joi, noiembrie 24, 2011

Gustul înstrăinării

Gustul înstrăinării

În anul când viaţa mi se scălda în ape incerte
Am hotărât să-mi pictez mutra, şi-am râs.
Pictam râzând în mirosul culorilor care-mi provocau memoria,
Bolnav, ca un permanent client al spitalelor,
În 1939, la Tokyo, printre japonezii
                             deopotrivă austeri şi amabili.
Însă oricât mă străduiam nu reuşeam s-o scot la capăt,
Şi-atunci mi-am zis: “Baiete, las-o baltă cu artele
                                                      şi caută-ţi o slujbă!”.

vineri, noiembrie 18, 2011

Poezia revine, acum după ce motoarele prozei şi-au micşorat turaţia

Poezia revine, acum după ce motoarele prozei şi-au micşorat turaţia, după ce am scris ultima frază a romanului început în vară. Ştiam că se va întâmpla aşa, pentru că poezia respiră numai dacă fiecare vers este aşteptat atât cât îi este lui necesar, numai dacă fiecare poem respiră în propriul lui spaţiu de timp, numai dacă fiecărei stări i se oferă atenţia şi importanţa cuvenite. Poezia - atât aceea scrisă cât şi aceea trăită - este o parte specială a vieţii care nu funcţionează decât în cadrul legităţilor pe care ea le impune. Orice încercare de a supune mecanismele sufleteşti şi de comunicare ale poeziei nu are alt rezultat decât ieşirea în afara poeziei. Preţul pe care îl pretinde poezia este răbdarea. Orice efort de accelerare a combustiei, de mărire a ritmului este nu numai ineficient, dar chiar o cale sigură spre eşec, lamentabil în termenii creaţiei şi creativităţii. Poezia se scrie şi se trăieşte pas cu pas. Ea reclamă prezenţa ta emoţională, sufletească şi mentală reală în fiecare moment. Nu îţi poţi permite ca în acest moment să aparţii cu totul clipei, iar un pic mai târziu să pleci cu gândurile aiurea. Poezia simte absenţa ta ca un interlocutor în faţa căruia începi la un moment dat să spui doar "da, da" şi "interesant" din când în când şi cu care nu comunici, de fapt, în mod real, pentru că nu mai eşti interesat de ceea ce spune sau pentru că te grăbeşti. Poezia reclamă prezenţa ta reală. Nu spun că proza poate fi scrisă cu gândurile aiurea pe pereţi, dar componenta ei tehnică te salvează adesea, îţi permite şi un pic de visare, un pic de absenţă. Povestea poate adesea să meargă mai departe şi singură. Emoţiile care însoţesc fiecare poem solicită asistenţa şi compania ta la fiecare pas. Aşa simt acum că ar fi poezia.

marți, noiembrie 15, 2011

Fantoma sanatoriului

Fantoma sanatoriului

E-o lume de iluzii ce nu se vor sfîrşi,
O lume la care mă uit din exterior,
Exultând la frumuseţea unei literaturi 
Răsfoite de briză pe plajă.
Aici plăpânda omenire-aşteaptă vreo zi mai bună peste secol,
Să avem puterea de-a cânta alăturaţi,
Împinşi la repezeală într-un ansamblu coral, cum cântă şi natura
În manuale complicate, cu poze pe care copiii le comentează
În limba lor lipsită de subânţelesuri şi de ironii.

luni, noiembrie 14, 2011

Poemul preferat şi comentat: Străinul

Străinul

Aparţin acestei lumi care mă împinge spre margini,
Care mă apără şi mă agresează deopotrivă,
Încercând să-mi reprim furia, şi indignarea, şi groaza
În faţa obscurantismului devastator.
În Canare am adăugat vele pătrate Niñei suple, la Las Palmas,
Şi l-am ascultat pe Bartolome Tores mărturisindu-şi crima
De la a cărei pedeapsă cu moartea scăpase îmbarcându-se.
Am văzut cum rămâne în urmă mănăstirea Rabida,
Ca un semn al lui Dumnezeu,
Cu tristeţea matinală a acelei plecări înveninate de neîncredere.
Am văzut străzi imposibil de traversat,
Cu un şuvoi continuu de automobile trecând
Sub privirile mele resemnate.

sâmbătă, noiembrie 12, 2011

La locul nostru

Exemplarele plăpânde nici nu prea mai au ce căuta pe-aici,
unde statisticile ţin loc de cuvinte şi imagini, de omenie,
unde scorul iese mereu în dezavantaj, iar beneficiile abia de se văd,
căci nicăieri nu mai e o afacere să fii pe fază, să ieşi în faţă. 

