miercuri, mai 25, 2011

Scrisul poeziei devine nu de puține ori o ocupație care ar putea să nu aibă nici un înțeles pentru privitorul din afară. Două sau trei rânduri însăilate pe o hârtie, abandonarea acelei hârtii pentru zile întregi, căutarea a ceva ce nu știi nici tu, aerul preocupat pe care nu-l poți ascunde nici măcar atunci când cineva îți vorbește, atenția bruscă pe care o ai, alteori, din voință proprie având ca substrat sentimentul vinovăției, pentru lucruri și situații lipsite de interes, revenirea la rândurile scrise și mulțumirea aparent fără motiv și care înseamnă, de fapt, dezlegarea unei chei sufletești pentru a putea merge mai departe cu acele cuvinte scrise, abandonul, aerul taciturn, neîncrederea, ezitarea, entuziasmul iscat ca din senin și voioșia, toate aceste stări contradictorii pe care încerci să le netezești pentru cei din afară, stări pe care chiar reușești să le îmblânzești ca să poți trăi în societate, ascuțirea creioanelor, umplerea stiloului cu cerneală, privirea melancoliucă prin parbrizul mașinii, munca susținută la computer, apoi brusc dorința de a ieși pentru a vorbi cu cineva sau pentru a cumpăra pâine sau ce mai este nevoie în casă, tăria de a a face să nu se vadă toate aceste schimbri ale apelor interioare, toate, nenumărate, de fiecare zi, alături de poemul neterminat, rătăcit până la urmă printre alte hârtii, calmul adoptat din simț de autoconservare, toate sunt gesticulații ale unei căutări fără obiect, ale unei rătăciri cu aparență de stăpânire a situației, ale unei vieți interioare aventuroase.

8 comentarii:

  1. Deşi aproape mi s-a făcut milă, mă văd nevoită să îndemn poeţii să nu renunţe, să asude în continuare. Din raţiuni umanitare. :D

    RăspundețiȘtergere
  2. Şi degeaba te plângi, că oricum nu te crede nimeni... :(

    RăspundețiȘtergere
  3. Ba, se găsesc oameni care te cred, dar ce pot să facă şi ei? Ca să supravieţuiască au nevoie de pită şi de poezie.
    Eu ştiu fac pită. Cineva tre' să facă şi poezie. Cineva care ştie. :D

    RăspundețiȘtergere
  4. Se pare că de ce mi-a fost teamă nu am scăpat: compasiunea. Nu trebuie să fiu crezut pe cuvânt în acest text. Sau, altfel spus, nu ar trebui să ieşim din ramele textului, oricâte iradieri înspre viaţă are avea el. Eu nu sufăr sincer în el. Şi spun aceasta fără să am sentimentul că aş păcăli pe cineva. Eu încerc să mă lămuresc pe mine însumi şi să aflu ce este cu toate stările legate de poezie (scrisă şi trăită), dar scrisul îmi transformă materialul cu care lucrez, îmi schimbă suferinţele în subiecte bune de scris, îmi schimbă viaţa în pasaje literare, căci realitatea e mult mai prozaică. Nici nu cred că toate aceste gânduri sunt ceva special în lumea asta. Bineînţeles că totul porneşte de la o trăire adevărată, dar pe parcurs lucrurile devin mai tehnice decât mi-aş dori. Aceasta nu înseamnă că dacă cineva îmi pune la îndoială autenticitatea trăirilor descrise nu îl voi combate cu toată puterea. Pentru că experienţa aceasta la graniţa dintre viaţă şi scris are un impact sufletesc puternic şi nu mai contează nici măcar ce spun eu acum aici, încercând să atenuez orice atitudine compasivă, şi nici unde este, până la urmă, adevărul. Cred că adevărul este în spaţiul acesta plin de capcane al scrisului trăit amestecat cu viaţă scrisă.

    RăspundețiȘtergere
  5. O să iau răspunsul acesta drept un pretext al tău pentru lămuririle suplimentare pe care ai vrut să le aduci articolului care a generat discuţia în speţă, altfel o să mă întristez.

    Să nu fi scăpat nici eu de ce m-am temut, adică de amestecarea mea de-a valma cu cititorii aceia care te întreabă sincer miraţi dacă chiar ai fost în toate locurile de care pomeneşti în poeme?

    Eu ştiu că nu l-ai văzut pe Cortés plângând cu fruntea sprijinită de-un arbore, că că n-ai iernat pe insula de pe fluviul James şi că n-ai învăţat chineza stând în ploaie la Nanjing.
    Deci nici nu te compătimesc pentru că scrii poeme, jur! :D

    RăspundețiȘtergere
  6. Te cred. Şi îţi mulţumesc foarte mult!

    RăspundețiȘtergere
  7. Dar textul ăsta e chiar poem, mă rog meta-poem, poem despre gratuitatea actului scrierii poemului. Dacă tot "pierzi timpul" scriind poezie, nu văd de ce nu ţi-ai trece în revistă şi stările lăuntrice care te duc la actul scrierii. Prefer un poet ca tine, responsabil şi analitic, unuia care face dicteu automat şi se întreabă vag şi fals mirat peste o vreme cum de a putut scrie el un asemenea poem ...genial.

    RăspundețiȘtergere
  8. Dragă Augustin, îți mulțumesc pentru interesul tău față de aceste postări ale mele de pe blog, dar și pentru cuvintele și gândurile bune. Trecerea în revistă a stărilor lăuntrice care te duc la actul scrierii? Ceva încercări pe această linie am făcut în manifestele himerismului,dar și în aceste note de aici pe care le numesc "culisele poeziei". Idea de a fi mai aplicat însă pe acest subiect e foarte bună și o voi urma. Mulțumiri. Mai vorbim.

    RăspundețiȘtergere

Trei răspunsuri despre romanul „Alergările unui scriitor” de la autorul lui, Vasile Baghiu (în Familia, "Cum?", rubrică susținută de Mircea Pricăjan)

1.  Cum s-a conturat ideea romanului „Alergările unui scriitor”? Ideea a apărut după ce începusem o serie de alergări în încercarea de a con...