sâmbătă, februarie 21, 2009

Cum să nu-mi amintesc de recitalul meu de la Bredevoort din Olanda? Să citeşti jumătate de oră poeme în faţa unui public oarecum specializat, în faţa unor oameni care stăteau relaxaţi, cu cafele şi vin, la mesele de pe esplanada din faţa morii de vânt a principelui de Orania, şi să fii aplaudat spontan din când în când doar pentru nişte întorsături ale versului este o experienţă totală pentru orice poet, nu numai pentru unul ca mine, venit abia pentru a doua oară din "Estul sălbatic" în Occident, aşa cum eram în vara anului 2003, uşor angoasat şi intimidat de tratamentul normal de care aveam parte. Normalitatea este greu de atins. Oamenii ajung la ea după ocolişuri întortocheate, după ce încearcă fel de fel de extravaganţe fără rost, după ce cunosc suferinţe fără temei, după ce ignoră sistematic, obstinant, prosteşte, tentaţiile numeroase ale normalităţii. Un poet trebuie să aibă loc şi răgaz ca să îşi demonstreze arta poetică, iar oamenii trebuie să-i organizeze o ambianţă adecvată, nu numai pentru că pretind că iubesc Frumosul şi Arta, dar şi pentru că sunt interesaţi, între altele, să ofere copiilor lor nişte momente "live" legate de aceste concepte. Totul începuse acolo pe la 9,30, seara, când ziua se îngâna cu noaptea, iar focurile din coşurile metalice de pe marginea esplanadei puteau să arunce lumini şi umbre pe feţele celor vreo 300 de oameni vorbind olandeza, germana, franceza şi engleza. Urma aşadar recitalul a patru poeţi olandezi, a trei poeţi germani şi a unui poet român din Piatra Neamţ despre care broşura care se vindea la intrare le spunea cititorilor că ar fi inventat un curent literar numit "himerism". În pauzele dintre recitaluri, un quartet de coarde interpreta pagini cunoscute din preclasici, spiritualizând şi mai mult seara magică de poezie. Reflectoare şi lumini, sonorizare la cele mai înalte standarde, atmosferă aristocratică... Eu, cu foile mele, cu textele mele scrise în română, în germană şi în engleză, îmi aşteptam intrarea, susţinut şi încurajat de artişti şi scriitori din Germania, India şi Anglia, oameni deosebiţi pe care îi cunoscusem şi cu care mă împrietenisem în rezidenţa literară din Künstlerdorf Schöppingen în care tocmai mă aflam în acea perioadă. Pe la miezul nopţii mi-a venit rândul. În engleza mea - care pe atunci încă mai avea nevoie de îmbunătăţiri, aşa cum mereu va avea nevoie oricât aş avansa de adânc în teritoriile ei - i-am salutat pe toţi şi le-am cerut îngăduinţa ca înainte de a citi poemele în germană şi în engleză să citesc un poem scurt şi în limba română şi i-am rugat să considere acel gest al meu ca pe un salut din partea ţării mele şi din partea limbii mele materne care nu s-a auzit foarte des prin acele părţi. Răspunsul lor a fost un ropot entuziast de aplauze. Nu pot uita cât de straniu suna româna noastră dragă în acel context cosmopolit. Restul a fost mai uşor, căci am citit cu emoţie în glas (o emoţie de care nu scap niciodată când citesc poezii), atent mereu la public, la starea de spirit a oamenilor, păstrând tăcere acolo unde se impunea tăcere, ridicând glasul acolo unde versul impunea un ton mai dramatic, şoptind acolo unde simţeam că doar o şoaptă poate avea greutate în liniştea pe care oamenii aceia ştiau s-o păstreze. De fapt, preluasem din zbor modul de a citi al nemţilor şi olandezilor care citiseră înaintea mea. Prinsesem, altfel spus, curaj. Minunată seară, cu scurte interviuri, fotografii, cu felicitările şi tot restul. Ne-am întors în centrul rezidenţial german - eu şi cei care mă însoţiseră până peste graniţă într-o Olandă mult mai obsedată de curăţenie decât Germania, ceea ce nu credeam a fi posibil - mult după miezul nopţii, aproape spre dimineaţă, vrăjiţi de atmosfera de poezie, de comunicarea plină de omenie şi prietenie şi poate şi de vinul roşu care nu a lipsit de la eveniment. Cum să nu-mi amintesc de acea seară? Atunci am simţit foarte intens că scrisul şi în special scrisul poeziei îmi oferea prietenie şi îmi deschidea uşi către o Europă după care tânjisem atâţia ani. Am înţeles că pentru mine deschiderea spre Europa nu venise prea târziu. Venise chiar la timp, "pünktlich", cum spune Böll, scriitorul în casa căruia locuisem cu un an în urmă şi scrisesem "Himerus Alter în Rheinland"... Dar aceasta este o altă poveste, magică şi reală deopotrivă, aşa cum e viaţa.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu