Patru poeme în România literară, nr. 3/2012 , incluse și în volumul DEPRESIE, recent apărut la Editura Limes din Cluj-Napoca.

Efect de apropiere

Pentru a pierde cu fruntea sus ar fi necesare
mai multe etape de confruntare cu tine însuţi, în care
orice eşec devine o mică victorie, orice succes
un stânjenitor şi ireparabil dezastru domestic şi orice pas înapoi
un prilej de refacere a traseului, ca pe aparatul gps, care mai rătăceşte
drumul uneori, ca oamenii. Vrei să auzi cum sună vocea
în zone complet necunoscute? Parcă ar fi a altcuiva, ca atunci
când ai emoţii sau treci printr-o perioadă mai dificilă în viaţă,
sau te auzi din întâmplare într-o înregistrare la radio,
sau – copil fiind, ani după poetul florii de tei – îţi probezi glasul
în joacă strigând la ecou într-o fântână părăsită pe un câmp pustiu.
Nu se mai poate găsi nici un drum ştiut. Este ca o intrare
în bucla de spaţiu, dar şi de timp. Iar aici, acolo, nicăieri şi oriunde
încep să se înţeleagă de minune – ca nişte colegi
de grădiniţă – cu acum, atunci, niciodată şi oricând,
şi cu tot ce mişcă în acest teritoriu al fiinţelor slabe,
unde preţul ieşirii pe autobahn – să zicem, dinspre Zürich
spre Freiburg, unde Papa Benedict al XVI-lea
va veni în două zile – este chiar pierderea
lipsei de siguranţă în calea pe care mergi, care te face să simţi
că trăieşti. Crezi tu oare că mai suntem pe calea dreaptă?
Nu aştept răspuns, ci numai să-mi faci semne cu mâna
pe ecranul computerului că totul e bine, cu tine şi cu cei dragi,
cu lumea noastră îndepărtându-se pe măsură ce mă apropii de ea.



Ţara promisiunilor de viitor

Bach poate fi adesea un pretext de conversaţie, ca multe alte
genuri de muzică, însă noi doar ascultăm şi ne gândim
la ce a fost, ce este şi ce va fi. Prins în plasa melancoliei, pot fi învins,
pentru că orice slăbiciune mai poate fi dusă pe picioare, numai
tristeţea provocată de acel dor românesc nu,
numai melancolia neagră şi păstoasă,
venită din locuri necunoscute în care nu am fost niciodată, nu,
numai privirea rătăcită pe străzi din oraşe străine nu.
Pe orice drum ai şansa unei întâlniri, pe orice pod poţi încuia cu un lacăt
iubirea, ca pe Pont des Arts în Paris, dar atât întâlnirile, cât şi iubirea
sunt din timp în timp aduse cu forţa la adevăr. Vezi tu adevărul
vieţii când îţi întorci privirea în mers ca să te asiguri
că sunt cu tine încă? Poţi tu vedea un pic din zilele viitorului?
E un fel de plimbare de plăcere prin timpul nostru, o scriere
electronică transpusă în litere de mână cu stiloul pe hârtie,
un fragment de inscripţie care nu este în stare să spună
nimic despre întreg. Iar aceasta ne priveşte personal, ca o ceartă
între soţi undeva într-unul din sutele de apartamente ale acestor blocuri
rămase din comunism – bune şi ele când nimic nu mai ai.
„Când nu ai nimic poţi avea totul!”, strigă o voce din mine,
însă noi nu trăim în regatul proverbelor de consolare, ci în ţara
promisiunilor de viitor, în care copiii noştri vor trăi mai bine,
iar nepoţii chiar mai bine, şi tot aşa, din generaţie în generaţie.



Partea bună a vieţii

Un copil uitat înadins într-o gară din România este
viitorul acestei clipe. Pe rând, singuratici obezi
trec în revistă vitrine stilate, iar domnişoare studente germane
râzând umblă în grupuri la braţ pe o stradă aglomerată
din München, pe Kaufingerstrasse, în seara fericirii afişate public,
pe străzi unde singurătatea se sperie şi amână asaltul,
pierzându-mă pentru ore întregi din vedere. Când nu-mi aparţine iniţiativa
sunt model de stat deoparte, cuminte,
supus unei ordini subînţelese. Pot să mă prezint chiar mai bine,
dar e ok şi aşa, oricum, numai să scap de loviturile
prin surprindere pe care viaţa le aplică programat.
Larg surâs de copil încrezător în partea bună a vieţii,
nimerit din noroc la pomană,
căpătuit cu fructe, colaci şi colivă, o sacoşă plină. Fericire accesibilă,
alături de rudele mortului aranjând
coroane şi jerbe, între două reprize de plâns. Fericire la liber.
Tristeţe prohibită. Colac de salvare într-un univers
fără limite, ca o mare. Iar mai departe se va vedea încetul cu încetul
şi nici un dubiu nu va mai fi niciodată.



Design elveţian

Din dragoste sau ceva asemănător se poate ajunge
departe, din ură se poate muri mai devreme. Pe arpegii secrete
vântul performează cu te miri ce găseşte
la îndemână: o cutie de tablă pe trotuare, o fereastră
lăsată deschisă undeva. La piscina oraşului se fac ture de bazin
în tot timpul programului, pentru concursul de înot pentru amatori,
şi în general pentru îmbunătăţirea sănătăţii.
Ca să te întorci la lucrurile simple
ai nevoie de un stagiu de practică susţinută
în arta de a-ţi complica viaţa. Învins poţi să te declari,
în speranţa că vei câştiga unul sau doi adepţi în plus,
însă nu-ţi foloseşte, pentru că nimeni
în zilele noastre nu mai vrea să fie învingător. Numai pe încredere
şi tot te alegi cu ceva, tot vei convinge,
tot vei trece de partea rafinată a lumii noastre restrânse,
aceasta care adoră tendinţele simplificatoare ale design-ului
de vitrine. Rugăciunea, împreună cu oameni
din Winterthur, în catedrala oraşului, te face
mai puţin străin şi te ajută să vezi şi partea bună
a faptului de a sta departe de casă, nu prea aproape de tine însuţi,
undeva unde supravieţuirea sufletească devine o artă
la fel de subtilă ca poezia.