joi, ianuarie 22, 2009

Ştefania Mincu despre "Fantoma sanatoriului" de Vasile Baghiu

Între himeră şi manieră
de Ştefania Mincu


în "Paradigma", Anul 16, Nr. 3-4/ 2008

Deşi se consideră (şi este receptat astfel şi de congenerii săi) un nouăzecist atipic, poetul Vasile Baghiu pare să fie totuşi un reprezentant care manifestă, fără conştiinţa înregimentării, trăsăturile de profunzime a ceea ce noi numim postmodernitatea veritabilă, în pofida postmodernismului de suprafaţă al anilor ’80.

Volumaşul compact şi substanţial (Fantoma sanatoriului, Vinea, 2001),însoţit de o prefaţă empatică şi foarte bine formulată, a lui Nicolae Ţone, şi de o postfaţă a altui congener, Nicolae Coande, la fel de bine formulată, precum şi de manifestele „himerismului” şi de extrase critice elocvente, îndreptăţeşte o privire mai de aproape asupra unei poezii care poate nu a ajuns suficient şi în atenţia publicului larg.

Ca toţi nouăzeciştii (şi deloc în pofida lor, cum vom vedea), Vasile Baghiu are avantajul că redescoperă poezia nu ca artă (necum ca joc ironic sau ca proiecţie intertextual-gratuită), ci ca „stil de viaţă” sau „mod de a trăi pe pământ”, cum singur autorul spunea în „România literară”, în 1998.

Pentru cei care văd şi acum o continuitate de nerupt între optzecism, nouăzecism, douămiism, poezia lui Baghiu este un just argument împotrivă. Ea trebuie privită mai atent, dincolo de suprafaţa, aparent prolixă şi indiscernabilă, pentru a fi percepută în detaliu. La o lectură grăbită, această lungă pledoarie cu multe meandre, în care nu se descâlceşte uşor un fir conducător, îşi dezvăluie cu greu resorturile: nu pare a fi poezie, în vreunul dintre sensurile cunoscute, ci un fel de pre-poezie, am spune, surprinsă cu anticipaţie în spaţiul lăuntric, aflată „la un pas de a fi scrisă”, de către cineva care se introspectează şi se prospectează continuu, fără vreo grijă pentru eventuala perfecţiune a textului, antrenat doar în operaţiunea de a săvârşi pe sine şi cu sine reforma de „sanare” a stării poetice. Deşi presărată cu toposuri din mulţi poeţi de pe mapamond, poezia lui Baghiu nu se foloseşte de o simplă intertextualitate (ca o îngrămădeală aleatorie de citate) înţeleasă ca reformă a limbajului. Plutonul nouăzeciştilor, foarte conştient de ceea ce face, aproape că nu lucrează la o reformă a poeziei ca atare, cât la o reformă – de carată mult mai profundă – care ar trebui să se petreacă şi în cititor, printr-o maieutică sinuoasă şi complexă, în care să aibă de câştigat în final experienţa transfigurării modului de a te înscrie în propria biografie ca într-o „operă” – însăşi opera „sanatorială” pe care poezia în genere trebuie să o înfăptuiască asupra noastră, a tuturor.

Himerismul lui Baghiu e o „boală” inversă celei de evaziune adolescentin-romantică, declanşând un bovarism invers celui flaubertian. S-a spus, pe bună dreptate că, în ciuda postmoderniştilor deziluzionaţi, el s-ar sili (dar nu numai el, căci şi Cristian Popescu, şi Mihail Gălăţanu şi Iustin Panţa fac acelaşi lucru!) să redea drept de cetăţenie iluziei umane, ba chiar Utopiei, Himerei, fără de care omul nu poate trăi. Am greşi însă dacă l-am socoti pe Baghiu un „himerist” la modul curent, care cultivă Iluzia în sine, Evadarea în spaţiu şi în timp pentru a scăpa de coordonatele înrobitoare ale unei biografii subminate de proza înfiorătoare a bolii şi a morţii în mijlocul cărora poetul şi-a petrecut la propriu ani buni din viaţă. Iluzionismul său, departe de a fi o întoarcere la metafizica poeziei, cum greşit s-ar putea înţelege, este, la rigoare, unul cu totul dez-iluzionat, unul ce nu mai trebuie convins de mizeria şi de cruzimea pauperă a condiţiei umane în sine. Tocmai pentru că nu există altă cale de a contracara aceste rele, răul însuşi trebuie acceptat ca iluzoriu, dar nu prin zbor gratuit în lumi imposibile, ci ca experienţă de înstrăinare, condusă cu bună ştiinţă, prin opţiune responsabilă şi matură de integrare a „celuilalt” prin compasiune şi pietate – lucruri în care noi recunoaştem fără dubiu datele specifice ale „slăbirii” fundamentelor, ale îmblânzirii muchiilor tăioase ale metafizicii literaturii. Poetul nu e nicidecum un ahtiat de Himeră în sensul romantismului decadent, ci unul care tinde, dimpotrivă , să considere realitatea însăşi la nivelul himeric pentru a o putea suporta. Deşi trăieşte printre bolnavi, tânărul poet acordă alte conotaţii bolii în economia volumelor cuprinse în antologia sa de autor. Inutil să mai spunem că nu are obsesia simbolistă a bolii, nu urmăreşte cultivarea în exces a estetismelor maladiei trupului, nici frumuseţile obosite, atinse de graţia răului, nici delirul savant al demenţei; nu desprinde din boală vreo morală sau vreo estetică, vreo dramă psihologică etc. Ar fi – în noua topologie pe care o găseşte acest poet bolii – doar starea de manechin părăsit, de păpuşă de lemn, a cadavrului, de rătăcire fără sens într-un cerc şi într-un peisaj închise – aceasta fiind condiţia tuturor, a apartenenţilor fireşti la lumea „Sanatoriului” uman – un fel de alt Purgatoriu, lipsit însă de toată demnitatea simbolică pe care literatura i-a conferit-o. La Baghiu boala nu mai e stare de excepţie, ci o stare de „pozitivism liric”, o stare de normalitate, care este , „de fapt”, febra – mai precis, febrilitatea trăirii, implicarea în condiţia milimicronică a universurilor aparent inaccesibile nouă: condiţia unui „păianjen din spatele unui raft de cărţi”, a unei „păsări ce cântă singură într-o pădure înzăpezită”, a unui „câine maidanez” – o ştiinţă sui-generis, un fel de viaţă subcuantică, nemanifestă, cu tipul ei specific de vitalitate închisă nouă ca printr-o „fereastră zidită” – unde nu se poate depista decât printr-un fel de „simpatie” universală între poetoni: aceştia ar fi, în limbajul creat de Baghiu, particule subatomice ale poeziei, măsurabile doar prin efecte, niciodată prin premise. E o poezie ce nu este din capul locului, ci se constată numai prin efectul produs în receptare, adică nici nu are propriu-zis text poetic, ci propune doar o contextualizare permanentă a faptului trăit. Poezia de acest fel, în ciuda faptului că se serveşte, aparent, de recuzita poetică specifică, dă alt fond cuvintelor: himera, citatul, numele de rezonanţă evocate în decursul ei sunt depăşite de sensul lor răsturnat. O astfel de poezie nu trebuie neapărat scrisă: Baghiu observă în chip just că cei mai mulţi oameni se mulţumesc cu ea ca viaţă, trăind-o efectiv: nu o scriu şi nici nu o citesc, deci o posedă în mod obiectiv.

Nu iluzia programată, de tentă idealistă, este cea care-l seduce pe poet: dimpotrivă, am zice, un soi de cinism lucid, de răceală totală în faţa spectacolului inacceptabil şi pauper al morţii: „Poate, fiind mai cinic/ suport amintiri care ar provoca plânsul oricui./ Sunt uşi care-mi vor fi interzise mereu./ Măcar de-aş fi ales un drum neted, / Să visez în voie la ale mele”. Nu avem aici nimic în sensul romantismului delirant şi al onirismului care e pură seducţie, dar nici în sensul ironiei ieftine. Dar care e, în fond, atitudinea lui umană în faţa morţii? Nu e vorba de compasiunea lacrimogenă, de sfâşierea tragică, ci de o atitudine cu mult mai preţioasă, tocmai pentru că e ponderată, care constă în răbdare, amabilitate, dispoziţie şi suportabilitate: „N-am plâns, trăiam într-o continuă indiferenţă, / primeam vizite şi aveam răbdare/ Să ascult toate stupidităţile, amabil mereu, / Dispus, cum ar zice ea” (p. 67, Barul de noapte”). Am subliniat în text chiar cuvintele care spun ce înţelegem noi prin postmodernitatea veritabilă în domeniul sensibilităţii poetice. Acesta nu e un sistem etic, nici estetic propriu-zis: nu e altceva decât „dispunerea” minimă şi integrativă, educată, a celui care e, de fapt, complet deziluzionat (în sens benefic) cu privire la „viitor”, la „trecere”, la „lume”: o filozofie care nu se mai învaţă din cărţi, ci e o „maturitate glacială”, dobândită în urma experienţei bine asimilate că însăşi moartea e doar o fantoşă inautentică, viitorul e o „groapă”, iar viaţa e o trecere simplă, neemfatică, realistă, în care toate „se duc” în chip firesc: „sătul de cântece curajoase, ascult cum trece marfarul,/ Cum trece sângele meu prin timpane, când am tensiune”. O precizare: „indiferenţa” lui Baghiu înseamnă de fapt impasibilitate, netulburare. Moartea (un asistent învaţă de la bolnavii săi) nu trebue emfatizată şi nici bravată. Este o plecare ca toate plecările (înţeleasă destul de pragmatic, ne vine să spunem), din care se „revine” în permanenţă „resemnat”, deoarece orice trecere lasă în urmă „mici semne” (nu mari, nu mari, iată…). Inutil să mai conceptualizăm aici spunând că această „revenire” şi „resemnare”, această vieţuitre aparent ternă, în care cea mai mare fericire este echivalentă cu o ambiguă stare de convalescenţă cu micile ei semne exaltate discret, aminteşte de binecunoscutul verwindung heideggerian. Poetul nu-şi propune, în noile condiţii lirice, să reziste morţii, ci să-i „depăşească momentul” printr-o conştiinţă anticipată, atestându-se într-un topos etico-spaţial ca şi cum ar fi plecat de mult din el şi ar reveni perpetuu regăsindu-se într-un soi de alteritate, şi ea perpetuă: „Cred că e foarte plăcut să fii mort de demult” – iar aceasta, după Ramses, după Cortes, după Napoleon şi Walevska etc. şi, în acelaşi timp, înaintea lor, prin ficţionarea acceptată a propriei morţi. Prezenţa numelor străine (Eliot, Pessoa, Pound…. Dante) sau amintirea oraşelor mari nevizitate vreodată nu au funcţie de citate, ci de toposuri existenţial-poetice, integrate în propria trăire din dorinţa expresă de înstrăinare-ca-regăsire; înţelegând poezia ca topos existenţial, ca alteritate-integrată a tuturor umanităţilor, indiferent de istoria şi geografia lor individuală. Chiar şi decizia de a fi un „revenant” care nu mai revine decât şovăind nedecis, o fantomă benefică într-un „sanatoriu” naţional, e o decizie poetică în sine, specifică acestor meleaguri, cu rădăcini recognoscibile (aici spunem în şoaptă „mioritice”, ca să ne audă cititorul avizat…): „La urma urmei aş putea să o iau razna/ Peste munţii şi peste câmpiile patriei. / Nu mai revin, e loc destul, creşte iarba, / Ce mai încoace şi-ncolo, e primăvară de-a binelea,/ Şi e firesc să-mi zburde inima /Şi să mă lase în urmă, / Abia respirând, gâfâind”. O poezie care-şi creează un spaţiu geografic familiar din toate spaţiile posibile, toate aparent exotice, nu visează, de fapt, decât un modest „adăpost” care poate fi – oricând – chiar şi mormântul natal: „Sunt gânduri dintr-un adăpost cu plafonul atât de coborât/ încât trebuia să stăm întinşi, / Ascultând bubuitul sinistru, / Oroarea unei istorii care ne-aruncă prin mormanele de gunoaie/ În care se îngraşă cârduri de ciori” (Oroarea unei istorii). Baghiu integrează, iarăşi fără emfază, adică la modul postmodern, o modalitate autohtonă de a trăi istoria, „slăbiţi şi timizi”, repropunând „miop şi pierdut” conştiinţa slăbită a istorismului, sobru ca un ftizic incurabil şi tocmai de aceea matur, cu un comportament supravegheat, plin de continenţă . Fără să facă paradă de cultură (avantajul său, zicem noi), poetul rezonează adânc cu ceea ce s-a numit viaţa „declinantă”. El îşi asumă foarte veridic noua sa condiţie de „fantomă a sanatoriului” omenirii, un fel de himeră blândă şi discretă care a găsit o cale nu de „salvare”, ci de „sanare” a bolilor metafizice care bântuie omenirea.

O piesă de rezistenţă a sa este, considerăm noi, poemul Străinul, care conţine mult mai vizibil mărcile puse de noi în evidenţă mai sus. A fi străin, în viziunea lui Baghiu, este a fi totuşi apartenent, într-un mod specific, adică marginal: marginalitatea şi marginalizarea sunt ele însele semne sigure de apartenenţă la un topos ce poate fi revendicat realmente ca munditate sigur teritorializată: „Aparţin acestei lumi care mă împinge spre margini, / care mă apără şi mă agresează deopotrivă,/ Încercând să-mi reprim furia şi indignarea şi groaza/ În faţa obscurantismului devastator”. A fi străin şi apartenent, a avea condiţia ambiguă de fugar şi revenant umil şi „rămas în urmă”, a locui în inima „abandonului”, a căuta o „bună respiraţie” în vârtejul „hulei” istorice este chiar modul nostru de a vieţui „poetic” într-o lume neîmpăcată, plină de constraste. E fantastic cum un poet atât de „cosmopolit” în aparenţă poate fi dovedit atât de unitar cu sine, încât demonstraţia noastră critică să pară de-a dreptul fastidioasă. De-a lungul istoriei şi al geografiei, omul vieţuieşte mai ales ca „străin” (şi nu mai dăm aici un citat celebru , din superstiţie), alimentat de un tip aparte de lirism, care nu are nimic exotic sau strident: ca un rezonator potolit şi profund, greu sesizabil, „himeric” doar în sensul că e cu totul inefabil şi iluzoriu pentru alte „canoane”, abia distinguibil: cum spune poetul, un fel de „sunet de clopot sub apă”, o amintire fugară a vieţii ce scapă mereu: „ca o veveriţă ce ţi-a mâncat o dată din palme”, „un fel de vis” (nu un vis propriu-zis!), un fel „ceremonios şi discret”, o „înserare”, o „alunecare”, „un fel de sfârşeală”… E starea de himerism simţită de Baghiu, fără nimic măreţ sau hermetic.Lumea e o himeră care nu poate fi prinsă, fixată, ţine de „teocaliile fumegânde” ale sufletului, o boală benefică. Iată un vers: „Străin m-am regăsit bolnav, cu atâtea datorii pe cap”.

Volumul Maniera (apărut la editura Pontica), cuprins şi el în această antologie care e aproape un construct închegat, nu este nici el deloc manierist, cum ne-am fi putut aştepta, ci este… manierat. „Boala”, luată din nou ca parametru, e o „manieră” de vieţuire: un mod de a accepta traiul suspendat, de bolnav care nu se vindecă, ci se acceptă: „Voi fi sănătos şi departe de moarte,/ voi fi alb la faţă, dar pus pe picioare oricum”. Escarele şi febra nu atenuează starea de „confort” şi gândul asigurator: „Încă nu-s mort, îmi duc singur bagajele”, „Inspir cu grijă şi expir prelung”, cu bani puţini, cu morala aspră a unui Pavese. Confortat din când în când de „o creangă înflorită aparte” (motivul cel mai recurent din poezia lui Baghiu, aparent cu semnificaţie strict personală, tocmai de aceea preţios. Suferinţa e un mod sigur de a te atesta: „Dacă nu suferi puţin, nu are nici un farmec”. Poezia către care tinde acum Baghiu este „o brumă de poezie”, mai mult o părere sau o adiere (necum „literatura”!) care să-l facă să se simtă „cât de cât ridicat, un centimetru sau doi deasupra pământului”. Viaţa e „himeră”, iar poezia e „maniera” de a o suporta demn, cu eleganţa bolnavilor ce se plimbă pe marginea râului, prin preajma sanatoriului. O dialectică aproape inextricabilă se stabileşte între Baghiu cel real, asistentul medical ce se ocupă de „ofticoşii dumisale” şi dublul său, Himerus Alter, precum şi între fiinţa bovarică a „Elmei” şi „văduva” lui Himerus… Se bruiază veşnic cele două perechi de instanţe: asistentul fantomatic tot tribulând în jurul sanatoriului şi „celălalt” care-i „scrie” din diverse locuri. Iniţierea este, ca întotdeauna, „maniera” de a-ţi accepta viaţa şi moartea, socratic, ca şi cum nu moare , niciodată, decât „celălalt”; de a te „salva” devenind un „mort manierat”. „Himera” poeziei este un „pasaj strălucitor” către moarte, o „tangentă la orizont”, un fenomen demonstrat până şi de revistele de fizică.

Ce vom spune în final? Scrisul lui Vasile Baghiu, poet ce trebuie citit neapărat dincolo de suprafaţa textului, cunoaşte un fel de efort epic, chiar epopeic-astmatic, am spune, cu obstacole şi tribulări, cu opriri şi cu „plimbări” prin locuri cu rezonanţă – un fel de rezonanţă în gol, însă, aproape himerică, ea însăşi, în ciuda toposurilor de prestigiu. Ele sunt aduse la un fel de numitor integrativ, absorbite în realul micşorat, devenind obişnuite, adică – încă o dată – neemfatice. Sărind peste o mulţime de detalii care ne-au atras atenţia pentru felul foarte profund în care e privită moartea („O păpuşă de lemn este moartea”) prin „himerizarea” vieţii descoperită de Baghiu în folosul poeziei (idealismele devin reale, iar realitatea se transformă în vis), vom mai nota că acest poet foloseşte cuvinte nespus de obişnuite, necăutate; cuvinte lucide, care demontează orice urmă de grandoare, suspendând emfaza prin spontaneitate; dar nu din ironie, ci din iubire lucidă, simţindu-se amestecat direct în ceea ce numim, de obicei neînţelegând sau răstălmăcind, „moartea lui Dumnezeu”: „O viaţă întreagă fără să mai poţi ridica receptorul, / Deşi e foarte aproape de picioarele tale desculţe. / Cum stai să te odihneşti pe masa de beton,/ Să intri în comă ca şi cum ai scrie în sfârşit/ Cartea pe care ai visat-o,/ (…) / Căci nu mor şi nu trăiesc… / Intrat în comă din iubire…/ Cu iubire în suflet şi dragoste-n inimă, plutitor.” Este o etică simplă , de se a se despărţi de sine din iubire, din înţelegere adâncă, acoperind trauma morţii cu un doliu civilizat; a trăi propria viaţă ca pe a celorlaţi – şi invers - e o formă de umanitate (şi de Dumnezeu) care poate nu e îndeajuns de bine aprofundată de noi toţi. A trăi prin alteritate („nu-s eu”) e un fel de existenţă abulică, „sanatorială” şi în acelaşi timp e o modalitate civilizată („manierată”) de a-ţi ocoli propria persoană, estompând-o: exact invers decât spuneau regulile lirismului strict confesiv al unui eu exacerbat.

Cam acestea sunt, în linii mari, surprizele extrem de confortante pe care le-am avut citindu-l cu mai multă atenţie decât până acum pe poetul Vasile Baghiu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu