecare dată când cineva face anunţuri serioase/ despre viitor, / încerc să nu-mi modific programul. Ai văzut cât de uşor/ se pot aduce în faţă lucrurile care stau/ pe rândurile din spate, draga mea?”), dar numai „...atât cât permite atmosfera/ şi cât de dispuşi/ mai sunt toţi cei ce încă în inimile noastre au locuri/ de prieteni.” (Un bonus de speranţă)
Titlurile poemelor construiesc din mers, de la sine: „Efect de apropiere”, „Tot ce vine din urmă”, „Surdină” („Mă pot aştepta la orice, mă pot întoarce la proză/ sau alte specii de viaţă, pentru că mi se impune/ o revenire de pe un drum pe care începusem/ să merg chiar bine.”), „Probă de viitor” („...Iar tremurul vocii, când vrei să spui/ adevărul cel incomod, e de aici din lumea noastră umană,/ e din perimetrul perfecţiunii, din şcoala supravieţuirii.”), „Vina este undeva la mijloc” („Îmi lipseşte sanatoriul/ şi recunosc – nu cu jumătate de gură – că vina/ este undeva la mijloc, între dorinţa de a fi ceva ce nu am mai fost/ şi plăcerea acomodării în spaţiul predestinat al morbidităţii târzii.”), „Bursa nefericirii” („...Un câştigător nu arată ca mine./ Este nevoie de multă pasiune pentru a aduna/ auto-excludere, duşmănie de sine,/ sabotarea oricărui semn de progres personal,/ trecerea lejeră la un nou sistem automat de înregistrare/ a persoanelor predispuse la stilul de viaţă imaginar.”), „Din tot ce nu se potriveşte cu nimic”, „Perspectivă de invidiat”, „Ce se pregăteşte din umbră”, „Depresie” („ iar dacă dai semne de grabă toate ieşirile se închid automat,/ iar lifturile se blochează, în aşa fel încât/ nicăieri nu se mai poate pleca/ şi de niciunde nu se mai poate/ face cale întoarsă, cum nici rămânerea pe loc nu devine/ o opţiune demnă de luat în seamă, ceea ce restrânge alternativele/ la una singură, şi aceea pe termen limitat.”) şi atâtea altele.
În poemul „Mai bine” îl recunoaştem întrucâtva pe acel Vasile Baghiu care semnează în nume propriu apeluri şi proteste publice, exprimând în egală măsură revolta faţă de nedreptăţi politice şi sociale şi faţă de conformismul „diplomatic” al breslei: „Mai bine să nu spui tot, ci să ţopăi în jurul/ punctelor de vedere eclectice, alese din atâtea,/ de departe mai interesante şi mai legate de viaţă aşa cum e,/ alergând după atitudini prietenoase şi zâmbete,/ pe drumuri care nu duc nicăieri, găsind cel puţin/ acel înţeles deloc uşor de explicat, mai mereu inaccesibil,/ chiar aprope de râu unde oameni necunoscuţi/ se bucură de clipă în plină lumină.”
Vasile Baghiu trece din partea „maladivă” a existenţei sale – în care stăpânesc melancoliile, nostalgiile, nemulţumirile, revoltele firii, depresiile – în cea „normală”, socială, administrată de reguli şi legi respectate tacit, aşa cum se trece din noapte în zi, uneori cu vise mai limpezi ori mai încifrate, alteori cu relevante coşmaruri. Forma sa de exprimare este această poezie ce scrutează deseori adânc în cititor, făcându-l să dea pagină după pagină, nerăbdător să găsească infirmări sau confirmări ale propriilor treceri prin circuitul vieţii şi morţii.
„...Poezia nu poate să ofere protecţie, în ani când/ timpul nu este prietenos.” Şi noi ştim bine asta, chiar dacă puţini recunoaştem şi chiar şi mai puţini acordăm credit unui poet ca Vasile Baghiu, în aceşti ani, deveniţi decenii, orbecăind printre cadavrele mai mult sau mai puţin simbolice ale ideologiei. Poetul „Depresie”-i este în căutarea simplităţii, „în pofida impactului ei dureros” („Motorul-poezie”), conştient că „Zâmbetul ar putea să nu fie suficient”, deşi experienţa l-a învăţat „că este necesar pentru a avansa” („Am învăţat din experienţă”).
Eu scriu despre poet aşa cum îl descopăr în poezia lui, dublat de un intelectual cu principii etice şi morale subliniat conturate, recognoscibile în mediile literar şi civic. Despre poezie, fără să ţină cont de omul care a scris-o, vor scrie criticii. Unii critici. Poetul Vasile Baghiu este fidel memoriei sale şi mă întreb (fără să aştept răspuns, îl ştiu) dacă nu asta contează cu adevărat: „Memoria e vraişte, parazitată securistic, statistic,/ multiculturalistic,/ artistic, şi strigă mereu în urmă, copil care-am fost,/ să ne întoarcem o clipă privirea, unde se vede mai clar/ şi mai curând, poate, că progresul nu este/ numai să mergi înainte, ci mai ales să faci paşi înapoi,/ că viaţa nu este cum ai vorbi despre viaţă la o cafea,/ ci mai ales cum ai trăi propria viaţă în zilele vieţii tale de azi, că moartea nu este numai o linie/ sub care se operează calcule aritmetice iscusite, ci mai curând o linie de start pentru întrecerea/ fără miză şi fără finish.” („Viaţa nu este cum ai vorbi”). Da, viaţa este cum ai face, nu doar vorbă, nu doar formă, „invidii şi gelozii omeneşti”, cedări, tăceri sau „Crize puse pe îngrăşat” – cam acesta fiind inventarul ultimilor 22 de ani, ce-şi trag seva din antedecembrism. („din ropote de aplauze se trece uşor în răpăit de bocanci pe străzile/ odinioară potrivite pentru plimbări,/ din poveşti de adormit copiii/ se face transferul la marile romane cu aerul că aşa trebuia să se întâmple.” – „Crize puse pe îngrăşat”).
O imagine perfectă pentru a da chip depresiei este construită de poet tot în poemul „Crize puse pe îngrăşat”, căci se pare că de la o vreme numai crizele ne mai ţin pe unii dintre noi lucizi, în stare de veghe, în această lume globalizată, în care identitatea este tot mai mult o aparenţă salvată: „...crize puse pe îngrăşat numai pentru/ cei ce sunt în fiecare secundă pe fază, în fine, tristeţi/ ca la carte, / cu tot cortegiul de simptome care permit/ o încadrare corectă/ în patologic, de unde nici nimeni nu te mai scoate,/ de unde nici nicăieri nu mai poţi pleca,/ unde rămâi gânditor,/ apăsat, învins, întors cu spatele la lumea care nu înţelege/ nimic din ceea ce trăieşti/ în timpurile noastre contemporane.” Este, în opinia mea, poemul ce trebuia să încheie acest consistent volum de poezie. „Depresie” este un zoom peste starea de fapt a firii noastre în al doilea deceniu al secolului XXI.
Vasile Baghiu, Depresie, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2012
(in revista Cultura, Numarul 56 / 2011 (361) * Joi, 16 februarie 2012; articolul poate fi vazut in editia online AICI )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu