luni, noiembrie 14, 2011

Poemul preferat şi comentat: Străinul

Străinul

Aparţin acestei lumi care mă împinge spre margini,
Care mă apără şi mă agresează deopotrivă,
Încercând să-mi reprim furia, şi indignarea, şi groaza
În faţa obscurantismului devastator.
În Canare am adăugat vele pătrate Niñei suple, la Las Palmas,
Şi l-am ascultat pe Bartolome Tores mărturisindu-şi crima
De la a cărei pedeapsă cu moartea scăpase îmbarcându-se.
Am văzut cum rămâne în urmă mănăstirea Rabida,
Ca un semn al lui Dumnezeu,
Cu tristeţea matinală a acelei plecări înveninate de neîncredere.
Am văzut străzi imposibil de traversat,
Cu un şuvoi continuu de automobile trecând
Sub privirile mele resemnate.
Străin, contraste m-au rănit,
Şi am deplâns slăbiciunea care ne face să rămânem în urmă,
Care ne aruncă în vârtejul abandonului, deopotrivă la poalele Acropolei,
Printre casele mici, suburbie universală, şi la Veliko Târnovo,
Coborând pe lângă brutării din care, până-n trotuar, ieşea căldură,
Deopotrivă în Europa bătrână şi în Japonia bătrână,
Ca şi în America la fel de bătrână,
Întinerită de la Columb cu bătrâneţea Europei bătrâne,
Cu modernismul de care se face atâta caz.
M-am strâns de frig în tunica de lână cu glugă
Şi-am ascultat clipocitul şi hula, privind picioarele
Noastre desculţe, întinşi pe puntea proaspăt spălată,
Şi-am respirat alizeul.
Acum nu mai sperăm ceva de la imaginea ferestrei
Ce dă în curtea interioară plină de lăzi,
Nu mai sperăm în temerara înaintare prin timp,
Împiedicându-ne pe scări de copiii care plâng mereu,
Veşnic părăsiţi, ai nimănui.
Încerc să înţeleg mizeria în care, fără să recunoaştem,
Stăpâniţi de-un orgoliu stupid,
Ne complacem abandonaţi.
Am văzut şi eu ceaţa şi pescăruşii, o balenă, pelicani,
Şi-un băţ cu incrustaţii, care ne-au înviorat.
Şi-n noaptea aceea cu lună am strigat de bucurie
Auzindu-l pe Juan Rodriguez: “Lumbre! Tierra!”.
Acest refugiu, neliniştea,
Ezitarea duioasă în faţa porţilor de fier,
Întrebându-te dacă se cuvine să suni, şi sunând totuşi,
Apăsat, de trei ori, aşteptând să vină valetul,
Care se ocupa şi de garaje.
Din nou am plâns, deşi ştiam că un bărbat plângând
Oferă totuşi o imagine degradantă.
Am trăit conform unei linii
De la care am încercat din răsputeri să mă abat, dar mâine,
Mâine voi fi, sper, în afară de toate discuţiile.
M-am minunat cu Diaz del Castillo de mărimea tăvilor de aur
Pe care ni le-au arătat aztecii,
Şi de mozaicurile de pene.
Străin, m-am regăsit în zile faste,
Pierzându-mă apoi pentru ani îndelungi într-o zbatere absurdă,
Pe care unii, amabili, o numeau rezistenţă.
Am văzut străzi pline de frunze
Şi străzi pe care maşini speciale le spală cu detergent,
Sărace străzi, ca unii oameni,
Precum această mulţime flămândă,
Străzi pe care te rătăceşti şi pe care îţi place să te plimbi,
Pe unde se-aude mereu sirena unei ambulanţe,
Veşnic rătăcit, cu gândurile încâlcite de reclame
Şi de toată agitaţia pe care nu o înţeleg.
Eu cred că auziţi şi voi în inimă acest sunet
De clopot sub apă, dulceaţa unei amintiri ce fuge mereu,
Ca o veveriţă care ţi-a mâncat odată din palme,
La sanatoriu, în parcul cu havuz.
Şi după toate astea destul de singur acum,
Cu amintirea teocaliilor fumegânde.
E tonic felul ceremonios în care ţi se deschide uşa
Ce dă înspre luminile balului,
Învăţat cu femei pe care numai nostalgia le păstrează distinse,
Ca pe nişte regine aztece.
Eu cred că simţiţi şi voi înserarea din inimile voastre,
Dar nu pot să mă împotrivesc alunecării,
Agăţându-mă de rădăcini şi smocuri de iarbă,
De pietre colţuroase care mă rănesc dureros,
Ca-ntr-un vis, ca-ntr-o carte
Al cărei autor e un cinic fără suflet şi fără milă.
Sunt unul dintre fericiţii supravieţuitori ai acelei “noche triste”,
L-am văzut pe Cortés plângând cu fruntea sprijinită de-un arbore,
Şi simt, când inspir mai adânc, un fel de sfârşeală
Care mă doboară pe trotuarul ud după ploaie,
Unde adunătura de gură-cască mă sâcâie,
Adunătura de femei care-mi dau palme, încercând
Un fel de reanimare brutală, într-un oraş necunoscut
Dintr-o ţară străină căreia nu-i cunosc limba.
Am fost martor când Incasul a aruncat Biblia oferită
De părintele Valverde, sub un cer senin
Pe care oricine, din oricare secol, a putut să-l contemple.
De atunci parcă aievea se năruie un zid de care-odată ne-am lipit,
Înfriguraţi, ca de o sobă încălzită
Din sala de aşteptare a unei halte singuratice
Şi înconjurate de plopi argintii ce puteau fi văzuţi de departe.
Toate lucrurile sunt răscolite şi răsturnate
Ca în urma unei brutale percheziţii,
E şi închipuirea voastră pură, care vă menţine zâmbitori
Şi avizi de petreceri în care să uitaţi.
Dar mereu se găseşte cineva care aşteaptă,
Iar timpul e cinic, şi vapoarele somptuoase pleacă,
Lăsându-ne visători pe cheiul ud.
Am văzut străzi cu vopseaua marcajelor ştearsă
De paşii mulţimii, mulţime ce pare-a se opri uneori,
Să asculte vreun semn, vreo limbă de clopot cu sunet ciudat, şi nou,
Cum auzi într-un oraş în care ajungi prima oară,
La Peks sau la Ruse, sau chiar în recele şi cochetul Lund,
Unde mă duce gândul, încercând
Să depăşesc o geografie familiară.
Am străbătut lumea asta a noastră
Şi nu e nimic bizar în atemporalitatea atitudinii mele,
Pentru că, într-un fel, toate aceste timpuri îmi aparţin,
Şi-aş putea să jur că am fost acolo şi acolo şi dincolo,
Şi-aş putea să depun mărturie pentru strigătul de durere
Al lui Ferdinand de Soto, pe malul Mississippiului,
Înainte de moartea-i neîmpăcată.
Străin, m-am regăsit bolnav, cu atâtea datorii pe cap,
Cu insidioasa bârfă de prin colţuri călduţe,
Unde fierbe cafeaua de rigoare.
Ce lux şi boierie să scrii două versuri slăbănoage sub stele milenare!
Bucurie fugară a acestor bolnavi
Ce-au rămas la fumat prin closete în care
Mirosul tare al urinii te face să lăcrimezi.
Am bătut cuie în scândurile fortului Québec,
Şi-am iernat acolo în pustietate, pe insula de pe fluviul James,
Unde acum zumzăie oraşul Jamestown,
În care citiţi voi ziarele prin parc, supraveghind copiii gălăgioşi.
Cu groază am auzit şi eu ţipetele indienilor
Care coborau dinspre Aleghani,
Săgeţile lor m-au atins şi pe mine, cel de la frontieră.
Ce căutam atunci?
Nici azi nu-mi cunosc rostul pe străzile unui oraş
De provincie din România.
Aparţin acestei lumi policrome, obscurităţii senile,
Acestei agitaţii care ne îndulceşte convalescenţa, prin diversitate,
Prin trecutul care ne poartă
Cu indiferenţa care ne consolează de moarte.



