luni, noiembrie 24, 2008

Ce zi minunată azi! Am dat o fugă până la Bacău (la 60 km de Piatra Neamţ) pentru a onora o invitaţie din partea liceului meu, fostul Liceu Sanitar, care a devenit colegiu naţional cu numele lui Mihai Eminescu, o invitaţie la festivitatea organizată pentru acest moment. Mă rugaseră să le scriu imnul. L-am scris. L-au pus pe muzică şi au ţinut - dragii de ei, profesori şi elevi! - să-mi facă o surpriză, să nu-mi spună până în ultimul moment dacă reuşiseră sau nu cu partea muzicală. A fost atât de emoţionant să-i aud cântând! Nici acum nu mi-am revenit, după ce am revăzut câţiva profesori, puţini, după ce am vizitat şcoala, holurile, unele clase, după ce am încercat să-mi adun amintirile... Am crezut mereu că timpul îmi este aliat, dar ar fi cazul poate să încep şi eu să mă întreb cum am putut să fiu atât de credul şi naiv atâţia ani...

duminică, noiembrie 23, 2008

Sunt din nou pe drum, în căutarea poeziei. Sunt din nou, ca de atâtea ori, în căutarea acelui simţământ care seamănă cu tot ceea ce se află în spatele corpului de cuvinte şi litere al poemului, ceva ce încă nu e uşor de definit, ceva ce ar putea fi "semnificatul" lingviştilor sau "conţinutul" cititorului simplu, dar pe care eu îl simt ca pe un liant al vieţii, ceva imaterial care dă sens nu numai vieţii celui care scrie, ci şi vieţilor celorlalţi. Poezia este un bun comun, este un aer pe care îl respirăm toţi, indiferent dacă suntem sau nu interesaţi de cititul poeziei pe hârtie. Nu ştiu dacă voi mai găsi, ca în alte dăţi, ceea ce caut, dar văd că sunt pe drum, văd că peisajul rămâne familiar. Oricum, încerc să mă bucur de această drumeţie, mai înainte de a cunoaşte bucuria regăsirii poeziei, bucuria de natură divină care îmi dă putere şi curaj, care mă încredinţează pe deplin că merită. Merită să scrii poezie într-o lume care îşi urmăreşte interesele, merită să te ţii mai deoparte când toţi se bulucesc să se arate, să fie, să-şi semnaleze prezenţa, merită să fii doar un om care înţelege şi zâmbeşte fără urmă de infatuare într-o lume a exceselor, într-o lume a imaginii golite de conţinut şi infinit multiplicate, într-o lume a lejerităţii morale... Sunt din nou pe drum.

miercuri, noiembrie 19, 2008

Emil Nicolae despre "Cat de departe am mers" de Vasile Baghiu

La puţin timp după ce şi-a lansat „Manifestele Himerismului”, Vasile Baghiu a găsit ocaziile potrivite să parcurgă şi la propriu contururile imaginarului dezvoltat şi teoretizat în ele. Măcar două dintre cărţile sale mai vechi (Himerus Alter în Rheinland – poeme, 2003 şi Punctul de plecare – proză scurtă, 2004), la care se adaugă prezenţa în antologii publicate în SUA şi Marea Britanie, denotă acest lucru. Astăzi el revine cu volumul de poeme „Cât de departe am mers” (Editura Limes, Cluj, 2008), care nu pare să fie o „concluzie”, ci doar o consemnare de etapă a itinerarului respectiv.

Simplificând lucrurile, se poate spune că discursul poetic distilează acum tablouri şi reflecţii:

La Viena n-am putut scrie
din cauza muzeelor şi a cafenelelor.

Acasă m-au copleşit
cei dragi cu dragostea lor.

În Glasgow am reuşit
să pun pe hârtie ceva-ceva, nu cine ştie ce,
pentru că ţărmurile Loch Long erau
prea romantice şi prea poetice.

Întors din nou acasă, am scris un pic,
dar încă nu am arătat nimănui acele texte.

A doua oară în Viena
m-am bucurat pur şi simplu
de bucuria soţiei şi a copiilor
care vedeau prima oară o ţară din Vest.

La Firenze am fost aşa de grăbit
să văd Domul
încât am ratat starea poetică
...”

(Experienţe literare)

În consecinţă, complicând lucrurile, ar trebui să ne întrebăm dacă trecerea lui Himerus Alter din imaginar în realitate nu limitează/ închide cumva orizontul poeziei. Sau dacă translarea visului din lăuntru spre afară nu-i reduce anvergura. Poetul însuşi e bântuit de asemenea angoase:

Tot ce scriu
pare să fie parte a vieţii.

Tot ce trăiesc
arată ca scris.

Curând,
nu va mai fi nevoie
să-mi bat capul
cu asta.


(Curând)

Şansa depăşirii acestui impas, la Vasile Baghiu, o reprezintă – paradoxal! – intruziunea autoreferenţialului: lumea reală devine o prelungire a visului când e „citită” prin recurs la codurile memoriei („tata, care cunoscuse Gulagul Sovietic...”), ale afectelor („sunt iubit de femeia/ pe care o iubesc,/ am doi copiii minunaţi”), ale lucidităţii chiar („nu sunt un scriitor din Est”) etc. Astfel lumea e re-alcătuită şi pregătită să-l primească din nou pe Himerus Alter.

De aceea spun că, în pofida aparenţelor, volumul „Cât de departe am mers” nu cred că reprezintă un final. Atât limbajul poetic, cât şi resursele imaginare pe care se sprijină conţin provocări pe care Vasile Baghiu le va explora în continuare.

Realitatea, 13 octombrie 2008

marți, noiembrie 18, 2008

Dan Cristea despre volumul “Cât de departe am mers” de Vasile Baghiu

Într-o poezie de notaţie, directă, lapidară, refuzând tentaţiile prelucrării metaforice sau ale aprofundării psihologice, Vasile Baghiu consemnează cam tot ceea ce s-ar putea consemna într-un jurnal poetic de călătorie: peisaje şi locuri turistice, stări de spirit şi mici evenimente, experienţe şi întâlniri, revelaţii şi regăsiri. Un poem-artă poetică, deloc zgomotos, deschide volumul, afirmând modul cum poetul înţelege să privească atât viaţa şi poezia, cât şi raporturile care se susţin între ele în scriitura poemului:

« Când nu sunt inspirat, trăiesc doar,
unul din avantajele vieţii
în comparaţie cu poezia,
pe care o simt ca pe un partener
într-o afacere pe care nu o înţeleg prea bine.

Când sunt inspirat,
asta nu înseamnă neapărat că pot scrie poezie,
pentru că lucrul acesta simplu şi complicat
pe care îl numim “poezie”
scapă întotdeauna dorinţei mele patetice
de a vedea esenţa vieţii.

Esenţa poeziei este viaţa, ştiu,
dar viaţa nu e în stare să ofere un efect poetic de una singură.

Ar fi nevoie de mai mult, sau de mai puţin,
ceva ce câştigi atunci când pierzi,
şi numai când eşti la pământ.

Când trăiesc,
ştiu că poezia este undeva pe aproape,
încercând din greu să se menţină în viaţă,
doar pentru mine,
doar pentru acele zile în care sunt trist şi aproape inspirat,
în aşa fel încât să pot scrie un vers
sau măcar să spun nişte cuvinte inteligente.

Viaţa mă inspiră,
dar poezia nu-mi este de nici un folos la trăit,
nici în lupta mea de scrie ca şi cum aş trăi
şi nici în dorinţa de a trăi ca în poeme.

Când încă respir şi sunt chiar conştient de asta,
ştiu că poezia poate apărea în orice moment,
şi ştiu că nici o lacrimă nu este de ajuns
să înlocuiască o pierdere de care sufăr
în acelaşi fel în care aş simţi o durere necunoscută
care vine dinăuntru,
unde poezia şi viaţa sunt unul şi acelaşi lucru.
»


Ceea ce urmează în volum intră în liniile acestei poetici realiste, frumos formulate, şi care ignoră, în acelaşi timp, faptul că “poezia şi viaţa sunt unul şi acelaşi lucru” doar în insondabilele spaţiului lăuntric. În această tonalitate discretă, cu mare economie de mijloace şi scrutare lucidă de sine însuşi, Vasile Baghiu nu ezită să spună “lucruri simple” din micul univers care îi aparţine, din ceea ce trăieşte şi din ceea ce gândeşte. Plimbările în peisajul străin constituie totodată excursii în sine, căci vedem ceea ce dorim să vedem. Cufundat în viaţă, poetul vrea să se bucure de viaţă. Lumea, cum afirmă, “foşneşte” în propria lui interioritate umană. Poatul ştie astfel să asculte şi să vadă, să se confunde cu “cântecul păsării de afară”, să reverbereze la privelişte ca la o descoperire de sine, să se bucure dând atenţie bucuriilor mărunte ce fac farmecul existenţei:

o ploaie de globule roşii, zglobii
peste un câmp neted de creier amorţit,
un pâlc de case cu oameni în ele,
un ţipăt obişnuit de pasăre,
în timp ce te gândeşti la tablouri şi poeme,
expus,
în mijlocul curentului rafinat de artă contemporană
amestecat cu viaţa brută
”.

Un peisaj marin şi un loc pustiu, printre “bucăţi de lemne şi alge uscate”, îl încredinţează că s-a întâlnit cu poezia; nişte armuri de cavaleri dintr-un muzeu vienez îi atrag atenţia că “viaţa rămâne până la urmă/ cu armura ei invizibilă”; obiceiul de a sta, de a asculta şi de a se gândi îi spune că “viaţa are sens”. Fondul optimist şi echilibrat al naturii poetului, care îşi proclamă “pacea şi înţelegerea” ce există între sine şi lumea din jur, nu-l scuteşte totuşi de încercările stărilor de anxietate, de nimicurile care îl pot face “aproape trist”, de crizele de stres când se simte “pustiit şi inutil”. Lucrurile sunt păstrate la limita spunerii şi poetul nu insistă asupra lor.

Volumul lui Baghiu oferă o poezie plăcută, conservând adeseori farmecul simplităţii şi al realităţilor de zi cu zi. E poezia unui spirit inteligent şi sensibil, care se dovedeşte capabil să se privească pe sine şi cu umor şi cu o protectoare distanţă critică.

Luceafărul, nr. 35 / 22 octombrie 2008

luni, noiembrie 17, 2008

vineri, noiembrie 07, 2008

Nu mă plâng că devine uneori atât de greu să scrii două rânduri pe hârtie (sau la computer, în fine) în condiţiile vieţii de azi din ţara noastră, nu mă plâng că a fi scriitor azi în România este o asumare personală a unei vieţi dificile (în beneficiul public, fără dubii) sau că a alege să fii liber în gândire şi atitudine înseamnă să-ţi blochezi singur drumul afirmării, nu mă plâng că nu există fair-play sau că lumea îmi pare uneori ca un organism debilitat în inconştienţa zâmbitoare cu care uită, trece indiferentă, râde, nu mă plâng că epoca mea este atât de avansată şi progresistă încât nu vede că şcolarii muncesc zi-lumină ca să memoreze tone de informaţii fără să se aleagă cu nimic (în sensul formării) la sfârşitul şcolii, nu mă plâng că toţi cei de sus uită de viaţa oamenilor imediat ce ajung sus sau că valorile esenţiale - familia, credinţa, patria, eroii - au ajuns subiecte de băşcălie, nu mă plâng de nimic din ce-i rău, şi crud, şi absurd în timpul meu. Nu, nicidecum. Mă resemnez şi eu, după cum se vede, ca un om slab, slăbit, doborât, pus la punct, ca un om dat deoparte de iureşul lumii noastre victorioase.

joi, noiembrie 06, 2008

Azi am revenit la sentimente mai bune pentru toată lumea. În fond, scrisul trebuie să rămână cu ale scrisului, iar oamenii cu ale oamenilor. Şi e păcat şi de vremea de afară, aş zice, splendidă, de toamnă adevărată, plină de culoare.

miercuri, noiembrie 05, 2008

Nu-mi place că se întâmplă aşa, dar mă simt tot mai străin de lumea literară de la noi. Există câţiva scriitori pe care îi admir şi îi stimez, există câţiva, de asemenea, pentru care am sentimente de prietenie, dar simt că idealismul - în forma lui pură şi romantică - a devenit o floare atât de rară încât uneori e foarte dificil să mai distingi azi între un scriitor şi un veros afacerist.

Trei răspunsuri despre romanul „Alergările unui scriitor” de la autorul lui, Vasile Baghiu (în Familia, "Cum?", rubrică susținută de Mircea Pricăjan)

1.  Cum s-a conturat ideea romanului „Alergările unui scriitor”? Ideea a apărut după ce începusem o serie de alergări în încercarea de a con...