Câteva poeme pe care le-am scris mai recent, incluse şi în volumul "Depresie", au fost publicate - împreună şi cu o parodie faină la unul dintre ele (autor: Lucian Perţa) - în revista Familia (nr. 1/2012). Revista poate fi văzută în format pdf AICI , după ce daţi click pe rând pe "Arhiva", "2012", "Nr. 1, ianuarie 2012".

Viaţa probabilă

Câte o dimineaţă ne spune cum va fi viaţa probabilă,

dar avem frică să dezvoltăm subiectul,

ca în toate situaţiile în care este implicat puţin şi viitorul.

Aşa că trecem la altceva, ne prefacem

că nu am văzut. Fie iarnă sau chiar primăvară,

noapte sau zi, acasă sau în străinătate,

un strop de îngăduinţă e binevenit.

Viaţă întoarsă pe toate feţele, ca tema principală

a unei conferinţe, şi tot înseamnă că se mai poate bea o cafea,

se mai poate desluşi un compliment, spus

ca din întâmplare, sau scris cu intenţie

şi cu adresă. Iar sperietura de la cutremur

rămâne de văzut cum va fi rezolvată, sau

mai bine uitată, înlocuită de spaime mai puternice,

care ne ajută să creştem şi să ne găsim echilibrul

acela de invidiat al omului politic pus în faţa evidenţei,

dar învăţat să mintă fără să se vadă nimic pe faţă.

Tot ce pare aprins

Tot ce pare aprins e flacără transparentă şi rece, imitaţie electronică

de foc de cămin pentru păcălirea sufletului tânjind după romantism,

în epocă modernă. Tot ce vine de departe ar fi putut fi văzut

şi aici, la un pas, dacă ochiul ar fi fost pregătit un pic dinainte,

pentru acomodare, ca în sala de proiecţie, şi mai ales dacă am reuşi

să stăm şi noi o clipă în aşteptare răbdătoare

fără să mai plecăm nicăieri niciodată. Eşti pregătită pentru

ce-i mai rău? Ai pus deoparte rezerve de rezistenţă?

Dacă da, îmi vei face un semn la momentul potrivit, sau când

simţi tu că lucrurile sunt sub control din punctul acesta de vedere.

Tot ce pare stins mocneşte sigur ca un jar sub cenuşă, unde

şi viaţa noastră se încălzeşte, când soarele nu mai are putere,

toamna a coborât deja pe pământ, lumea se retrage prin case

încă foarte devreme, iar steaua celui ce caută adăpost pe sub poduri

în emigraţie pâlpâie anemic într-o încercare cât mai convenabilă

posibil de a ieşi de pe firmament cu maximă discreţie şi precauţie.

Artistul-statuie

Pe marginea prăpastiei încerci o ultimă

probă de curaj şi dai înapoi cât poţi de mult, unde te simţi

mai în siguranţă, unde linia dintre atunci şi acum se şterge, iar timpul

nu reuşeşte decât să treacă în cea mai mare indiferenţă. Plouă

la Paris, îmi spune un prieten, „însă chiar în acest moment

dă semne că se va opri...”, adaugă, şi crede mai departe că se va putea ieşi

la promenadă şi la privit vapoarele pe Sena. Eu ies până în oraşul vechi

din Winterthur ca să văd noile preţuri la haine de iarnă

şi încălţăminte. Un zid de tăcere se înalţă între

ceea ce eşti şi ceea ce ai putea fi. Vezi tu, draga mea,

legăturile invizibile în lumea noastră? Ai tu atâta încredere

încât să mergi pe mâna intuiţiei chiar dacă de atâtea ori

a fost o alegere greşită? Mă înscriu pe ultima turnantă de aşteptare

şi aspir să fiu primul care rupe panglica în aplauzele mute ale unei

aşteptări şi mai mari. Pas cu pas, pe urmele ideilor de ultimă oră,

nimic nu se schimbă conform aşteptărilor,

nimic nu procedează la eliminare aleatorie, ci rămâne neclintit, impasibil,

cum a fost şi va mai fi, cum este, „cum vă place”, nemişcat,

un artist-statuie poleit cu aur în piaţa catedralei, stârnind

curiozitatea copiilor mari şi mici deopotrivă.

Un nou început

Cineva exersează la vioară pasaje din Sonata în re minor KV 304

de Mozart, iar anotimpul e la locul lui în timp ce eu trec de faza emoţională,

pe sub fereastra deschisă, prin societatea deschisă, prin aerul curat al

unui nou început. De mult pândesc o astfel de ocazie de a mă relansa, iar

faptul că a venit acum e numai pentru că am aşteptat. Nu numai

că nimic nu vine dacă nu aştepţi, dar trece şi neobservat,

ca atunci când te concentrezi cu gândurile la ceva anume şi ratezi

multe alte lucruri importante din viaţă. Aşa s-a întâmplat mereu: pierderea

capătă aparenţă de succes şi câştigul bate înspre faliment.

Este în preţul zilelor vreo fărâmă din promisiunea de moarte? Aduce bucuria

aceasta momentană de a trăi câtuşi de puţin cu ceva din bolile

care răpun omul la pat? Din aproape în aproape se va desluşi mesajul,

care este simplu şi pe înţelesul copiilor, care nu urmăreşte efecte

sofisticate şi nici să transmită altceva dincolo de cuvinte.

Fără cod de interpretare, fără aluzii sentimentale,

fără porţi deschise ca la muzee, fără povestea de iubire a începuturilor

unde iubirea este o speranţă chiar mai mare decât era când nu venise,

un punct de sprijin arhimedic în universul lipsit complet de repere.  

--------


LUCIAN PERŢA
Parodia fără frontiere

VASILE BAGHIU
Viaţa probabilã
(din „Familia”, nr.1/2012)

Fãrã un regim de viaþã sãnãtos, aşa cum am propus
eu, în ,,Modus Vivendi”, nimeni nu se mai poate
gândi serios dimineaţa dacã va mai apuca înc-un apus.
Aşa cã viitorul literaturii române, fãrã doar şi poate,
depinde de ce mãnâncã şi mai ales de ce beau poeţii—
ei sunt barometrele vieţii, cei mai sensibili
oameni, cobaii şi gâştele cetãţii.
Ei, deşi unii au prins gustul înstrãinãrii, nu în zadar,
depinde cât de departe au mers, fie varã, fie iarnã,
se gândesc, chiar dacã mãnâncã un covrig sau caviar,
la biata lor ţãrişoarã,
la tot ce înseamnã patriotism în aceste
vremuri cuprinse de febrã şi fãrã maniere la zi,
desprinse, ca din întâmplare parcã şi fãrã veste,
din rãtãcirile unei contemporane doamne Bovary.
Aşa cã fãrã poeţi la regim, viaţa literarã
probabilã în urmãtorul deceniu, stimat auditoriu,
va fi, şi nu e himerã ce spun,
ori la ospiciu, ori la sanatoriu !