luni, august 04, 2008

În zilele aglomerate simt că poezia - în toate formele posibile în care ni se arată - zgârie pisiceşte pe la ferestrele inimii mele (metafora aceasta învechită este intenţionată, pentru că reflectă starea de sastisire în care mă aflu uneori), schiaună ca un câine "pe afara", dă târcoale celui care s-a învăţat aşa să ia un creion şi să noteze versuri, fragmente, idei, în speranţa că totul se va aglutina în ceea ce se poate numi un poem. Aş vrea să scriu, dar nu scriu, pentru că sunt mai bătrân acum, iar selecţia şi cenzura interioară sunt mai drastice decît la douăzeci de ani. Totul mi se pare deja spus. Rareori dau peste un gând, o sclipire, un fragment, o aluzie, o imagine care să treacă de limita autoimpusă. În acest sens îi înţeleg pe cei care susţin că poezia aparţine tinereţii. În anii tinereţii nu ai simţul ridicolului atât de acut şi scrii cu seninătate fără să te sinchiseşti de multe clişee pe care mai târziu le-ai respinge. Şi cred că tocmai de aceea poemul se construieşte uimitor de natural, extraordinar de puternic, incredibil de flexibil. Poemele scrise în adolescenţă şi în prima tinereţe sunt frumoase ca nişte mesteceni într-o margine de pădure, adică nu lasă să se întrevadă nici un efort de a fi frumoase pur şi simplu. Ele sunt superbe prin simpla prezenţă. Se impun prin strălucire şi simplitate.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu