Dinspre Europa spre sine
(în Ceahlăul, marţi, 2 martie 2010)
Vasile Baghiu, unul dintre poeţii importanţi din Neamţ, care, deşi a venit mai tîrziu în poezie decît « plutonul » nemţean optzecist, a contribuit fericit prin volumele sale de poezie la individualizarea acestuia în lirica românească, se prezintă cititorilor cu o carte al cărei titlu creează dileme: “Cît de departe am mers” (Editura « Limes », Cluj Napoca, 2008).
Oare poetul se referă la lungimea kilometrică a călătoriilor sale prin Europa (ca prestigios bursier în mai multe rînduri prin cîteva oraşe europene din Germania, Austria, Elveţia, Scoţia), sau se (ne) întreabă (deşi nu pune semnul în cauză la sfîrşitul acestui titlu) unde a ajuns cu demersul său liric prin ceea ce a scris pînă acum, cît a reuşit să-şi demonstreze crezul său poetic, ba chiar proiectul său anunţat în manifestul « Himerismului », un nou curent poetic lansat de el acum un deceniu?
Nici una nici alta din cele două variante, doar poate amîndouă la un loc, pe care autorul le îmbină armonios. Spun asta pentru că volumul, care se deschide cu un crez poetic, este alcătuit din texte ce alternează între nota de călătorie şi jurnalul liric, iar nu de puţine ori Vasile Baghiu nu uită să teoretizeze anumite puncte ale proiectului mai sus amintit.
Ar trebui să ştiu deja
cine sunt.
Între mine şi lumea din jur
se întîmplă un conflict
care se exprimă
prin pace şi înţelegere.
Mereu ratez întîlnirea
cu mine
afirmă poetul din primele pagini ale cărţii. Evident, acest conflict nu poate fi decît creator de poezie. Dar întrebarea despre « departele » la care a ajuns este reluată, obsedant, în mai multe poeme :
pentru că nu sunt atît de brav
să merg pînă departe,
nu încă şi nu destul,
ci doar cît să încerc să fiu
un petit peu cool
sau
Sunt doar cineva care crede
că moartea ţine de poeme
pe care aş vrea să le scriu, dar nu pot,
pentru că nu am suficient curaj
să merg atît de departe.
« Departele » celălalt, concret, transpare din majoritatea textelor care, aflăm, par a fi fost scrise în diferite puncte europene: lîngă statuia lui Mozart din Burggarten, în tramvaiul Ring-Kai-Ring în Viena, pe dealurile din Cove Park, în cursa British Airwais, pe drumul de la Kilereggan la Cove, Peaton Hill, Ardentinny, Blaimore, Strone Point ş.a.
Călătoriile sale europene se transformă, ne mărtuiseşte poetul, într-o poezie cu acest titlu, în adevărate « Experienţe literare », amintirile lor devenind substanţă poetică. Chiar întîmplările cele mai banale prin care trece « poetul european » sînt notate de el, ca un conştiincios autor de jurnal, în texte poetice inspirate, călătoriile sale inţiatice au darul de a emoţiona:
Ieri am făcut o poză
cu nişte flori galbene
pe acest ţărm de lac scoţian
iar tu mi-ai spus într-un e-mail
că e foarte drăgută (...)
Aş fi vrut să fi continuat
discuţia, dar cred că dacă aş fi
îndrăznit să merg mai departe (revine « departele » ; n.n.),
să vorbesc despre poezie
şi chestii din astea,
ar fi fost deja
prea mult.
sau
Am cumpărat un încărcător de baterii
pentru camera foto
în Glasgow (...)
Mă simt un pic în afară,
ca şi cum aş avea necazuri,
aşa cum îmi simt inima uneori
sau
Un bărbat japonez
făcea poze mulţimii
sur le Quai de Mont Blanc
în Geneva.
M-a prins şi pe mine
cum admiram
imensa fîntînă arteziană.
M-am gîndit atunci
pentru o clipă
că voi rămîne
într-un album,
într-o casă din Tokio
sau din altă parte,
şi nimeni nu va şti
cine sînt.
Fin observator al universului prin care trece, deloc indiferent la lumea din jurul său (din care cauză, uneori, se simte frustrat şi singur, precum în textul scris în oraşul său de domiciliu – mă refer la poemul « Revelaţie »), poetul îşi găseşte liniştea deplină doar în sînul familiei, acest lucru fiind spus direct, amintind de o celebră declaraţie bacoviană :
Trăiesc viaţa pe care am scris-o
sînt iubit de femeia
pe care o iubesc,
am doi copii minunaţi
şi aş putea să mai adaug
şi alte lucruri bune,
în cazul în care sînt întrebat...
Confesor netrucat, şocant de sincer uneori, acest autor care a venit în poezie cu « angoasele şi complexele sanatoriului » pare în acest din urmă volum de poeme mult mai sigur pe expresie, mai liniştit, mai calm în comunicare, chiar dacă mai direct în confesiunea sa.
Tot ce scriu
pare să fie parte a vieţii.
Tot ce trăiesc
arată ca scris.
Curînd
nu va mai fi nevoie
să-mi bat capul
cu asta
spune el într-un poem de la sfîrşitul acestui volum, care pare scris, spre deosebire de celelalte, doar din talentul său nativ.
Un argument al faptului că Vasile Baghiu, poet de cursă lungă, trăieşte în şi pentru poezie. Cu toată fiinţa sa, cum puţini dintre colegii săi de breaslă au fericirea (sau nefericirea) să o facă.
(în Ceahlăul, marţi, 2 martie 2010)
Vasile Baghiu, unul dintre poeţii importanţi din Neamţ, care, deşi a venit mai tîrziu în poezie decît « plutonul » nemţean optzecist, a contribuit fericit prin volumele sale de poezie la individualizarea acestuia în lirica românească, se prezintă cititorilor cu o carte al cărei titlu creează dileme: “Cît de departe am mers” (Editura « Limes », Cluj Napoca, 2008).
Oare poetul se referă la lungimea kilometrică a călătoriilor sale prin Europa (ca prestigios bursier în mai multe rînduri prin cîteva oraşe europene din Germania, Austria, Elveţia, Scoţia), sau se (ne) întreabă (deşi nu pune semnul în cauză la sfîrşitul acestui titlu) unde a ajuns cu demersul său liric prin ceea ce a scris pînă acum, cît a reuşit să-şi demonstreze crezul său poetic, ba chiar proiectul său anunţat în manifestul « Himerismului », un nou curent poetic lansat de el acum un deceniu?
Nici una nici alta din cele două variante, doar poate amîndouă la un loc, pe care autorul le îmbină armonios. Spun asta pentru că volumul, care se deschide cu un crez poetic, este alcătuit din texte ce alternează între nota de călătorie şi jurnalul liric, iar nu de puţine ori Vasile Baghiu nu uită să teoretizeze anumite puncte ale proiectului mai sus amintit.
Ar trebui să ştiu deja
cine sunt.
Între mine şi lumea din jur
se întîmplă un conflict
care se exprimă
prin pace şi înţelegere.
Mereu ratez întîlnirea
cu mine
afirmă poetul din primele pagini ale cărţii. Evident, acest conflict nu poate fi decît creator de poezie. Dar întrebarea despre « departele » la care a ajuns este reluată, obsedant, în mai multe poeme :
pentru că nu sunt atît de brav
să merg pînă departe,
nu încă şi nu destul,
ci doar cît să încerc să fiu
un petit peu cool
sau
Sunt doar cineva care crede
că moartea ţine de poeme
pe care aş vrea să le scriu, dar nu pot,
pentru că nu am suficient curaj
să merg atît de departe.
« Departele » celălalt, concret, transpare din majoritatea textelor care, aflăm, par a fi fost scrise în diferite puncte europene: lîngă statuia lui Mozart din Burggarten, în tramvaiul Ring-Kai-Ring în Viena, pe dealurile din Cove Park, în cursa British Airwais, pe drumul de la Kilereggan la Cove, Peaton Hill, Ardentinny, Blaimore, Strone Point ş.a.
Călătoriile sale europene se transformă, ne mărtuiseşte poetul, într-o poezie cu acest titlu, în adevărate « Experienţe literare », amintirile lor devenind substanţă poetică. Chiar întîmplările cele mai banale prin care trece « poetul european » sînt notate de el, ca un conştiincios autor de jurnal, în texte poetice inspirate, călătoriile sale inţiatice au darul de a emoţiona:
Ieri am făcut o poză
cu nişte flori galbene
pe acest ţărm de lac scoţian
iar tu mi-ai spus într-un e-mail
că e foarte drăgută (...)
Aş fi vrut să fi continuat
discuţia, dar cred că dacă aş fi
îndrăznit să merg mai departe (revine « departele » ; n.n.),
să vorbesc despre poezie
şi chestii din astea,
ar fi fost deja
prea mult.
sau
Am cumpărat un încărcător de baterii
pentru camera foto
în Glasgow (...)
Mă simt un pic în afară,
ca şi cum aş avea necazuri,
aşa cum îmi simt inima uneori
sau
Un bărbat japonez
făcea poze mulţimii
sur le Quai de Mont Blanc
în Geneva.
M-a prins şi pe mine
cum admiram
imensa fîntînă arteziană.
M-am gîndit atunci
pentru o clipă
că voi rămîne
într-un album,
într-o casă din Tokio
sau din altă parte,
şi nimeni nu va şti
cine sînt.
Fin observator al universului prin care trece, deloc indiferent la lumea din jurul său (din care cauză, uneori, se simte frustrat şi singur, precum în textul scris în oraşul său de domiciliu – mă refer la poemul « Revelaţie »), poetul îşi găseşte liniştea deplină doar în sînul familiei, acest lucru fiind spus direct, amintind de o celebră declaraţie bacoviană :
Trăiesc viaţa pe care am scris-o
sînt iubit de femeia
pe care o iubesc,
am doi copii minunaţi
şi aş putea să mai adaug
şi alte lucruri bune,
în cazul în care sînt întrebat...
Confesor netrucat, şocant de sincer uneori, acest autor care a venit în poezie cu « angoasele şi complexele sanatoriului » pare în acest din urmă volum de poeme mult mai sigur pe expresie, mai liniştit, mai calm în comunicare, chiar dacă mai direct în confesiunea sa.
Tot ce scriu
pare să fie parte a vieţii.
Tot ce trăiesc
arată ca scris.
Curînd
nu va mai fi nevoie
să-mi bat capul
cu asta
spune el într-un poem de la sfîrşitul acestui volum, care pare scris, spre deosebire de celelalte, doar din talentul său nativ.
Un argument al faptului că Vasile Baghiu, poet de cursă lungă, trăieşte în şi pentru poezie. Cu toată fiinţa sa, cum puţini dintre colegii săi de breaslă au fericirea (sau nefericirea) să o facă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu