Îmi amintesc de prima mea ieşire în Occident. Era în 2002, pe 2 iunie şi luam cursa KLM Bucureşti - Amsterdam. Cu avionul mai călătorisem, prin 1998, când am participat la Sofia, din partea unei organizatii civice, la o conferinţă despre sărăcie organizată de Consiliul Europei. Doamne, la ora aceea limba mea engleză era săracă tare… Faptul m-a ajutat însă să mă trezesc, să înţeleg şi eu pe ce lume trăiam, pentru că deşi - pierit de emoţie, în faţa unui public deosebit de elevat - mi-am citit textul în engleză, într-o traducere aproximativă făcută în grabă de o nepoată de-a mea care era elevă, pe deasupra având eu şi o pronunţie de doi bani, nu am reuşit să comunic cu ceilalţi invitaţi, care vorbeau între ei de mama focului, adică fără mine, în pauze, pe holuri, la masă. Frustrarea a fost dureroasă, pentru că am constatat că nici cuvintele franţuzeşti nu mi le mai găseam. Eram pur şi simplu penibil. Mi-a fost atât de ruşine în toate acele trei zile cât a durat conferinţa, zile în care – anume parcă să mi se amplifice sentimentul de vinovăţie şi jenă - mai eram cazaţi şi la un hotel de patru stele, în lux, în strălucire, în huzur, pe degeaba, pe nemeritate (cel puţin în ce mă priveşte), încât atunci mi-am jurat că nu voi mai pleca nicăieri peste graniţă fără să am în bagaj măcar engleza şi franceza. Să las însă deoparte acel moment bulgăresc, pentru că intenţionez să revin asupra lui, poate chiar într-o rememorare specială, dar şi pentru că am încercat să-l surprind, în cheie literară (deformatoare, aşa cum ştie întotdeauna literatura să fie) în povestirea “Plictiseală la Sofia“ din volumul “Punctul de plecare” (Editura Compania, 2003). Aşadar, îmi luasem viza germană (după ce stătusem o zi întreagă pe la porţile ambasadei, într-o vreme în care noi românii nu puteam ieşi fără viză nici până la Ruse), aveam biletele dus-întors pentru cursele Otopeni-Schipol, Schipol (Amsterdam)-Konrad Adenauer (Koeln). Întoarcerea era programată peste patru luni, la sfârşitul lui septembrie, ceea ce pentru mine era o necunoscută, un prag de trecut, un impas. Nu mai stătusem niciodată atât de mult timp departe de ai mei, iar angoasa m-a cuprins imediat ce am trecut de “check-in”… (to be continued)
Între viaţă, scris şi citit nu-mi mai rămâne prea mult de adăugat. Viaţa îmi dă un acut sentiment al clipei, scrisul mă face să mă gândesc, din când în când, la viitor, unde nu se întâmplă niciodată nimic, iar cititul mă duce puţin în urmă şi mă aduce încet-încetişor cu picioarele pe pământ. Cât despre "himerismul poetic", îl simt ca pe un instrument grozav prin care se poate călători, în ambele sensuri, între poezia scrisă și poezia trăită.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Trei răspunsuri despre romanul „Alergările unui scriitor” de la autorul lui, Vasile Baghiu (în Familia, "Cum?", rubrică susținută de Mircea Pricăjan)
1. Cum s-a conturat ideea romanului „Alergările unui scriitor”? Ideea a apărut după ce începusem o serie de alergări în încercarea de a con...
-
Între himeră şi manieră de Ştefania Mincu în "Paradigma", Anul 16, Nr. 3-4/ 2008 Deşi se consideră (şi este receptat astfel ş...
-
A apărut "Bucovina literară" (nr. 1-2-3, 2023), cu multe contribuții valoroase, ca de obicei, dar și cu povestirea mea "Totu...
-
Omul himeric trăiește poezia, dar nu face mult caz de această trăire pentru că nu este interesat de ecourile modului său de a percepe viaț...
-
Vasile Baghiu Călătoria sau școala himerică a poeziei trăite Între formele de trăire poetică accesibile în epoca noastră omului himeri...
-
Vasile Baghiu Oamenii și războaiele lor mici de fiecare zi Război între noi, uneori. Adesea, de fapt. Cu un război la propriu aproape, l...