În volumul Gustul înstrăinării (poeme, Ed. Timpul, Iaşi, 1994 ; Premiul Aurel Dumitraşcu, 1994; Premiul revistei Poesis, 1995)
-------------------------------------------------------------------

 Parcă tot mai străin…

Se ştie că, în general, e dificil să faci o alegere în chestiuni care privesc viaţa. Dar nu e tocmai uşor, se pare, nici când ai de ales, dintre propriile poeme, doar unul singur despre care să poţi spune că e preferatul tău şi să-l şi comentezi. Fiecare cuvânt şi fiecare vers pe care l-ai scris crezi că te reprezintă, iar această reprezentativitate o simţi ca fiind efectul întregului, al tuturor poemelor, nu numai al unuia singur.

Am şi eu poemele preferate, fireşte, iar motivele afinităţilor mele faţă de unele sau faţă de altele ar putea fi atât de natură personală, expresia unui sentiment, cât şi dintre cele care pot fi descrise cu mai multă claritate. Nu este o alegere pe criterii de valoare poetică, aşa cum sunt ele învăţate în şcoli, ci mai mult una de natură afectivă.

Cred că atitudinea cea mai onestă pe care un poet o poate avea faţă de poezia sa este aceea profund subiectivă, mărturisită ca atare şi transformată într-un instrument foarte eficient de investigare a propriului univers.

M-aş fi putut opri la “Fantoma sanatoriului”, în care am încercat să prind cât mai mult din atmosfera acelui loc izolat din munţi unde mi-am petrecut şapte ani în perioada primei tinereţi, când abia descoperisem acest lucru uimitor de simplu, anume că trebuie să cunoşti viaţa ca să poţi scrie despre ea, şi aş fi avut astfel prilejul să spun din nou câte ceva despre cât de importantă mi se pare a fi infuzia de boală şi morbid în poezie în termeni de efect poetic.

Ar fi fost potrivite şi alte poeme, la fel de lungi, precum “Barul de noapte” sau “Gustul înstrăinării”, în care am îndrăznit să “călătoresc” în diferite locuri din lume, ceea ce nouă românilor încă ne era interzis pe atunci.
Aş fi putut alege un poem mai scurt, precum “Ai vrea să faci lungi plimbări”, dintre cele pe care poeta Ana Blandiana mi le publica în revista “Familia”, în 1988, cu o prezentare elogioasă care îmi oferise curaj şi încredere în acei ani în care îmi făceam intrarea în literatură.

Ar fi fost la fel de bine, cred, să fi ales unul din cele patru poeme care ilustrează tentaţia pozitivistă, ştiinţifică, de care m-am simţit odată atras, ca experiment, aşa cum sunt “Febra”, “Amorul adiabatic”, “Mecanica timpului”, “Magia elementară”.

Nu ar fi fost deloc rău - mai cred - dacă aş fi ales unul din poemele din volumul “Maniera”, care mi-au permis tulburătoare incursiuni poetice în teritoriile misterioase ale identităţii, dublului şi transfigurării.
În fine, m-aş fi apropiat poate mai mult de cel care sunt astăzi, un scriitor român care descoperă Europa pe viu, după ce ani îndelungi - şi numai pe seama unor febrile căutări pentru detalii în dicţionare, enciclopedii şi jurnale de călătorie - scrisese poeme având ca decor şi unele dintre oraşele ei, dacă m-aş fi oprit la unul din poemele pe care de câţiva ani, provocat de călătoriile reale de care am parte, le scriu în română şi engleză, în speranţa că îmi voi găsi drumul meu de poet în lumea mare a miilor de poeţi ai lumii.

Toate acestea mi-ar fi oferit prilejul de a vorbi din nou despre “Himerism”, ca o perspectivă trans-naţională în poezie, de a relua unele idei din manifestele de până acum, care nu au fost poate înţelese prea bine la vremea publicării lor.

Am ales însă “Străinul”, mai întâi pentru că el exprimă şi prin titlu starea mea din ultimii ani, în care m-am simţit parcă tot mai străin de lumea literară din România (careia fair-play-ul nu pare să îi fie prea familiar, din pacate), apoi pentru că - răsfoind nişte comentarii publicate de critici, scriitori şi poeţi de-a lungul ultimilor ani - am văzut că el este şi pe placul unora dintre ei, al Ioanei Pârvulescu, de exemplu, care spune în cronica sa la primul meu volum, “Gustul înstrăinării”, din 1995, următoarele: “Străinul pune în contrast lumea mare, deschisă oricui, în care ar trebui să fii străin, dar te simţi acasă, şi  lumea unei camere în care ar trebui să te simţi acasă, dar eşti străin. Explorator şi arheolog, prezent în miezul evenimentelor şi gândindu-le din afară, ca un istoric, Vasile Baghiu realizează în Străinul un poem antologic, care se deschide şi se închide, se întinde peste lume şi se concentrează într-o hartă, zboară şi se frânge în zbor.”.

“Străinul” este încercarea mea de teleportare în timp pe seama poeziei. Este unul dintre poemele care vorbesc despre cum nu îmi ajungea mie deloc lumea în care mă învârteam, ca să spun aşa, la acea dată. Visam la alte tărâmuri, la alte timpuri, încercam să fiu acel Himerus Alter, personajul pe care l-am inventat sau care m-a inventat, care mi-a răsărit în poeme atunci când am vrut cu tot dinadinsul să fiu “altcineva”.
În “Străinul” vorbeşte Himerus Alter mai mult decât mine, e adevărat, dar din când în când se aude parcă şi vocea mea “reală”, oferind detalii şi încercând să aducă cititorul înapoi,  în “prezent”, ca şi cum ar încerca să-i ofere un răgaz pentru reculegere, un respiro într-un vârtej al timpului în care ar fi putut să se lase prins.
Încercam să scap de ceea ce resimţeam a fi un fel de lest al provinciei mele Piatra Neamţ şi al provinciei mele România. Lestul trăgea greu în jos, îmi îngreuna situaţia, mă făcea să urmăresc cu aviditate detaliile străzilor, ale oraşelor, ale locurilor din filmele cele mai proaste (pentru că altele nu aveam la îndemână), numai pentru că acţiunea lor se petrecea la Rio de Janeiro, la Los Angeles, la Londra, Veneţia, Paris, unde credeam că nu voi ajunge oricum niciodată.

Cred că între timp am mai lăsat cîte ceva pe drum din toată încărcătura aceea de atunci, care mă ţinea parcă legat de mâini şi de picioare. Iar acum, dacă se întâmplă să stau de vorbă cu artişti şi scriitori din lumea largă, aici în Cove Park, în Scoţia (unde mă aflu pentru două luni pe seama unei burse “Scotish Arts Council”), aceasta e poate şi pentru că “străinul” din mine a vrut mereu să iasă din încercuirea ticăloasă şi profund imbecilizantă a comunismului din ţara noastră şi a tot ceea ce a urmat după el. Nu ştiu dacă am reuşit. Ştiu însă că am fost pur şi simplu împins de acest fel de a vedea lucrurile pe un drum pe care mă aflu acum, am fost forţat să nu mă complac doar în consemnarea neproductivă a sentimentalismului frust şi a melancoliilor brute - cum au adesea poeţii tendinţa - şi să îndrăznesc mai mult.

“Străinul” nu este acel poem despre care să pot spune: “Aici sunt eu cel care sunt!”, dar el deschide o mică fereastră înspre tentaţiile mele, câteodată chiar suave, de a mă considera nu un român în primul rând, ceea ce este o calitate în lumea asta fără doar şi poate, ci un om, pur şi simplu un om din lumea largă, un “cetăţean universal”, unul care trăieşte prin voia lui Dumnezeu undeva unde regimul dictatorial a oferit oamenilor timp de cincizeci de ani doar mici variaţiuni pe o scară de la “rău” la “foarte rau”.

Mesajul “Strainului” nu este unul politic, aşa cum se şi vede la prima lectură, dar este, sper, unul cât se poate de uman într-o lume în care individul pare să înceapă, în sfârşit, să conteze mai mult decât naţiunea.
Sunt sigur că nimeni nu se aştepta la un comentariu scolastic al poemului. Dacă da, atunci îmi cer iertare pentru dezamăgirea pricinuită. Nu sunt însă în stare să fac aşa ceva când este vorba despre propria creaţie. Pot cel mult să glosez pe margine, să parazitez textul original cu acest fel de gânduri, aşa cum am făcut mereu în “Manifestele Himerismului”, unde am simţit totdeauna nevoia să ofer şi alte repere decât acelea pe care le ofereau deja poemele înseşi.

Nu explicaţii, aşadar, inutile cel mai adesea când este vorba despre poezie, ci mai curând repere, sugestii, păreri, gânduri.

Poemul acesta este o încercare de transfigurare. Dacă este mai mult, aşa cum în secret sper şi simt, sau mai puţin, sau altceva, atunci rămâne să aflăm asta în timp, de la cititorii noştri iubiţi şi criticii noştri inteligenţi şi drepţi, care sunt cu noi, în aceeaşi barcă, pe aceeaşi Niña cu vele pătrate dintr-un vers de acolo, aceeaşi în care Columb îşi pusese toate speranţele şi întreg destinul său de “om al Lumii Noi”.

Viaţa ţine întotdeauna, în rezervă şi parcă anume pentru fiecare, bune surprize, iar când vine vremea de visat la lucruri noi şi de făcut planuri “himeriste”, pe mine nu mă întrece nimeni.

Cove Park, Scotia, 18 iunie 2006  
Poemul şi comentariul au apărut în 2006 în revista Euphorion de la Sibiu, în cadrul rubricii "Poemul preferat şi comentat"


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu