Săptămâna trecută, miercuri, 2 noiembrie, am fost la lectura lui Mircea Cărtărescu de la Literaturhaus din Zürich. M-am dus cu sentimente amestecate, pentru că nu sunt un fan al lui, în special din cauza susţinerii pe care o acordă – prin articole şi în general prin atitudinea publică – actualei conduceri a României, pe care eu o consider ostilă poporului român.
De fapt, am aflat despre eveniment de la un psihoterapeut elveţian pe care l-am cunoscut la lectura mea din Winterthur de pe 25 octombrie şi care iubeşte România, limba română şi cultura română. Până la acea dată nu-l cunoscusem personal pe autorul romanului Orbitor. Deşi am apreciat întotdeauna hărnicia şi seriozitatea lui în chestiunea scrisului, nu ştiu de ce mereu m-am gândit la el ca la un om distant, nedispus să comunice cu semenii lui, cu alţi scriitori mai puţin favorizaţi de soartă şi de împrejurări decât el. Înainte de începerea lecturii, l-am salutat pe hol, încercându-mi şansa de marginal care îşi caută drumul prin lume de unul singur: „Bună seara, domnule Cărtărescu!“. M-am prezentat şi i-am spus ceva de genul: „Nu împărtăşesc opiniile dumneavoastră din articole, dar am venit la lectură sperând că o să vă cunosc personal... Şi vă urez succes!“ Mi-a întins mâna. Mi s-a părut că ştie despre mine, dar nu am fost sigur. Nici acum nu sunt, după ce am vorbit cu el şi la final, dar aceasta este numai problema mea. Acest moment s-a consumat într-un minut, între două vorbe întretăiate cu alte vorbe ale altor oameni de acolo.
A început lectura. Avea, în stânga şi în dreapta, două persoane care îl însoţeau: o româncă, scriitoare, Dana Grigorcea, cu rol de translator din română, şi un actor elveţian, René Schnoz, care a citit două fragmente din versiunea germană a volumului al doilea din Orbitor, „Der Körper“. În general, tot ce a spus a fost foarte limpede, în primul rând, şi interesant adesea, în al doilea rând. A mai spus şi unele lucruri discutabile, dar, vorba noului meu prieten elveţian, nimeni nu este perfect. A povestit cum a scris romanul, a descifrat metafora fluturelui, a vorbit despre dificultatea construirii unei astfel de opere şi încă alte amănunte „tehnice“. Apoi a ţinut să facă o precizare în legătură cu o distincţie pe care a primit-o de la Preşedinţia României, despre care Dana Grigorcea spusese în prezentarea ei că ar fi cea mai înaltă distincţie pe care el ar fi primit-o ca scriitor. A spus că medalia primită de la preşedinte „nu are absolut nici cea mai mică importanţă“ pentru el. Totuşi, crede că medaliile au rostul lor şi povesteşte zâmbind cum s-a jucat în copilărie cu o medalie primită de tatăl lui de la comunişti şi cum copilul lui se joacă acum cu medalia lui. Cei aproximativ cincizeci de oameni prezenţi în sală, între care i-am auzit pe unii vorbind şi româneşte, au râs la această poveste. Dar au rămas şi gânditori un pic. Eu m-am întrebat în sinea mea dacă nu ar fi fost mai cinstit – şi, poate, mai simplu – să fi refuzat medalia dacă tot nu dă doi bani pe „tinichele“, dar nu mai contează ce gânduri mi-au mai trecut mie prin cap în acel moment. Eram înarmat cu cele mai bune intenţii acolo.