Mai curând aş zice că ţinându-ne în urmă,
retraşi, cuminţi, la locul nostru,
viaţa poate căpăta un sens,
poate primi un adaos de înţeles, care ajută, ne pune pe cale,
ne împacă atât de bine cu momentele de ezitare, de tremur, de teamă,
care sunt – o ştim prea bine – un preludiu abia mascat al bătrâneţii.

miercuri, noiembrie 09, 2011

Cărtărescu în oraşul dadaismului

Săptămâna trecută, miercuri, 2 noiembrie, am fost la lectura lui Mircea Cărtărescu de la Literaturhaus din Zürich. M-am dus cu sentimente amestecate, pentru că nu sunt un fan al lui, în special din cauza susţinerii pe care o acordă – prin articole şi în general prin atitudinea publică – actualei conduceri a României, pe care eu o consider ostilă poporului român.
 

luni, noiembrie 07, 2011

"Scriitorul: destin şi opţiune"

„Suntem cu adevărat rezultatul moştenirii şi educaţiei părinţilor, al calităţilor noastre naturale, dar şi al influenţelor primite pe drumul vieţii.”
Răspunsuri la ancheta literară "Scriitorul: destin şi opţiune" realizată de Petruţ Pârvescu. Textul a apărut în Bucovina literară în 2009

Petruţ Pârvescu: 1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Vasile Baghiu: 1. Cred că dacă munceşti mult, dacă îţi cultivi talentul, atunci şi opţiunile tale în viaţă ca scriitor se pot alcătui în ceea ce lumea în general consideră a fi un destin. Sunt ceea ce sunt ca rezultat al opţiunilor mele, fireşte, dar şi pentru că Dumnezeu îmi poartă de grijă, mă ajută să-mi revin din momentele mai dificile, îmi spune ce trebuie să scriu. De exemplu, una din opţiunile mele a fost să aleg ca viitor loc de muncă la sfîrşitul liceului Sanatoriul de tuberculoză Bisericani. Îmi doream să cunosc viaţa şi, pe seama acestei cunoaşteri, să scriu. Aşa s-a şi întâmplat. Am stat izolat în acel loc şapte ani, am îngrijit bolnavi, am cunoscut suferinţa oamenilor, am citit şi am scris. Pe seama acelei opţini sanatoriul a devenit una din temele definitorii ale poeziei mele. Opţiunile mele spun ceva despre cât de viu sunt în viaţă ca om. Cât despre destin, altfel o problemă filozofică adâncă, acesta se va vedea după ce nu voi mai fi. Lucrez la el prin opţiunile mele de fiecare zi şi prin opţiunile mele fundamentale, dar el nu este între lucrurile pe care pot să le ţin sub control. Fiecare avem soarta noastră, dar destinul este mai mult decât atât. Şi este treaba lui Dumnezeu, nu a noastră.

marți, noiembrie 01, 2011

Câteva luni de când scriu proză

Sunt câteva luni de când scriu proză, în fiecare zi, urmând fascinantul program de cel puţin două pagini pe zi al lui Thomas Mann. Nu este uşor să intri în forjele disciplinei, să nu te abaţi, să continui, ore întregi la computer, zi de zi. Aceasta e partea grea. Există însă şi o parte plăcută, în afară de ceea ce numim în termeni simpli "bucuria creaţiei", care este de fapt răsplata supremă: atunci când munca aceasta devine o rutină, bucuria şi mulţumirea sunt încă şi mai mari. Scrisul acesta de fiecare zi începe să facă parte din viaţa ta, situaţiile şi personajele din paginile tale îţi devin la fel de familiare ca situaţiile şi persoanele pe care le cunoşti în viaţa reală, iar toate acestea, împreună, îţi oferă un sens. Un sens pentru propria viaţă. Pentru mine nu e puţin. Este foarte bine aşa. Voi încerca să merg mai departe pe această cale. Totuşi, există şi ceva nou în toată această excursie prin teritoriile necunoscute ale voinţei proprii. Am mai trecut prin perioade de scris susţinut, am mai cunoscut aceste scufundări de scafandru în munca scrisului, dar acum am parte de un lucru nou. Ei bine, noutatea pe care o experimentez acum este imposibilitatea şi incapacitatea de a mă întoarce la poezie. Nu ştiu cum trăiesc alţi scriitori această stare, dar mă întreb dacă nu cumva proza şi poezia nu pot prin natura lor convieţui împreună în acelaşi timp în mintea aceluiaşi om. Simt că în această situaţie dedublarea la care altădată m-am dedat cu nonşalanţă, inventându-l pe Himerus Alter, nu mai poate funcţiona. Declicul pentru schimbare nu merge. Un psiholog preocupat în mod special de zona creativităţii ar avea, probabil, mai multe de spus pe acest subiect. Vom vedea ce va mai fi. Sunt cât se poate de atent la acest fenomen.

Trei răspunsuri despre romanul „Alergările unui scriitor” de la autorul lui, Vasile Baghiu (în Familia, "Cum?", rubrică susținută de Mircea Pricăjan)

1.  Cum s-a conturat ideea romanului „Alergările unui scriitor”? Ideea a apărut după ce începusem o serie de alergări în încercarea de a con...