marți, mai 24, 2011

Când încerc să păcălesc starea de inspirație, să mimez, poezia se răzbună și devine text scris din cunoașterea unei tehnici, care este golit de suflu vital. Versurile rămân pe hârtie, eu mă uit la ele, îmi văd apoi de viață intenționat, revin până la urmă, le citesc iar cuvânt cu cuvânt și vers cu vers, însă totul sună ca vorbele spuse de cineva ipocrit sau interesat să-i manipuleze pe ceilalți, totul are aparența unei încercări de a demonstra ceva. În poezie nimeni nu are de demonstrat nimic. Așa ar trebui să fie și în viață. A fi adevărat, atât în poezie cât și în viață, înseamnă a scoate cuvintele și gesturile din tiparul lor de semnificații și a le pune să vorbească singure, bâlbâindu-se, ezitând cu stângăcie, dar oferind un sens întregii energii pe care poezia singură o pune în mișcare. Poezia are mereu de trecut proba artificiozității, cu fiecare vers de cuvinte, cu fiecare stare de emoții.

6 comentarii:

  1. Acum înţeleg de ce unele poezii se prezintă impecabil, ca nişte tomate de import, perfect rotunde, aliniate simetric în lădiţe, dar cărora le lipseşte gustul, iar altele, cu forme diferite, aşezate grămăjoară în şorţul bunicii, îţi lasă amintiri de neuitat pe cerul gurii şi-al inimii. :)

    RăspundețiȘtergere
  2. "Am cancer, dar fii intelectual şi scrie neoplasm!" zicea Fănuş Neagu, Dumnezeu să-l odihnească!

    Ai spus acelaşi lucru, doar c-ai fost intelectual, da. =))

    RăspundețiȘtergere
  3. Dumnezeu să-l odihnească pe Fănuş Neagu!

    Nu din "intelectualism" am scris aşa, cred. Intelectualii scriu şi ei expresiv, cu "tomate", "şorţul bunicii" etc. Chiar Fănuş e un exemplu în acest sens. Pur şi simplu aşa m-a condus condeiul, pe firul unei explicaţii - recunosc - poate mai teoretice.

    RăspundețiȘtergere
  4. Negreşit că intelectualii pot să scrie ca mine, eu nu pot să scriu ca ei :P

    RăspundețiȘtergere
  5. Iar graniţa dintre unii şi alţii este adesea greu şi inutil de trasat...

    RăspundețiȘtergere