După lectură, au urmat întrebări. Un jurnalist de la Züricher Zeitung, despre care am înţeles că este şi un critic literar pe care Cărtărescu îl cunoaşte şi îl preţuieşte, l-a întrebat ce părere are despre afirmaţia Hertei Müller privind pasivitatea scriitorilor români în timpul lui Ceauşescu. Un subiect de interes real pentru publicul de acolo, cel puţin aşa mi s-a părut mie. Un pic incomodat de întrebare, lucru care nu a trecut neobservat, poetul a oferit un răspuns ceva mai amplu. Astfel, am aflat că el crede că în timpul lui Ceauşescu „intelectualitatea a făcut tot ce se putea în condiţiile date” şi că „Uniunea Scriitorilor a fost puternică în acea perioadă şi a marginalizat scriitorii care colaborau cu regimul”. Chiar „tot ce se putea”?, m-am întrebat iar. A adăugat că nici în Rusia, ţară cu o populaţie mult mai mare decât a României, nu au existat foarte mulţi dizidenţi, că „fiecare am avut probleme cu Securitatea”, că de fapt „tot ce produceai frumos era împotriva regimului, tot ce era bun era împotriva regimului”. Poate că nu chiar fiecare a avut probleme cu Securitatea şi nu în acelaşi fel, m-am gândit în trecere, dar a trebuit să constat din nou că aceasta este convingerea lui, plus că microfonul era acum la el, nu la mine. Când va fi la mine, dacă va fi, voi spune şi eu ce cred. Acum nu mai zic nimic. A pomenit doar două nume ale disidenţei româneşti: Dorin Tudoran şi Ana Blandiana. Am sperat că îşi va aminti, totuşi, şi de cel mai important opozant al regimului dintre scriitori, Paul Goma, măcar de el, dar nu şi-a amintit... I-am reproşat în gând această omisiune. „Scriitorii generaţiei mele – a continuat el – au luat poziţie exact ca şi Herta Müller. Fiecare a făcut ce-a putut fiind în cuşcă cu un tigru...” Totuşi, dacă nu mi-ar fi păsat de faptul că era, în definitiv, clipa lui, lectura şi bucuria lui de scriitor român aflat în străinătate şi că nu se cuvenea, fireşte, să-i stric eu momentul, i-aş fi spus că Herta Müller nu a putut să-şi publice cărţile, din câte ştiu, aşa cum ei şi le-au publicat pe ale lor. Nu o apăr eu acum pe Herta Müller, căci nu sunt avocatul ei, dar mi se pare că această doamnă a avut mai mult de pătimit decât alţi scriitori – oricum mai mult decât el – din cauza regimului comunist. Sau greşesc? „Nu toată lumea poate fi un disident!”, l-am auzit în continuare. Corect! Dar măcar un lucru ar putea face acum „toată lumea”, inclusiv el, vorbesc eu iar cu mine în gând: să arate respectul şi preţuirea, fie şi în al doisprezecelea ceas, pentru cei care au fost disidenţi. Aceasta ar putea face chiar toată lumea, ceea ce nu se întâmplă, din păcate. Iată, chiar el l-a omis pe cel mai important dintre disidenţi. Pană de memorie? Omisiune intenţionată? Cărtărescu ar putea explica odată care este, în fond, părerea lui despre Goma, fie şi numai pentru că numele lor circulă împreună adesea pe listele scurte cu posibili laureaţi Nobel ai anilor ce vor veni.
În ce priveşte atitudinea sa personală în perioada ceauşistă, despre care s-a simţit dator să vorbească, de asemenea, în cadrul răspunsului la aceeaşi întrebare legată de declaraţia Hertei Müller, a invocat scrierea poemului Levantul. A spus că a citit acest poem săptămână de săptămână la Cenaclul de Luni şi a mai spus fără absolut nici o ezitare: „Fireşte că era un poem împotriva lui Ceauşescu!”. Eu m-am gândit în acele clipe cât de lispsit de spirit de observaţie sunt şi cât de puţin mă pricep la poezie dacă nu am sesizat acest amănunt important. Un poem împotriva lui Ceauşescu, iar noi nu am ştiut asta? Păcat. Acum e târziu, dar nu mă pot abţine să nu zâmbesc un pic... Zâmbesc, dar nu l-am citat încă pe Caragiale cu „soro!” a lui. Şi nici nu o voi face, pentru că Mircea Cărtărescu îmi este simpatic în sensul bun, omeneşte vorbind. Mai departe, zice că i s-a recomandat să nu mai citească acel poem pentru că altfel cenaclul urma să fie închis. Nu ştiu. Îl cred pe cuvânt. Nu am alternativă pentru că nu am fost acolo la cenaclul lui Manolescu. În ciuda acestor avertismente, a continuat să citească, iar cenaclul a fost închis – şi chiar din cauza aceasta, lasă el să se înţeleagă. Cam acesta a fost gestul lui de frondă faţă de regimul comunist. „Mircea, îi vorbesc eu în gând ca unui prieten, ăsta nu este un exemplu bun. Lasă-l deoparte. Dacă ai ceva mai valabil, spune. Dacă nu, mai bine taci sau, cel mai bine, recunoaşte şi tu că nu ai făcut mai mult, că nu te-ai gândit, că ţi-a fost teamă, orice, numai spune adevărul. Oamenii ăştia înţeleg mai mult decât am fi poate dispuşi să credem. Vei ieşi mai bine aşa. Te asigur! Te sfătuiesc ca un prieten!” Astfel de gânduri mă gândeam să-i transmit. Ca unui prieten. Oare de ce nu sunt scriitorii noştri în stare să recunoască nişte lucruri elementare, cum ar fi acela că nu au făcut nimic important – cu excepţiile cunoscute – pentru a se împotrivi dictaturii? Eu ştiu, de exemplu, că aş fi putut, la 23 de ani câţi aveam în 1989, să fac mai mult decât să refuz să scriu chestii cu partidul, mai mult decât să comentez despre condiţiile grele de viaţă prin nişte împrejurări publice limitate, mai mult decât să păstrez cu grijă manuscrisul tatei despre lagărele sovietice şi să scriu poeme triste. Da, aş fi putut, dar mi-a fost frică, m-am resemnat. Îmi era frică de ei. Asta este realitatea. Ce mare lucru!
Mă gândeam şi la situaţia în care eram. A trebuit să vin la Zürich ca să îl cunosc pe acest scriitor despre care prea mulţi vorbesc fără să-l fi citit sau fără să-l cunoască. Mie mi se pare limpede că majoritatea scriitorilor îl invidiază cu invidia rea românească pentru succesul european, internaţional sau cum o fi. Boala românească. Le spun tuturor celor care au aceste sentimente de invidie pentru el că greşesc. Este un efort supraomenesc să te ţii de nişte proiecte mai ample, să le duci la capăt şi apoi să le promovezi, în ţară şi mai ales „afară”. Chiar şi atunci când eşti sprijinit şi ai totul la dispoziţie, cum are el: un întreg sistem editorial şi instituţional de promovare. Plus că în realitate omul mi se pare un timid şi un singuratic. Cel puţin aşa îl văd eu. Iar această latură a lui – care îl umanizează pur şi simplu – mi se pare un argument suficient să-ţi doreşti să fii prieten cu el. Măcar pe Facebook, aş încerca un zâmbet, din nou, cu teamă totuşi că aş putea fi bănuit de un pic de frivolitate... Câtuşi de puţin din această intenţie.
A vorbit cu mine şi după lectură, chiar dacă nu sunt sigur că ştia cu cine vorbeşte... Nu mai contează. A fost amabil să mă întrebe ce fac aici în Elveţia, unde stau şi ce scriu. Nu este distant aşa cum îl credeam. Dimpotrivă, mi s-a părut prietenos şi atent. Şi mi-a mărturisit cât de greu îi este să se ţină acum de acest maraton al lecturilor impus de rigorile publicării în Germania. Această lectură de la Literaturhaus era a zecea în mai puţin de două săptămâni.
În sfârşit, acest moment din oraşul „Dada”, înseamnă pentru mine ceva în această viaţă în care noi scriitorii abia dacă reuşim să ne vedem de câteva ori, deşi pare că ne cunoaştem atât de bine din scris. A oferit autografe, zâmbind şi vorbind cu oamenii care stăteau cu cărţile pregătite la masa lui, în timp ce noi ne întreţineam la un pahar de vorbă oferit de gazdele elveţiene. M-am bucurat de succesul lui.
Întâlnirea aceasta m-a făcut să mă gândesc şi la situaţia mea de scriitor român care îşi caută de unul singur drumul în ţara lui şi în lumea largă. Mi se întâmplă uneori să am şi astfel de gânduri, mai ales atunci când scrisul devine o încercare dificilă a vieţii. Eu nu am susţinerea editorială şi instituţională a lui Cărtărescu. Şi nu îi fac vreun reproş pentru asta, nicidecum. Dimpotrivă, îl apreciez, cum am spus, pentru hărnicia şi seriozitatea în chestiunea scrisului. Mircea Cărtărescu mi se pare un scriitor autentic, de valoare, un scriitor încă neînţeles în România, cu tot sprijinul de care are parte, unul care îşi apără propria operă, aşa cum îi stă bine unui scriitor adevărat. Constat doar că fiecare avem drumuri diferite. El are în spate o editură importantă, un institut cultural şi alte centre de sprijin. Foarte bine pentru el. Eu – şi ca mine sunt mai mulţi - nici editură, nici institut cultural, nimic. Mergem pe căi diferite. Aşa este ţara noastră. Mă încumet să cred că amândouă aceste căi sunt la fel de bune. Sau la fel de rătăcite. Totul depinde de muncă şi de steaua fiecăruia din cer. Dacă el reuşeşte pe calea lui, foarte bine. Dacă eu şi oricare din cei aflaţi în situaţia mea reuşim pe calea proprie, va fi iarăşi foarte bine. Fiecare experienţă, grea sau uşoară, te ajută să creşti sau să te risipeşti în funcţie de capacitatea ta de a prinde din mers fărâma de adevăr care îţi aparţine. Valoarea literaturii fiecăruia o va da critica, o vor da cititorii şi timpul până la urmă. Nu acesta este subiectul. Altceva vreau să spun. Chiar şi fără nici o susţinere din ţară, cum sunt acum, reuşesc - slavă Domnului! - să călătoresc prin Europa, să obţin aceste burse, care mă readuc mereu la masa de scris, care îmi deschid ochii asupra lumii. Drumul meu este mai greu, are părţile lui de amărăciune adesea nu uşor de descris, dar cum sunt optimist din fire şi nici nu mă tem de muncă, ştiu că totul va avea un sens şi o împlinire. Mai ales că nu am boala românească a "succesului cu orice preţ" şi a "invidiei demolatoare". Cu sprijin sau fără, dacă simţi chemare, merită să scrii în această viaţă, chiar şi în România, sau mai ales în România. Scrisul însuşi este răsplata finală, mulţumirea absolută. Ceea ce nu este deloc puţin. Am zărit această mulţumire şi pe faţa lui Mircea Cărtărescu luminată de blitz-uri în seara românească de la Literaturhaus din Zürich.
De fapt, am aflat despre eveniment de la un psihoterapeut elveţian pe care l-am cunoscut la lectura mea din Winterthur de pe 25 octombrie şi care iubeşte România, limba română şi cultura română. Până la acea dată nu-l cunoscusem personal pe autorul romanului Orbitor. Deşi am apreciat întotdeauna hărnicia şi seriozitatea lui în chestiunea scrisului, nu ştiu de ce mereu m-am gândit la el ca la un om distant, nedispus să comunice cu semenii lui, cu alţi scriitori mai puţin favorizaţi de soartă şi de împrejurări decât el. Înainte de începerea lecturii, l-am salutat pe hol, încercându-mi şansa de marginal care îşi caută drumul prin lume de unul singur: „Bună seara, domnule Cărtărescu!“. M-am prezentat şi i-am spus ceva de genul: „Nu împărtăşesc opiniile dumneavoastră din articole, dar am venit la lectură sperând că o să vă cunosc personal... Şi vă urez succes!“ Mi-a întins mâna. Mi s-a părut că ştie despre mine, dar nu am fost sigur. Nici acum nu sunt, după ce am vorbit cu el şi la final, dar aceasta este numai problema mea. Acest moment s-a consumat într-un minut, între două vorbe întretăiate cu alte vorbe ale altor oameni de acolo.
A început lectura. Avea, în stânga şi în dreapta, două persoane care îl însoţeau: o româncă, scriitoare, Dana Grigorcea, cu rol de translator din română, şi un actor elveţian, René Schnoz, care a citit două fragmente din versiunea germană a volumului al doilea din Orbitor, „Der Körper“. În general, tot ce a spus a fost foarte limpede, în primul rând, şi interesant adesea, în al doilea rând. A mai spus şi unele lucruri discutabile, dar, vorba noului meu prieten elveţian, nimeni nu este perfect. A povestit cum a scris romanul, a descifrat metafora fluturelui, a vorbit despre dificultatea construirii unei astfel de opere şi încă alte amănunte „tehnice“. Apoi a ţinut să facă o precizare în legătură cu o distincţie pe care a primit-o de la Preşedinţia României, despre care Dana Grigorcea spusese în prezentarea ei că ar fi cea mai înaltă distincţie pe care el ar fi primit-o ca scriitor. A spus că medalia primită de la preşedinte „nu are absolut nici cea mai mică importanţă“ pentru el. Totuşi, crede că medaliile au rostul lor şi povesteşte zâmbind cum s-a jucat în copilărie cu o medalie primită de tatăl lui de la comunişti şi cum copilul lui se joacă acum cu medalia lui. Cei aproximativ cincizeci de oameni prezenţi în sală, între care i-am auzit pe unii vorbind şi româneşte, au râs la această poveste. Dar au rămas şi gânditori un pic. Eu m-am întrebat în sinea mea dacă nu ar fi fost mai cinstit – şi, poate, mai simplu – să fi refuzat medalia dacă tot nu dă doi bani pe „tinichele“, dar nu mai contează ce gânduri mi-au mai trecut mie prin cap în acel moment. Eram înarmat cu cele mai bune intenţii acolo.
După lectură, au urmat întrebări. Un jurnalist de la Züricher Zeitung, despre care am înţeles că este şi un critic literar pe care Cărtărescu îl cunoaşte şi îl preţuieşte, l-a întrebat ce părere are despre afirmaţia Hertei Müller privind pasivitatea scriitorilor români în timpul lui Ceauşescu. Un subiect de interes real pentru publicul de acolo, cel puţin aşa mi s-a părut mie. Un pic incomodat de întrebare, lucru care nu a trecut neobservat, poetul a oferit un răspuns ceva mai amplu. Astfel, am aflat că el crede că în timpul lui Ceauşescu „intelectualitatea a făcut tot ce se putea în condiţiile date” şi că „Uniunea Scriitorilor a fost puternică în acea perioadă şi a marginalizat scriitorii care colaborau cu regimul”. Chiar „tot ce se putea”?, m-am întrebat iar. A adăugat că nici în Rusia, ţară cu o populaţie mult mai mare decât a României, nu au existat foarte mulţi dizidenţi, că „fiecare am avut probleme cu Securitatea”, că de fapt „tot ce produceai frumos era împotriva regimului, tot ce era bun era împotriva regimului”. Poate că nu chiar fiecare a avut probleme cu Securitatea şi nu în acelaşi fel, m-am gândit în trecere, dar a trebuit să constat din nou că aceasta este convingerea lui, plus că microfonul era acum la el, nu la mine. Când va fi la mine, dacă va fi, voi spune şi eu ce cred. Acum nu mai zic nimic. A pomenit doar două nume ale disidenţei româneşti: Dorin Tudoran şi Ana Blandiana. Am sperat că îşi va aminti, totuşi, şi de cel mai important opozant al regimului dintre scriitori, Paul Goma, măcar de el, dar nu şi-a amintit... I-am reproşat în gând această omisiune. „Scriitorii generaţiei mele – a continuat el – au luat poziţie exact ca şi Herta Müller. Fiecare a făcut ce-a putut fiind în cuşcă cu un tigru...” Totuşi, dacă nu mi-ar fi păsat de faptul că era, în definitiv, clipa lui, lectura şi bucuria lui de scriitor român aflat în străinătate şi că nu se cuvenea, fireşte, să-i stric eu momentul, i-aş fi spus că Herta Müller nu a putut să-şi publice cărţile, din câte ştiu, aşa cum ei şi le-au publicat pe ale lor. Nu o apăr eu acum pe Herta Müller, căci nu sunt avocatul ei, dar mi se pare că această doamnă a avut mai mult de pătimit decât alţi scriitori – oricum mai mult decât el – din cauza regimului comunist. Sau greşesc? „Nu toată lumea poate fi un disident!”, l-am auzit în continuare. Corect! Dar măcar un lucru ar putea face acum „toată lumea”, inclusiv el, vorbesc eu iar cu mine în gând: să arate respectul şi preţuirea, fie şi în al doisprezecelea ceas, pentru cei care au fost disidenţi. Aceasta ar putea face chiar toată lumea, ceea ce nu se întâmplă, din păcate. Iată, chiar el l-a omis pe cel mai important dintre disidenţi. Pană de memorie? Omisiune intenţionată? Cărtărescu ar putea explica odată care este, în fond, părerea lui despre Goma, fie şi numai pentru că numele lor circulă împreună adesea pe listele scurte cu posibili laureaţi Nobel ai anilor ce vor veni.
În ce priveşte atitudinea sa personală în perioada ceauşistă, despre care s-a simţit dator să vorbească, de asemenea, în cadrul răspunsului la aceeaşi întrebare legată de declaraţia Hertei Müller, a invocat scrierea poemului Levantul. A spus că a citit acest poem săptămână de săptămână la Cenaclul de Luni şi a mai spus fără absolut nici o ezitare: „Fireşte că era un poem împotriva lui Ceauşescu!”. Eu m-am gândit în acele clipe cât de lispsit de spirit de observaţie sunt şi cât de puţin mă pricep la poezie dacă nu am sesizat acest amănunt important. Un poem împotriva lui Ceauşescu, iar noi nu am ştiut asta? Păcat. Acum e târziu, dar nu mă pot abţine să nu zâmbesc un pic... Zâmbesc, dar nu l-am citat încă pe Caragiale cu „soro!” a lui. Şi nici nu o voi face, pentru că Mircea Cărtărescu îmi este simpatic în sensul bun, omeneşte vorbind. Mai departe, zice că i s-a recomandat să nu mai citească acel poem pentru că altfel cenaclul urma să fie închis. Nu ştiu. Îl cred pe cuvânt. Nu am alternativă pentru că nu am fost acolo la cenaclul lui Manolescu. În ciuda acestor avertismente, a continuat să citească, iar cenaclul a fost închis – şi chiar din cauza aceasta, lasă el să se înţeleagă. Cam acesta a fost gestul lui de frondă faţă de regimul comunist. „Mircea, îi vorbesc eu în gând ca unui prieten, ăsta nu este un exemplu bun. Lasă-l deoparte. Dacă ai ceva mai valabil, spune. Dacă nu, mai bine taci sau, cel mai bine, recunoaşte şi tu că nu ai făcut mai mult, că nu te-ai gândit, că ţi-a fost teamă, orice, numai spune adevărul. Oamenii ăştia înţeleg mai mult decât am fi poate dispuşi să credem. Vei ieşi mai bine aşa. Te asigur! Te sfătuiesc ca un prieten!” Astfel de gânduri mă gândeam să-i transmit. Ca unui prieten. Oare de ce nu sunt scriitorii noştri în stare să recunoască nişte lucruri elementare, cum ar fi acela că nu au făcut nimic important – cu excepţiile cunoscute – pentru a se împotrivi dictaturii? Eu ştiu, de exemplu, că aş fi putut, la 23 de ani câţi aveam în 1989, să fac mai mult decât să refuz să scriu chestii cu partidul, mai mult decât să comentez despre condiţiile grele de viaţă prin nişte împrejurări publice limitate, mai mult decât să păstrez cu grijă manuscrisul tatei despre lagărele sovietice şi să scriu poeme triste. Da, aş fi putut, dar mi-a fost frică, m-am resemnat. Îmi era frică de ei. Asta este realitatea. Ce mare lucru!
Mă gândeam şi la situaţia în care eram. A trebuit să vin la Zürich ca să îl cunosc pe acest scriitor despre care prea mulţi vorbesc fără să-l fi citit sau fără să-l cunoască. Mie mi se pare limpede că majoritatea scriitorilor îl invidiază cu invidia rea românească pentru succesul european, internaţional sau cum o fi. Boala românească. Le spun tuturor celor care au aceste sentimente de invidie pentru el că greşesc. Este un efort supraomenesc să te ţii de nişte proiecte mai ample, să le duci la capăt şi apoi să le promovezi, în ţară şi mai ales „afară”. Chiar şi atunci când eşti sprijinit şi ai totul la dispoziţie, cum are el: un întreg sistem editorial şi instituţional de promovare. Plus că în realitate omul mi se pare un timid şi un singuratic. Cel puţin aşa îl văd eu. Iar această latură a lui – care îl umanizează pur şi simplu – mi se pare un argument suficient să-ţi doreşti să fii prieten cu el. Măcar pe Facebook, aş încerca un zâmbet, din nou, cu teamă totuşi că aş putea fi bănuit de un pic de frivolitate... Câtuşi de puţin din această intenţie.
A vorbit cu mine şi după lectură, chiar dacă nu sunt sigur că ştia cu cine vorbeşte... Nu mai contează. A fost amabil să mă întrebe ce fac aici în Elveţia, unde stau şi ce scriu. Nu este distant aşa cum îl credeam. Dimpotrivă, mi s-a părut prietenos şi atent. Şi mi-a mărturisit cât de greu îi este să se ţină acum de acest maraton al lecturilor impus de rigorile publicării în Germania. Această lectură de la Literaturhaus era a zecea în mai puţin de două săptămâni.
În sfârşit, acest moment din oraşul „Dada”, înseamnă pentru mine ceva în această viaţă în care noi scriitorii abia dacă reuşim să ne vedem de câteva ori, deşi pare că ne cunoaştem atât de bine din scris. A oferit autografe, zâmbind şi vorbind cu oamenii care stăteau cu cărţile pregătite la masa lui, în timp ce noi ne întreţineam la un pahar de vorbă oferit de gazdele elveţiene. M-am bucurat de succesul lui.
Întâlnirea aceasta m-a făcut să mă gândesc şi la situaţia mea de scriitor român care îşi caută de unul singur drumul în ţara lui şi în lumea largă. Mi se întâmplă uneori să am şi astfel de gânduri, mai ales atunci când scrisul devine o încercare dificilă a vieţii. Eu nu am susţinerea editorială şi instituţională a lui Cărtărescu. Şi nu îi fac vreun reproş pentru asta, nicidecum. Dimpotrivă, îl apreciez, cum am spus, pentru hărnicia şi seriozitatea în chestiunea scrisului. Mircea Cărtărescu mi se pare un scriitor autentic, de valoare, un scriitor încă neînţeles în România, cu tot sprijinul de care are parte, unul care îşi apără propria operă, aşa cum îi stă bine unui scriitor adevărat. Constat doar că fiecare avem drumuri diferite. El are în spate o editură importantă, un institut cultural şi alte centre de sprijin. Foarte bine pentru el. Eu – şi ca mine sunt mai mulţi - nici editură, nici institut cultural, nimic. Mergem pe căi diferite. Aşa este ţara noastră. Mă încumet să cred că amândouă aceste căi sunt la fel de bune. Sau la fel de rătăcite. Totul depinde de muncă şi de steaua fiecăruia din cer. Dacă el reuşeşte pe calea lui, foarte bine. Dacă eu şi oricare din cei aflaţi în situaţia mea reuşim pe calea proprie, va fi iarăşi foarte bine. Fiecare experienţă, grea sau uşoară, te ajută să creşti sau să te risipeşti în funcţie de capacitatea ta de a prinde din mers fărâma de adevăr care îţi aparţine. Valoarea literaturii fiecăruia o va da critica, o vor da cititorii şi timpul până la urmă. Nu acesta este subiectul. Altceva vreau să spun. Chiar şi fără nici o susţinere din ţară, cum sunt acum, reuşesc - slavă Domnului! - să călătoresc prin Europa, să obţin aceste burse, care mă readuc mereu la masa de scris, care îmi deschid ochii asupra lumii. Drumul meu este mai greu, are părţile lui de amărăciune adesea nu uşor de descris, dar cum sunt optimist din fire şi nici nu mă tem de muncă, ştiu că totul va avea un sens şi o împlinire. Mai ales că nu am boala românească a "succesului cu orice preţ" şi a "invidiei demolatoare". Cu sprijin sau fără, dacă simţi chemare, merită să scrii în această viaţă, chiar şi în România, sau mai ales în România. Scrisul însuşi este răsplata finală, mulţumirea absolută. Ceea ce nu este deloc puţin. Am zărit această mulţumire şi pe faţa lui Mircea Cărtărescu luminată de blitz-uri în seara românească de la Literaturhaus din Zürich.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu